Spaţiile arheologiei

Oana Diaconescu

Dacă monumentele, în general, sunt puse sub pericolul abandonului, siturile arheologice devin mult mai vulnerabile, datorită condiţiei de „urme” pe care le invocă şi din lipsa de înţelegere a funcţiei acestora în cadrul urban. Cele câteva exemple de muzealizare tind mai degrabă să ilustreze modul precar de a proteja o enclavă şi spiritul ascenografic al expunerii de obiect.

Se vor căuta o serie de aspecte generalizabile, care să soluţioneze problema, pornind de la exemplul extrem al Romei, „oraşul arheologic” şi evidenţiindu-se două paliere de lectură: unul privind „arheologia în oraş” şi altul ca „arheologie a oraşului”. În primul caz, se va identifica un raport bazat în principal, pe rolul ruinelor în cadrul urbei, ca fapt ce invocă experienţa socială şi propria capacitate de a comunica în acest ambient. În al doilea caz, arheologia este privită ca un strat ascuns, ilizibil şi indirect, ca suport iniţial aflat sub nivelul arhitecturii actuale. Oraşul este compus din straturi succesive, fiecare dintre ele având o importanţă egală, în definirea întregului, pană la imaginea sa contemporană. Siturile arheologice se prezintă astfel ca o bază a schimbărilor succesive din ţesut şi ca valori ce au condus la evoluţia compoziţiei urbane. O serie de procese sunt astfel definite: noi funcţiuni care garantează tutela, muzealizarea activă şi vizitarea preexistenţelor, odată cu ambientul limitrof, programe de conservare şi protecţie nu doar datorită valorilor monumentale sau de vechime, ci ca reprezentare a identităţii locale.

Arheologia urbana versus arheologia în oraş

Prima considera oraşul ca un conglomerat şi fiecare săpătura arheologică ca pe un punct de pornire în recompunerea istoriei sale, cea de-a doua se refera la operaţii si intervenţii tematice şi circumscrise chestiunilor si locurilor specifice. Arheologia urbană se referă la cercetarea arheologică globală, nu limitată la o perioadă cronologică sau la un aspect singular.

Arheologia şi memoria colectivă

În mentalitatea actuală ruinele reprezintă un spaţiu închis, delimitat fizic şi separat de restul oraşului. Sunt prezenţe defuncţionalizate care, decontextualizându-se, exclud uneori modalităţile de obţinere ale tutelei. Ruinele sunt analizate ca parte a unei memorii colective, nu a unei memorii sociale, deoarece sunt caracterizate printr-o sumă de urme definite ca identitate a unei societăţi, în care orice element e încadrat si tutelat. În schimb, memoria socială este alcătuită din „depozite” de urme aflate la dispoziţia potenţială a unei anumite colectivităţi, în circumstanţe particulare, fără a forma un patrimoniu comun.

Multe dintre vestigii nu se pot înţelege prin simpla lor prezenţă fizică sau prin expunere, din cauza incapacităţii de a comunica cunoştinţele acumulate, fiind astfel înlăturate de la principalele transformări urbane.

Arheologia în oraş nu trebuie privită ca o disciplină specializată pentru adunarea datelor, ci ca o metodă de cercetare care pune in discuţie mediul urban şi istoria sa. Arheologul Daniele Manacorda proclama dificultatea prin care studiile sunt transmise publicului şi invoca necesitatea acestui proces pentru definirea culturii. Problema nu este doar aceea de a înţelege ruinele, ci şi momentul practic al realizării săpăturilor arheologice, în detrimentul „anvelopantei” estetice a oraşului contemporan. Aspectul destructurat al acestor operaţii generează deseori protestul comunităţii.

Arheologia şi planificarea urbană

Aşa cum pentru bunurile istorice, reutilizarea devine una dintre acţiunile importante de salvare, pentru siturile arheologice procesul de conservare implică de cele mai multe ori sustragerea preexistenţelor de la dinamica urbană. Astfel, în Italia, începând cu anul 1981 s-au realizat primele „carte ale riscului arheologic”.

Codul bunurilor culturale din 2004 menţionează diferenţa dintre parcul arheologic, folosit ca muzeu în aer liber şi ariile arheologice asupra cărora nu s-au exprimat reguli clare de valorificare şi tutelă. În multe dintre oraşele italiene arheologia este considerată ca tema specifică în cadrul proiectului urbanistic, ca baza a sistematizării oraşului.

Se vor prezenta principalele exemple ale unor transformări urbane, pornind de la nucleul arheologic al unor oraşe precum: Napoli, Atena, Cordoba, Sicracusa, Roma.

Arheologia în oraş şi politicul (cazul Romei)

Odată cu anii ’40, anticul nu mai este privit ca un gol în oraş ci inclus şi legat de centrul istoric. Mussolini construieşte Via dei Fori Imperiali, demolând o parte dintre clădirile medievale şi unind printr-o artera importantă forurile de restul urbei. Fascismul foloseşte aceste intervenţii pentru a sublinia originea sa ideologica. În anii ’60 apare ideea de a demola această stradă, considerându-se că, prin aliniamentul său şi prin modalitatea directă de a străbate siturile antice, nu ar respecta valorile patrimoniale. Concluzia este că arheologia devine instrumentul politicului, prin care se pot susţine noile doctrine.

Arheologia si contextul

Importanţa vestigiilor trebuie înţeleasa prin analiza relaţiei fondatoare cu contextul, fiecare element patrimonial fiind impregnat cu relatările şi spiritul locului. Modalităţile de lectură ale straturilor care compun cadrul urban, poate clarifica sensul ruinelor. Modul în care se doreşte perceput oraşul, va determina o întreagă serie de operaţii, precum: excavarea unei noi zone arheologice, restaurarea unui complex izolat, muzealizarea unui anumit element, sacrificându-l în urma unei cercetări amănunţite, toate fiind considerate momente de interacţiune ale mediului urban contemporan cu istoria. Acesta devine, pentru orice monument pe care îl integrează în structura sa, un muzeu în care fiecare operă de artă este prezentată şi transmisă publicului. Oricât s-ar încerca valorificarea unui obiect într-un spaţiu închis, prin pierderea relaţiei cu ambientul, acesta ajunge primat de semnele istoriei. Monumentul este cel care dă oraşului motivul apartenenţei la trecut, a valorii sale de vechime. În orice intervenţie trebuie accentuată relaţia cu contextul, prin prisma temporalităţii. Mediul urban trebuie să funcţioneze ca un „muzeu” unitar, în care există itinerare, centre de informare, programe de vizitare, prevederi şi restricţii la nivelul traficului. Astfel de muzee deschise, precum spaţiile din oraşe care găzduiesc opere cu valoare de comemorare, induc un nou sistem de integrare, prin prezenţa permanentă şi necondiţionată a tuturor celor care participă la dinamica ambientului.

Rezumat al comunicării care va fi prezentată la A.R.A. 12 - aprilie 2011

Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor