Curtea domnească din Iași. Arheologie și arhitectură.

 

Raluca Diaconescu

 

 

Motto:

 “Monumentele sunt poemele noastre în piatră, care trebuie sa rămâie și

să transmită posterității clipa în care am trăit si ce am putut noi înfăptui.

Un arhitect nu poate să nu fie și puțin poet și în același timp și un istoric,

căci el este cel care  transmite, din veac în veac, prin poemele de piatră,

istoria națiunii sale.”  

arh.I.D.Berindei

 

Iași-orașul

Iașiul, oraș așezat în nord estul țării, atestat documentar în anii 1408, sediu al curților domnești în repetate rânduri și capitală a Moldovei vreme de 300 de ani, începând cu anul 1564, devine capitală a Principatelor Unite între anii 1859-1862 și capitală a Romaniei în primul razboi mondial în anii 1916- 1918.

Intr-o prima vizita la Iași, regele Carol I, în anul 1866, pe vremea când nu fusese numit încă rege, (era domnitor),  recunoaște acestui oraș meritul de a fi preocupat îndeosebi de cultură și îl propune a doua capitală a României. In acest scop, propune restaurarea memoriei domnitorilor moldavi, prin reclădirea pe situl vechilor amplasamente ale fostelor Curți Domnești, un nou Palat, al Justiției, care să devină purtător de memorie pentru  întreaga  țară.

In 1904 încep licitațiile pentru proiectul noului Palat al Justiției, al carui autor este arhitectul Ion.D. Berindei și face din această construcție una dintre cele mai importante și mai impozante lucrări ale vremii, alegand ca și sursă de inspirație Palatul Justiției din Paris. Palatul amintit devine cea  mai importantă lucrare a sa, iar ulterior aceasta nu face decât sa rememoreze  istoria fostelor curți domnești ale Moldovei, să prindă viață aici, și să rămână în memoria locuitorilor orașului, devenind implicit o lucrare comemorativa.

Ultimele săpături, apărute odată cu construirea complexului Palas, din vecinătate, dezvelesc ruine ale fostelor curți domnești. Decapările efectuate pentru acest  nou șantier  a scos la iveală marturii ce rescriu si completează puțin istoria,  iar propunerea de  amenajare a unui parc arheologic cel puțin parțial  în zonă, se consideră  a fi fost un gest util, viu, venit în completarea istoriei.

 

 

 

Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor.

A.R.A. 13 - aprilie 2012