O METODĂ de cercetare cartograficĂ a Ţesutului urban

Transpunerea reŢelei stradale din centrul istoric al oraŞului BucureŞti

din planul Ernst (1791) pe planul actual.

Valeriu Eugen Drăgan

Cercetarea cartografică reprezintă o importantă sursă de informaţie, complementară analizei de teren şi cercetării de arhivă în cadrul studiilor istorice necesare oricărui proiect de restaurare şi constituie o etapă esenţială pentru analiza unui obiect de arhitectură, a unui ansamblu, sit sau zonă istorică, şi chiar a unei întregi aşezări.

Sursele cartografice conţin atât grade de detaliere specifice scării de redactare (hartă, ghid, plan ş.a.), cât şi grade de precizie variate, în funcţie de: tehnica de lucru utilizată într-o anumită etapă istorică, destinaţia lucrării, scopul urmărit de autor sau importanţa zonei (centru sau periferie), ceea ce conduce la ignorarea, evitarea sau cercetarea superficială a unor informaţii ce se pot dovedi importante, fiind necesară elaborarea unei metode riguroase de studiere a documentelor cartografice, pentru a obţine maximum de informaţii.

Pentru prezentarea unei astfel de metode de cercetare cartografică am ales planul Ernst realizat în 1791 pentru oraşul Bucureşti care este rareori utilizat în analize de acest gen, sub motivaţia lipsei de precizie.

La o privire mai atentă se poate observa însă atât o corectă relaţionare între diferitele clădiri reprezentative, cât şi o concordanţă a alurii unor trasee de străzi în raport cu situaţia actuală, deşi în unele porţiuni ale planului, mai ales în zona centrală, există o densitate mare de informaţie faţă de zonele periferice, ceea ce generează erori grafice locale care nu permit analiza prin suprapunerea directă pe planul actual.

Metoda de cercetare cartografică propusă presupune redresarea prin transpunere pe planul topografic actual a reprezentărilor grafice ale ţesutului urban dintr-un plan istoric cu:

- păstrarea relaţiilor de proporţionalitate dintre reperele fixe

reprezentate pe cele două planuri, şi

- interpolarea unor unităţi grafice Δg stabilite convenţional.

Etapa I - Analiza pe planul istoric şi pe cel actual

1.Condiţii pentru stabilirea unor repere grafice:

a. să fie reprezentate pe ambele planuri;

b. să constituie repere urbane pentru fiecare dintre planuri;

c. să fie identificabile cu precizie;

d. să îşi păstreze acelaşi amplasament pe ambele planuri (să nu fie strămutat faţă de amplasamentul iniţial);

e. să fie distribuite pe o arie mai mare decât zona studiată;

f. să fie distribuite cât mai uniform în zona studiată;

g. să fie într-un număr cât mai mare.

Observaţie: În cazul în care amplasamentul actual nu mai corespunde, ca urmare a demolării sau strămutării, reconstituirea amplasamentului iniţial pe planul actual este posibilă pe baza planurilor topografice recente, anterioare acestor intervenţii.

Etapa a II-a - Analiza pe planul actual

2.Condiţii pentru stabilirea unui sistem ortogonal de axe:

a. se utilizează patru repere grafice determinate anterior, astfel încât:

a1. să fie amplasate la distanţă cât mai mare unul de celălalt;

a2. liniile care le unesc să determine axe ortogonale;

3. Trasarea prin sistemul ortogonal de axe a unei reţele de unităţi grafice Δg cu dimensiuni stabilite în funcţie de:

a. gradul de precizie dorit;

b. scara planului pe care se face transpunerea;

c. toleranţa grafică admisibilă (funcţie de scara de lucru utilizată).

Etapa a III-a - Analiza pe planul istoric

4.Prelucrare grafică pe planul istoric până la un nivel echivalent cu cea de pe planul actual prin parcurgerea următoarelor operaţii:

a. marcarea reperelor grafice stabilite,

b. trasarea sistemului de axe,

c. verificarea condiţiilor de realizare a reţelei de unităţi grafice Δg:

c1. ortogonalitatea sistemului de axe transpus pe planul istoric prin aceleaşi repere grafice ca şi cele de pe planul actual;

c2. situarea în limite admisibile a eventualelor deviaţii de la perpendicularitate a sistemului de axe transpus pe planul istoric;

c3. situarea fiecărui reper grafic din planul istoric în cadranele formate de sistemul de axe, conform situaţiei din planul actual;

d. realizarea reţelei de unităţi grafice Δg pe planul istoric prin divizarea următoarelor distanţe într-un număr de unităţi grafice Δg egal cu numărul acestora din planul actual:

d1. distanţele dintre reperele garfice din planul actual;

d2. distanţele dintre fiecare reper grafic şi sistemul de axe din planul actual.

Observaţii: Reţeaua de unităţi grafice Δg de pe planul istoric rezultă deformat faţă de reţeaua de unităţi graficeΔg de pe planul actual, din cauza diferenţelor care există pe cele două planuri între următoarele distanţe corespondente:

- distanţele dintre reperele grafice,

- distanţele dintre fiecare reper grafic şi sistemul ortogonal de axe.

În cazul reţelei de unităţi grafice Δg realizate pe planul istoric nu se poate vorbi despre dimensiuni ale unităţilor grafice Δg, ca în cazul reţelei unităţilor grafice Δg de pe planul actual, din cauza alurii variabile a acestora.

Etapa a IV-a - Analiza pe planul istoric şi pe cel actual

5. Transferul informaţiilor din fiecare unitate grafică Δg a planului istoric în unitatea grafică Δg care îi corespunde pe planul actual.

Observaţii: Pentru operativitate este necesară limitarea informaţiilor transferate de pe planul istoric pe planul actual la acelea care sunt reprezentative scării de lucru (reţea stradală, albia râului Dâmboviţa); cele de detaliu (delimitarea ilourilor şi parcelarului, amplasarea clădirilor) necesită o analiză punctuală care presupune şi o schimbare a scării de lucru.

Etapa a V-a - Analiza pe planul actual (cu transpunerea planului istoric)

6.Interpretarea informaţiilor transferate din planul istoric în raport cu cele de pe planul actual referitor la ţesutul urban (reţea stradală, parcelar, clădiri şi eventual elemente de relief) şi evoluţia acestuia.

Prin aplicarea acestei metode de analiză cartografică se poate evidenţia existenţa unor trasee încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau unele aspecte în legătură cu evoluţia acestora în timp, cum ar fi:

- modificări ca urmare a schimbării polilor de interes care l-au generat şi care i-au creat o personalitate şi o conotaţie aparte (de exemplu: cazul străzii Lipscani);

- modificări ca urmare a aplicării unor reglementări urbanistice de aliniere sau de ampriză (de exemplu străzile Calomfirescu şi Hristo Botev);

- porţiunile de străzi dispărute ca urmare a unor intervenţii urbanistice majore (cum ar fi: parcelarea Villacrosse din Piaţa Sfântul Gheorghe Nou realizată după incendiul din martie 1847 sau străpungerea pe porţiunea din Bulevardul I.C. Brătianu trasată înainte de al doilea război mondial);

- semnalarea unor ipoteze de cercetare referitor la evoluţia unor trasee de străzi care prezintă schimbări majore faţă de traseele actuale, dar despre care nu există referiri în sursele de documentare studiate până în prezent (cum ar fi: porţiunea din Calea Moşilor între Piaţa Sfântul Gheorghe Nou şi strada Hristo Botev);

- identificarea şi delimitarea zonelor cu potenţial arheologic (inclusiv a ipotezei de delimitare a ansamblului „Curtea Veche”, studiul de caz care a stat la baza elaborării acestei metode de analiză cartografică).

Comunicare prezentată la A.R.A. 1 – aprilie 2000