REVITALIZAREA CURŢII BRÂNCOVENEŞTI DE LA POTLOGI

Andreea Matache

1. Necesitatea metodei de cercetare istorică şi de arhitectură în restaurarea unui monument:

Prin conceptul de refolosire al unui edificiu cu valenţe istorice şi arhitecturale remarcabile se propune reintroducerea lui într-un circuit al utilizărilor curente şi smulgerea dintr-un destin muzeal. În cazul Curţii brâncoveneşti de la Potlogi nu se poate discuta numai de o conservare locală ci de o integrare într-un peisaj cultural la nivelul zonei, în prezent greu realizabil datorită numeroaselor discontinuităţi privind motive economice, instituţionale, legate de modul actual de construire în acest spaţiu. Prin necesitatea de punere într-o relaţie existenţială cu mediul construit, conservarea monumentului va deveni vie, „salvându-se şi particularităţi etnice şi locale din procesul de normalizare a societăţii şi mediului”. Studiul referitor la revitalizarea zonei aduce o viziune mult mai amplă ce contribuie la extinderea cadrului de protecţie al monumentului dar supune atenţiei şi valorile locale, ale satului, propunând conservarea acestora. Pentru justificarea celor două componente esenţiale ale proiectului (protecţia monumentului şi conservarea valorilor locale) a fost indispensabilă cercetarea amănunţită. Au fost relevate atributele palatului de la Potlogi, cap de serie în suita caselor şi curţilor domneşti de sec.XVII-XVIII şi influenţa pe care a generat-o un astfel de amplasament în contextul localităţii respective, influenţe de ordin urbanistic, de organizare în teritoriu a locuitorilor, până la reluarea unor elemente cu rol funcţional / decorativ în componenţa clădirilor construite ulterior (chiar început de sec.XX). Cercetarea întreprinsă a demonstrat că pe lângă valorile intrinseci ale ansamblului, localitatea Potlogi se poate legitima ca aşezare umană organizată din momentul întemeierii curţii domneşti (1698). Modul de locuire şi viaţa de curte a domnitorului Brâncoveanu, relaţiile comerciale şi culturale cu alţi poli importanţi ai epocii - pe plan intern cu Principatele Române şi extern cu marile capitale europene - au determinat o altă raportare cu locul. Aici „locul” capătă înţelesul de spaţiu al derulării unor meserii tradiţionale, dar trebuie înţeles şi sub raport afectiv, de apartenenţă şi continuitate. Viaţa de curte s-a răsfrâns şi în afara zidurilor ei, identificată nu numai în componenţa oraşelor dar şi în mediul rural. Asupra acestui lucru cercetările anterioare s-au limitat de cele mai multe ori doar la analiza arhitecturală a unui obiect cu valoare de monument, construit într-un mediu rural. Mai puţin s-a pus accentul pe micro-centrele urbane create în afara acestor oraşe - înfiinţări de târguri, actuale centre de interes public şi crearea unor legături pe vechi trasee comerciale sau itinerarii domneşti. Acestea au determinat un anume tip de raportare a spaţiului construit la spaţiul public generând incipiente reglementări urbane: cum era aşezată uliţa domnească în raport cu cea comercială, restricţii si permisivităţi ale clădirilor şi funcţiunilor înglobate de ele.

2. Evoluţia aşezării:

Ca majoritatea localităţilor înfiinţate în secolul XV în Câmpia Titului, Potlogiul este menţionat într-un document din 1468 ca fiind parte integrantă a satului Tătuleşti (Tătuleasca), sat dispărut şi înglobat satului învecinat, Româneşti. Ulterior, în hrisoave, acte de moşie şi donaţii (1580, 1619, 1636), se mai menţionează despre existenţa localităţii dar fiind înglobată în alte proprietăţi (mănăstirea Butoiu, mănăstirea Brâncoveni), spre sfârşitul secolului XVII fiind cumpărată de viitorul domn Constantin Brâncoveanu. Unul dintre obişnuitele schimburi de moşii dintre boieri şi aşezămintele monastice ctitorite de ei explică intrarea Potlogiului în posesia viitorului domn, descendent al Brâncovenilor ce întemeiaseră şi stăpâneau proprietăţile mânăstirii Brâncoveni.

