Patrimoniul balnear, încotro?

Daniela Enescu

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional

Inventat de englezi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ,,mersul la băi” a devenit o modă de petrecere a timpului şi în acelaşi timp de îngrijire a sănătăţii. Destinaţiile vilegiaturii rezervate iniţial elitelor aristocratice, care se deplasau în circuit închis, între staţiunile termale, litorale şi ulterior montane, s-au extins în secolul următor într-o reţea care a acoperit tot continentul. Vilegiatura a creat o arhitectură specifică, legată de funcţiunea sa de loisir, modelele arhitecturale care circulă odată cu călătorii provin din surse diferite, uneori exotice, care presupun satisfacerea unei anumite dorinţe de lux şi pitoresc. România se integrează în acest fenomen, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, concomitent cu efortul de creare a statului modern, european. Peisajul variat şi bogăţia resurselor terapeutice favorizează evoluţia diversificată a oraşelor româneşti de vilegiatură: staţiuni termale, balneare, maritime şi montane. Ele dezvoltă un urbanism şi o arhitectură în concordanţă cu particularităţile şi influenţele istorice, cu modelele şi gusturile diverşilor comanditari.

Ansamblul balnear de la Băile Herculane – cazinoul cu parcul său şi cele două hoteluri care îl flanchează – construit în timpul administraţiei habsburgice peste vestigiile amfiteatrului roman al anticei staţiuni Ad Mediam, este similar celorlalte staţiuni ce alcătuiau itinerariile imperiale din Europa centrală şi de est. Concomitent cu explorările pentru descoperirea unor noi resurse, se pun bazele unor aşezări balneare care vor rivaliza cu staţiuni faimoase europene, graţie unor politici şi concepte urbanistice coerente. Presiunea turismului de masă de după război determină urbanizarea rapidă a litoralurilor din anii ’60, inclusiv în România, aflată în plin regim comunist.

După 1990 patrimoniul construit balnear este grav afectat de lipsa investiţiilor şi intervenţii inadecvate. Problemele cele mai grave sunt legate de aşa-numitul patrimoniu balnear minor: vilele şi casele ţărăneşti transformate în cazare pentru ,,pătimaşii” care veneau la băi pentru ,,curarisire”. Cu o arhitectură specifică, a frontoanelor şi decoraţiilor din lemn traforat, ele reprezintă cadrul urban din jurul ansamblurilor balneare. Dispariţia lor echivalează cu dispariţia staţiunilor istorice româneşti, precum Borsec, Olăneşti etc. Intervenţia propune spre dezbatere situaţia actuală şi soluţiile de salvare a acestui patrimoniu.

Rezumat al comunicării care va fi prezentată la A.R.A. 12 - aprilie 2011

Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor