Castelul Oteteleșanu din Măgurele, județul Ilfov, între ruină și edificiu restaurat.

 

Expert Dr. Arh. Ruxandra Nemțeanu, Prof. Dr. Arh. Cristina Gociman,

Drd. Arh. Dan D. Ionescu, Dr. Ing. Corina Simion

 

 

            În vara anului 2010,  Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor-INCDFM a luat înțeleapta decizie de a începe demersurile restaurării Castelului Oteteleșeanu, din orașul Măgurele, Județul Ilfov. La prima vedere informația este banală. Implicațiile acestei decizii au fost considerate de către foarte mulți specialiști aproape insurmontabile în ziua de azi. Un edificiu aflat în colaps, din care un sfert prăbușit, adăpost de gunoaie și fără perspectiva de a revela în ochii celor care o văd zilnic, virtuale calități estetice și istorice înglobate, a ajuns în primăvara lui 2012 să fie pregătit pentru executarea lucrărilor de consolidare, restaurare, punere în valoare.

Tema de funcțiuni, agreată de curajosul beneficiar de folosință, cuprinde spații de conferință, de protocol, sediu catedra UNESCO, birouri administrative, spații destinate cercetării științifice, de prezentare și învățământ specializat, pe domenii de activitate, camere de oaspeți și de găzduire a tineretului care lucrează temporar sau beneficiază de bursă doctorală în INCDFM etc. În proiectarea consolidării, restaurării și punerii în valoare a Castelului Oteteleșanu s-a ținut cont de existența mai multor etape arhitecturale și istorice valoroase, care s-au marcat fiecare în felul lor.

            Nucleul conacului construit ante 1840 reprezintă cel mai vechi nucleu constructiv înglobat în actuala clădire a Castelului Oteteleșanu. Vechiul conac boieresc, contemporan cu alte conace din jurul Bucureștiului, cum este Palatul Ghica de la Căciulați, modele realizate în aceeași arhitectură neo-clasică, specifică epocii, se regăsește în aceste vestigii, înglobat în zona centrală , în masa Castelului. Nucleul Castelului datat ante 1840 (perioada regulamentară), adică înaintea definitivării cumpărării moșiei de către Ioan Oteteleșanu, are anumite particularități constructive (marea grosime a pereților subsolului și parterului, arce aplatizate de mari dimensiuni, ce descarcă zidăria în dreptul unor foste goluri de uși și ferestre, boltirea "în leagăn" - cu arce dublou - a segmentului vizibil al pivniței etc.), care nu înșeală ochiul specializat în datarea unor vestigii din această epocă.

Odată ce conacul a devenit proprietatea Ioan Oteteleșanu, el este modificat de către acesta între 1840-1845, prin transformarea siluetei și partiului conacului, prin amplificarea lui ca nouă reședință nobiliară, dar tot în spiritul arhitecturii neo-clasice.

Între 1855-1868, Ioan Oteteleșanu modernizează reședința de la Măgurele, în ideea fructificării ei funciare, transformând-o dintr-un “Castel” sau “Villa”, după modelul unor reședințe similare din spațiul veneto-lombardo-tirolez (Tirolul de Sud), într-un edificiu de vilegiatură, cu posibilități de tratament balnear, apele termale fiind aici prezente și sesizate de specialiști străini. Documentele arhivistice din perioada 1865, coroborat și cu setul de fotografii ale lui Duschek-tatăl „Vues de Magoureli” din aceeași ani, 1863-1868, relevă etapa cea mai bine susținută de documente și cea mai valoroasă din punct de vedere arhitectural și istoric a reședinței de la Măgurele. A treia fază, de reconfigurare a conacului, trebuie corelată cu evenimente din viața proprietarului, o a doua căsătorie a vornicului, în 1850, cu Elena Filipescu, locuirea în permanență la București, ca om politic important și gospodărirea slabă a moșiei, prin intermediari, legea agrară care impunea cedarea unor terenuri în favoarea țăranilor, îmbogățirea sa prin exploatarea unor saline și reinvestirea capitalului, expoatarea apelor de izvor, existente pe moșie, implicații în franc-masoneria postpașoptistă etc. Acest context a dus, probabil, la ideea transformarii Moșiei Măgurelelor într-o mică stațiune balneo-hidro-terapeutică, cu amenajarea parcului cu sensuri simbolice și romantice.

            Între 1868-1894 Castelul, în urma testamentului lui Oteteleșanu, își schimbă iar funcțiunea, în aceea de cazare și învățământ teoretic și aplicativ, pension de fete. Castelul este supus unor mari modificări - mai mult sau mai puțin binevenite - care se datorau noii destinații. Perpetua metamorfozare a clădirii o șubrezește și o urâțește.

Alte intervenții apar între 1894-1960, ultimele două etape datează din anii 1920-40 și 1950-60, când Castelul suferă o serie de alterări majore care, conjugate cu fenomenele naturale (în primul rând cutremurele) și acțiunea antropică, duc la urâțirea arhitecturală a clădirii și la încărcarea nepermisă a structurii, conducând la actuala stare de colaps-ruină.

În anii 1925-40 fațadele sunt „modernizate” într-o arhitectură interbelică, în spiritul arhitecturii Art Déco.

În anii 1950-60, Castelul suferă cea de a patra refuncționalizare, fiind reconvertit în spații de laboratoare și birouri, care duc la subîmpărțirea camerelor, la acoperirea în terasă. Toate modificările au dus în final la prăbușirea turnului estic, edificiul fiind afectat și transformat într-o ruină. Conceptele de conservare, restaurarea, reabilitarea aplicată edificiului, după decizia luată de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor-INCDFM au ajuns la o optimizare a intervenței avizată favorabil de comisia de specialitate a Ministerului Culturii.

Prezentarea etapelor de lucru realizate între aceste două date, 2010-2012, a greutăților întâmpinate, a echipei de cercetare-proiectare și altor actori implicați în activitatea de protejare a ruinei-castel va fi subiectul prelegerii de față. 

 

 

 

Rezumat prezentat în forma trimisă de către autor.

A.R.A. 13 - aprilie 2012