Brâncoveanu, mare spătar în acea perioadă, devine proprietar la Potlogi şi Pitaru în anul 1679. Ca o menţiune la delimitarea proprietăţii domneşti de la Potlogi, Nicolae Iorga scria în „Floare Darurilor” următoarele: „satul care vine la capătul gardului copacilor înalţi nu e însă Potlogii, ci înaintaşii moşiei Brâncoveneşti din timpuri Văcăreştii, cărora li se zicea pentru apa ce curge la margine, Văcăreştii de Răstoacă (Pitaru)”. Aici ridică în 1683, alături de vechile case boiereşti existente, biserica cu hramul Sfântul Dumitru, devenită mai târziu paraclis, iar în 1698 construieşte primul palat din seria celor patru dedicate fiilor săi. Odată construită curtea domnească, importanţa satului a crescut, fiind unul dintre locurile privilegiate din itinerariul domnitorului Brâncoveanu. După masacrarea domnitorului şi a celor patru fii, în 1791, stăpân peste întreaga moşie ajunge nepotul lui Constantin Brîncoveanu, Manolache Brâncoveanu. După stingerea acestora, familia Bibescu intră în posesia moşiei.

3. Încercări de urbanizare - târgul şi economia tradiţională

Trăsătura definitorie satelor înfiinţate pe moşii sau prin aglutinarea unor vechi aşezări umane este dată de întemeierea târgurilor, profilate iniţial pe comerţul cu animale, indicii ale gradului de dezvoltare şi intensificare a relaţiilor de piaţă în zonă ce caracterizau sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX. În 1678, intrând în proprietatea moşiei de la Potlogi, Brâncoveanu avea să găsească satele cu rumânii, moşiile, casele, viile şi ţiganii din stăpînirea sa: câteva case şi bordeie pe malul Tudorelului în preajma vechiului conac (al postelnicului Dima), aşezări de robi şi ţigani pe actuala „linia Ghineştilor”, multe locuri virane, câteva căsuţe la răspântia drumurilor ce duc la moşia din locul numit „Vatra rece” şi aşezări de ciobani pe malurile Argeşului, descrise într-un catastih din 1709. După terminarea construirii palatului, în 1698, se înfiinţează cu carte domnească târgul săptămânal de vite, amplasat în faţa curţii domneşti, la intersecţia drumurilor comerciale ce leagă Piteştiul de Bucureşti, Braşov şi Sibiu. De administraţia acestui târg se va ocupa şi vornicul Manolache Brâncoveanu, păstrând tradiţia desfăşurării lui în ziua de duminică. În 1699 se construieşte prima moară, pe malul Tudorelului, „moara veche”, în spatele grădinii „la Heleşteu”, acţionată manual sau prin forţa animalelor, apoi se construiesc brutăria şi cârciuma proprietăţii.

Ca preocupare veche a locuitorilor, morăritul era în strânsă legătură cu producţia cerealieră specifică zonei, astfel în 1831 exista prima moară cu roată orizontală, Moara Cristescu, refăcută pe locul celei vechi iar în 1887 funcţiona o moară cu aburi. În anul 1832 un număr de 43 de negustori cumpără terenuri aici, iar din 1835 înfiinţează una dintre cele patru stăroşii ale negustorilor din judeţ, „tarlaua negustorilor”, pe care o lucrează până în 1864. Tot în această perioadă funcţionează o altă categorie socială, cea a embaticarilor, negustori neîmproprietăriţi, având anumite obligaţii şi condiţionări faţă de moştenitorii Brâncovenilor, familia Bibescu - resticţii urbanistice, locuinţe de un anumit tip şi limitarea producţiei unor anumite alimente. Anul 1834 este hotărâtor în tendinţa de urbanizare a localităţii deoarece are loc o regrupare a caselor împrăştiate, în jurul târgului deja conturat şi o divizare administrativă în Potlogii urbani şi Potlogii rurali. Cele două localităţi se vor unifica abia în 1960 sub denumirea de Potlogi. Tot atunci, după „aşezarea pe linii” a satului se delimitează parcelele, se trasează principalele drumuri de acces şi denumirea lor după apartenenţa locuitorilor: uliţa Zăvoieni după populaţia adusă de pe malurile Argeşului, uliţa Olteni după originea foştilor soldaţi din armata lui Tudor Vladimirescu stabiliţi în localitate, uliţa Vlăsceni după locuitorii aduşi din Vlaşca, uliţa Croveni după cei din Crovu (un sat din alcătuirea Potlogiului). Ca o primă încercare de reglementare urbană, planul acestei localităţi aduce o serie de influenţe orăşeneşti, aplicate şi satelor învecinate cum ar fi: creerea unor drumuri importante în legătură cu curtea domnească, târgul şi reperele comerciale ale zonei - o cale principală ce trecea prin faţa curţii palatului, paralelă cu oglinda de apă (pârâul Tudorel), pe care se instalau morile, vâltorile şi uliţa curţii domnesti, cu profil comercial şi în legătură cu târgul pe care se aflau casele negustorilor sau meşteşugarilor. În anuarul „Socec” din anul 1912 Potlogiul aparţinea de Plasa Ghergani şi înregistra 4324 locuitori şi următoarele meserii: băcani (7), brutari (2), cârciumari (7), cavafi (2), cismari (10), cojocari (3), croitori (4), fierari (2), lumânărari (1), manufacturi (4), arendaşi de moşie (2) şi instituţiile: primărie, şcoală, parohia şi o bancă populară. Treptat, după deschiderea în 1868 a noului drum naţional prin Titu şi prin folosirea căii ferate Bucureşti - Piteşti, târgul de la Potlogi îşi pierde din importanţa lui economică.

4. Evoluţia ţesutului rural

Analiza cartografică a determinat cu aproximaţie dimensiunile curţii brâncoveneşti, heleşteul şi cursurile apelor, vatra satului, drumurile de acces, parcelarul şi tipurile de proprietate. Din harta Schpecht (1796) se constată: existenţa satelor Potlogi (Bodlosh), Pitaru (Pitari), Româneşti (Rumanyestic), Crovu (Kîrov), Strâmbeanu (Serimbiyanu), Cărpeniş (Kerpenesti), ca sate de sine stătătoare; marcarea drumului vechi - Potlogi - Pitaru - Româneşti - Poiana Lungă, legat de Drumul Poştei; lărgire a pârâului Tudorel (vechiul heleşteu) în dreptul palatului; marcarea celor două drumuri principale - Drumul Poştei, drumul (calea) domnesc Bucureşti - Târgovişte şi Calea Târgului, Potlogi - Vlăsceni. Planul moşiei Potlogi (1847) ilustrează bifurcarea Tudorelului delimitând forma unei albii de la urme ale devierii succesive a cursului apei; păstrarea celor două drumuri: Drumul Poştei paralel cu Argeşul, fostul drum domnesc şi Calea Târgului; drumurile leagă curtea domnească de vatra satului şi târg. În planul Szatmari (1860) se marchează un nou sat - Vlăsceni; alinierea caselor şi parcelelor; marcarea unui drum direct cu Bucureştiul, prin Găiseni. Un alt plan de moşie (1902) marchează principalele drumuri de acces: şoseaua Potlogi - Crovu (Drumul Poştei), şoseua Potlogi - Pitaru, şoseua Potlogi - Vlăsceni (strada Târgului) şi evidenţiază unele intenţii de parcelare. Harta pădurilor şi proprietarilor (1900) marchează drumurile de acces nemodificate şi urma fostului heleşteu. Despre accesele principale în localitate se poate identifica actualul drum prin satele Bolintin, Drăgăneşti, Stoeneşti, Găiseni, Potlogi, Crovu, Miuleşti, Mărunţişu, Costeştii din Vale cu Drumul mare al Olacului, fostul drum al Poştei ce lega Bucureştiul de Valea Oltului şi vama de la Câineni, parcurgând culoarul Argeşului.

5. Arhitectura regională

Tipologic localitatea Potlogi se înscrie în caracteristicile satelor adunate de câmpie, cu gospodării imediat învecinate dispuse de-a lungul unei reţele de uliţe şi străzi, dintre care cele mei importante sunt cea domnească şi cea a târgoveţilor. Casele nu prezintă o dominantă stilistică, fiind în mare parte o reproducere a arhitecturii orăşeneşti de sfârşit de secol XIX. Însă locuinţele cele mai vechi păstrează reminiscenţe ale organizării spaţiale iniţiale cât şi a tehnicii constructive.

O categorie specială a acestei perioade este reprezentată de casele embaticarilor, case cu o arhitectură minimală şi restrânse ca suprafaţă, înşiruite pe toată lungimea străzii ca un front compact, având acelaşi acoperiş, o prispă comună şi curţi pe loturile din spate. Importanţa târgului atrage o serie de noi influenţe în alcătuirea caselor, prin stabilirea unor negustori veniţi din regiuni diferite ale ţării dar şi a celor veniţi din Serbia, Polonia, Turcia. Astfel se identifică o altă tipologie cea a caselor târgoveţilor cu prăvălii sau ateliere, cu un front limitat la stradă şi grupate în jurul pieţii vechi şi a târgului situat pe accesul principal în localitate. Casele negustorilor constituie interferenţa dintre casa ţărănească şi modelul orăşenesc, păstrând trama funcţională a caselor de paiantă dar redimensionată şi adăugând un foişor (sacnasiu) pătrat sau o „loggie” pe stâlpi din lemn sau coloane din cărămidă. Aici se mai remarcă şi o serie de conace, amplasate periferic târgului, având un cadru particular alcătuit din grădini, livezi, oglinzi de apă. Arhitectura brâncovenească a casei domneşti de la Potlogi nu s-a impus foarte mult în mediul rural, reluându-se doar elemente izolate de ordin plastic (decoraţii din piatră).

6. Concluzii

Studiului prezentat, cu referire doar la localitatea Potlogi, a abordat o metodă de cercetare care poate fi extinsă şi celorlalte aşezări din zona Munteniei ce cuprind alte curţi domneşti. Nu se poate vorbi de restaurarea unor asemenea edificii, fără a pătrunde în mentalitatea locului. Astfel se propun noi funcţiuni cu rol revitalizator pentru localităţile în cauză, funcţiuni care să atragă interesul imediat şi participarea localnicilor. Răspunsul la nevoi economice şi legislative pe plan local trebuie să fie condiţionate de specificul obiectului patrimonial şi de cadrul său de protecţie. Ceea ce a completat cercetarea istorică şi arhitecturală a palatului de la Potlogi şi a localităţii a fost elaborarea pe teren a unui studiu sociologic care şi-a propus analizarea disfuncţiilor actuale şi selectarea priorităţilor de intervenţie, propunând o matrice de compatibilitate funcţională pentru soluţionarea revitalizării zonei. Studiul a urmărit descrierea meseriilor tradiţionale, a obiceiurilor specifice, a particularităţilor arhitecturii locale şi posibilitatea lor de reactualizare într-un context nou, contemporan.

Comunicare prezentată la A.R.A. 1 – aprilie 2000