METODE COMPLEMENTARE DE VALORIFICARE A CERCETĂRII ARHEOLOGICE

- HANUL GABROVENI -

Sanda Ignat

De curând s-a finalizat – în finanţarea Ministerului Culturii – faza de intervenţii urgente de sprijinire şi protecţie a ruinelor hanului Gabroveni – program arhitectural şi monument emblematic pentru centrul istoric al Bucureştiului.

Pentru cercetarea care a precedat studiul de fezabilitate – condiţiile au fost deosebit de grele şi în fapt a trebuit să se rezume la cercetări de parament, „favorizate” (dacă ne putem exprima astfel) de starea de degradare avansată a structurilor, coroborate cu rezultatele cercetărilor arheologice întreprinse de cercetătorii Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti între 1967–1974 (Panait I. Panait, A. Ştefănescu).

În această situaţie, beneficiind şi de colaborarea D-lui. arhg. A. Ştefănescu, accentul s-a pus pe observaţia directă şi pe cercetarea fizico-chimică a materialelor de construcţie (CEPROCIM) desigur, în relaţie cu studiile cartografice şi arheologice deja întreprinse anterior (şi parţial publicate).

Pentru stabilirea cronologiei construcţiilor existente pe lotul ocupat în prezent de Hanul Gabroveni reţinem din studiul istoric faptul că jupânul Teodosie Gabrovalău, deţinător al unor locuri „întru îngrădişul mai sus arătatei Curţi domneşti cei vechi” alătură acestora alte „locuri” schimbate în 1801 cu un Tache Cojocar şi un deceniu mai târziu (1812) cu terenuri deţinute de Ilinca Altantopoaia. Rezultă că hanul actual a fost construit pe mai multe loturi comasate cu acest prilej. Că aceste „locuri” au fost în fapt terenuri conţinând construcţii de mari dimensiuni înglobate în substrucţia hanului – a fost dovedit încă cu ocazia cercetărilor arheologice amintite din anii 1967-1974, când zidurile subsolului corpului de vest, spre capătul de S pe o lungime de cca.12m, au fost datate la începutul sec.XVIII. De asemenea, în zona de sud a curţii interioare, a fost identificată o altă pivniţă boltită din cărămidă, paralelă cu cea dintâi (şi cu nivel de călcare diferit) şi datată către mijlocul secolului XVIII.

În scopul înţelegerii evoluţiei cronologice a structurilor prezente pe parcela ocupată de hanul Gabroveni, această etapă de cercetări s-a extins şi asupra zonelor care n-au putut fi studiate anterior (colţul de N-E) unde caracteristicile materialului şi tehnicii de construcţie erau evident similare cu cele ale construcţiei din S-V datată arheologic la începutul sec.XVIII.

Considerând că în forma actuală hanul a putut fi construit la începutul sec. XIX, după marele incendiu de la 1804, sau, mai probabil, după 1812 când Hagi Teodosie Gabrovalău îşi întregeşte proprietatea de „locuri” în zonă – este evident că el a înglobat cel puţin cele 2 structuri preexistente din colţurile de S-V şi N-E.

Dintre acestea, pivniţa din colţul de S-V (datată la începutul sec.XVIII), avea deja o existenţă frământată, cu distrugeri şi refaceri către mijlocul sec.XVIII (când s-a construit o nouă pivniţă boltită cilindric, aparţinând unei construcţii paralele, independente, surprinsă în curtea interioară).

În mod cert ea se extindea iniţial către est, dat fiind că în paramentul zidului cu această orientare se disting clar trei arcade largi cu arhivoltă situată sub planul de naştere al bolţii cilindrice a subsolului actual.

Cea de-a doua clădire existentă pe teren în această primă etapă, anterioară construcţiei hanului şi înglobată în acesta, este cea din colţul de N-E, detectată prin observaţia paramentului şi anume prin aceea că masivul de zidărie care mărgineşte spre est scara de acces în subsol este compus din două ziduri juxtapuse, cu rost umplut cu tencuială, dintre care cel interior, de cca.42cm corespunde cu certitudine etapei de început de secol XIX. Această afirmaţie este bazată pe analiza comparativă a materialelor de construcţie - dimensiunile şi aspectul cărămizilor şi compoziţia fizico-chimică a mortarelor.

Zidul juxtapus, în grosime de cca.60cm aparţine unei pivniţe boltite cilindric de dimensiuni ceva mai modeste (5x19m), construită cu materiale şi tehnică de punere în operă cu similitudini izbitoare faţă de cea din colţul de S-V, datată arheologic la începutul sec.XVIII.

Spre deosebire de prima, înglobată în construcţia hanului numai până la naşterea bolţilor şi care probabil a avut un planşeu pe grinzi de lemn, clădirea din N-E a fost înglobată în subsol în întregime, cu boltirea cilindrică şi probabil şi cu o parte din elevaţii, fiind doar adaptată noii structuri.

Ipoteza de mai sus, bazată exclusiv pe studiul paramentului, a fost confirmată de analize fizico-chimice ale mortarelor studiate în paralel - două din zidăria hanului şi câte una din cele două structuri databile în sec.XVIII.

Diferenţele majore între cele două tipuri de mortar (I – sec.XVIII, II – sec.XIX) sunt:

-un dozaj mai mic de var în cazul I faţă de II

-o granulozitate mai mare a nisipului în cazul II faţă de I

-fragilitate mai mare a mortarului în cazul probelor II

-granulaţia varului este mai mare în cazul II, până la 2-3mm, comparativ cu I de 0,5 –1mm

-probele I indică prezenţa cărămizii pisate în componenţa mortarului, cu granulozitate mai mică de 1mm, aspect neîntâlnit în cazul probelor II.

Rezumând, prin prelevarea de probe de mortar şi cărămidă, pe de o parte din structurile aparţinând etapei de construcţie a hanului şi pe de altă parte din cea datată prin metode arheologice ca fiind anterioară acestuia, astfel comparată cu structura identificată în colţul de N-E, a rezultat că cele două construcţii înglobate în structura hanului au similitudini de compoziţie fizico-chimică atât de pronunţate încât se poate presupune că sunt contemporane (începutul sec.XVIII). Aceasta şi alte observaţii atente ale ruinelor ne-au permis să sugerăm o cronologie a etapelor de construcţie a monumentului, cronologie care pune în valoare potenţialul de restaurare şi revitalizare al monumentului.

Comunicare prezentată la A.R.A. 1 – aprilie 2000