Castelul Oteteleşanu din Măgurele, judeţul Ilfov, între ruină şi edificiu restaurat.

Expert Dr. Arh. Ruxandra Nemţeanu, Prof. Dr. Arh. Cristina Gociman,

Drd. Arh. Dan D. Ionescu, Dr. Ing. Corina Simion

În vara anului 2010, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor-INCDFM a luat înţeleapta decizie de a începe demersurile restaurării Castelului Oteteleşeanu, din oraşul Măgurele, Judeţul Ilfov. La prima vedere informaţia este banală. Implicaţiile acestei decizii au fost considerate de către foarte mulţi specialişti aproape insurmontabile în ziua de azi. Un edificiu aflat în colaps, din care un sfert prăbuşit, adăpost de gunoaie şi fără perspectiva de a revela în ochii celor care o văd zilnic, virtuale calităţi estetice şi istorice înglobate, a ajuns în primăvara lui 2012 să fie pregătit pentru executarea lucrărilor de consolidare, restaurare, punere în valoare.

Tema de funcţiuni, agreată de curajosul beneficiar de folosinţă, cuprinde spaţii de conferinţă, de protocol, sediu catedra UNESCO, birouri administrative, spaţii destinate cercetării ştiinţifice, de prezentare şi învăţământ specializat, pe domenii de activitate, camere de oaspeţi şi de găzduire a tineretului care lucrează temporar sau beneficiază de bursă doctorală în INCDFM etc. În proiectarea consolidării, restaurării şi punerii în valoare a Castelului Oteteleşanu s-a ţinut cont de existenţa mai multor etape arhitecturale şi istorice valoroase, care s-au marcat fiecare în felul lor.

Nucleul conacului construit ante 1840 reprezintă cel mai vechi nucleu constructiv înglobat în actuala clădire a Castelului Oteteleşanu. Vechiul conac boieresc, contemporan cu alte conace din jurul Bucureştiului, cum este Palatul Ghica de la Căciulaţi, modele realizate în aceeaşi arhitectură neo-clasică, specifică epocii, se regăseşte în aceste vestigii, înglobat în zona centrală , în masa Castelului. Nucleul Castelului datat ante 1840 (perioada regulamentară), adică înaintea definitivării cumpărării moşiei de către Ioan Oteteleşanu, are anumite particularităţi constructive (marea grosime a pereţilor subsolului şi parterului, arce aplatizate de mari dimensiuni, ce descarcă zidăria în dreptul unor foste goluri de uşi şi ferestre, boltirea "în leagăn" - cu arce dublou - a segmentului vizibil al pivniţei etc.), care nu înşeală ochiul specializat în datarea unor vestigii din această epocă.

Odată ce conacul a devenit proprietatea Ioan Oteteleşanu, el este modificat de către acesta între 1840-1845, prin transformarea siluetei şi partiului conacului, prin amplificarea lui ca nouă reşedinţă nobiliară, dar tot în spiritul arhitecturii neo-clasice.

Între 1855-1868, Ioan Oteteleşanu modernizează reşedinţa de la Măgurele, în ideea fructificării ei funciare, transformând-o dintr-un “Castel” sau “Villa”, după modelul unor reşedinţe similare din spaţiul veneto-lombardo-tirolez (Tirolul de Sud), într-un edificiu de vilegiatură, cu posibilităţi de tratament balnear, apele termale fiind aici prezente şi sesizate de specialişti străini. Documentele arhivistice din perioada 1865, coroborat şi cu setul de fotografii ale lui Duschek-tatăl „Vues de Magoureli” din aceeaşi ani, 1863-1868, relevă etapa cea mai bine susţinută de documente şi cea mai valoroasă din punct de vedere arhitectural şi istoric a reşedinţei de la Măgurele. A treia fază, de reconfigurare a conacului, trebuie corelată cu evenimente din viaţa proprietarului, o a doua căsătorie a vornicului, în 1850, cu Elena Filipescu, locuirea în permanenţă la Bucureşti, ca om politic important şi gospodărirea slabă a moşiei, prin intermediari, legea agrară care impunea cedarea unor terenuri în favoarea ţăranilor, îmbogăţirea sa prin exploatarea unor saline şi reinvestirea capitalului, expoatarea apelor de izvor, existente pe moşie, implicaţii în franc-masoneria postpaşoptistă etc. Acest context a dus, probabil, la ideea transformarii Moşiei Măgurelelor într-o mică staţiune balneo-hidro-terapeutică, cu amenajarea parcului cu sensuri simbolice şi romantice.

Între 1868-1894 Castelul, în urma testamentului lui Oteteleşanu, îşi schimbă iar funcţiunea, în aceea de cazare şi învăţământ teoretic şi aplicativ, pension de fete. Castelul este supus unor mari modificări - mai mult sau mai puţin binevenite - care se datorau noii destinaţii. Perpetua metamorfozare a clădirii o şubrezeşte şi o urâţeşte.

Alte intervenţii apar între 1894-1960, ultimele două etape datează din anii 1920-40 şi 1950-60, când Castelul suferă o serie de alterări majore care, conjugate cu fenomenele naturale (în primul rând cutremurele) şi acţiunea antropică, duc la urâţirea arhitecturală a clădirii şi la încărcarea nepermisă a structurii, conducând la actuala stare de colaps-ruină.

În anii 1925-40 faţadele sunt „modernizate” într-o arhitectură interbelică, în spiritul arhitecturii Art Déco.

În anii 1950-60, Castelul suferă cea de a patra refuncţionalizare, fiind reconvertit în spaţii de laboratoare şi birouri, care duc la subîmpărţirea camerelor, la acoperirea în terasă. Toate modificările au dus în final la prăbuşirea turnului estic, edificiul fiind afectat şi transformat într-o ruină. Conceptele de conservare, restaurarea, reabilitarea aplicată edificiului, după decizia luată de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor-INCDFM au ajuns la o optimizare a intervenţei avizată favorabil de comisia de specialitate a Ministerului Culturii.

Prezentarea etapelor de lucru realizate între aceste două date, 2010-2012, a greutăţilor întâmpinate, a echipei de cercetare-proiectare şi altor actori implicaţi în activitatea de protejare a ruinei-castel va fi subiectul prelegerii de faţă.

Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor.

A.R.A. 13 - aprilie 2012