CETATEA BIZANTINĂ DE LA NUFĂRU - ÎNTRE DISTRUGERE ŞI CONSERVARE

Oana Damian

Informaţiile provenind atât din scrierile lui P. Polonic, R. Netzhammer, C. Moisil, V. Pârvan, Gh. Brătianu, C. Cihodaru, cât mai ales din investigaţiile arheologice desfăşurate timp de peste două decenii de un colectiv compus din regretata cercetătoare Silvia Baraschi (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”), din Neculai Moghior (Muzeul Militar Naţional), Gh. Mănucu-Adameşteanu (Muzeul de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti), Oana Damian (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”), Corneliu Andonie (Muzeul Militar Naţional), Paul Damian (Muzeul Naţional de Istorie a României) şi mai recent, Mihai Vasile, au pus în evidenţă pe linia Dunării, pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe, la circa 12km aval de Tulcea, în teritoriul intravilan al satului Nufăru, un important centru de tip urban din secolele X-XIV.

Aşezarea de la Nufăru se desfăşoară azi pe panta lungă a unuia dintre dealurile Tulcei ce coboară până la malul Dunării sub forma unui promontoriu stâncos alungit care a strangulat cursul fluviului, având în dreptul său un vad propice trecerii în şi din deltă, ce îi conferea aşezării de aici o poziţie strategică excelentă, exploatată în epocile romană şi bizantină.

Din cauza faptului că situl este suprapus de aşezarea contemporană (reprezentând deci un sit arheologic de tip urban situat în mediu intravilan rural), cercetarea arheologică sistematică de la Nufăru, iniţiată în 1978 şi continuată fără întrerupere până la ora actuală, completată de intervenţii de salvare şi de descoperiri întâmplătoare, a avut şi are un caracter special, punctual, concentrându-se asupra zonelor libere sau publice, şi, în condiţii circumstanţiale, asupra zonelor urmând a fi afectate de intervenţii constructive moderne, cel mai adesea în imposibilitatea continuării sau extinderii săpăturilor în acelaşi loc, cu accent pe depistarea şi urmărirea traseului incintei şi a elementelor de fortificaţie, ceea ce lasă deci neridicate multe văluri de umbră, în special în privinţa studierii habitatului. În campaniile 1978-2000, cercetările arheologice s-au desfăşurat în mai multe puncte de pe teritoriul satului Nufăru, numite fie după aspectul topografic, fie în funcţie de obiectivul cel mai apropiat, fie după proprietarul terenului respectiv, fie după monumentul studiat. Indiferent că a fost vorba de cercetare sistematică (Piatră, Râpă, Dispensar, Bufet), de sondaje (Şcoală, străzile ce coboară spre Dunăre DS 96, 67), de săpături de salvare ocazionate de necesitatea descărcării de sarcină arheologică din raţiuni obşteşti (Bloc, Cămin cultural) sau private (proprietăţile Ştefan Ene, Vasile Dumitrescu, Dumitru Ene, Mihai Pârvu, Ioan Butuza, proprietatea Enache Şinghi = punctul Trecere bac, Valentin Donciu, Adrian Petre) sau de distrugeri având cauze naturale (cuptoarele de olărie şi necropolele din zonele sudică şi vestică a aşezării), de recuperări de materiale şi situaţii (pe strada Căminului cultural (DS 289), morminte de înhumaţie, pe strada Şcolii (DS 137, o locuinţă din sec. XI), obiectivele au constat din cercetarea fortificaţiei bizantine, a vieţuirii din şi necropolelor din sec.XI-XIII, precum şi a vestigiilor aparţinând vieţuirii anterioare.

Cele mai vechi urme de locuire de la Nufăru aparţin perioadei hallstattiene, surprinse stratigrafic în punctul Cămin. Al doilea moment de vieţuire se plasează în cea de-a doua epocă a fierului, fapt înregistrat în punctele Piatră, Cămin şi Bufet. Materiale aparţinând epocilor romană şi romano-bizantină au apărut passim sau, mai rar, în cadrul săpăturilor la Râpă, Bloc, Dispensar, Bufet, dar nu concentrate într-un strat caracteristic. Descoperite într-un nivel bine definit apar deocamdată numai în capătul nordic al promontoriului, în zona Piatră (Km104 şi pe proprietatea I. Butuza), unde au fost descoperite două turnuri de supraveghere a liniei Dunării, databile în secolele IV-VI.

Începând cu secolul al X-lea, când este ridicată a fundamentis cetatea de către Imperiul bizantin sub conducerea împăratului Ioan I Tzimiskes, s-a locuit intens pe toată suprafaţa promontoriului, urmele de viaţă din epoca medievală găsindu-se până la o distanţă de 7-800m de malul Dunării, pe toată coama promontoriului ce avansa altădată puternic spre nord, vieţuirea în cadrul cetăţii de la Nufăru fiind de lungă durată, atingând veacul al XIV-lea. Viaţa în aşezarea medievală de la Nufăru se derula în spaţiul delimitat de zidul de incintă bizantin, ridicat la sfârşitul secolului al X-lea. Incinta a fost surprinsă sub forma unor tronsoane de ziduri, reperate pe laturile de sud (sub strada Căminului cultural), est (în curtea dispensarului uman), vest (pe proprietatea Ştefan Ene, sub actualul local Prislav) şi nord (sub strada situată imediat la est de Prislav, DS 67, 1995 şi, eventual, sub casa lui Mihai Pârvu, la nr.265), ale promontoriului nufărean, al cărui contur se pare că îl urmărea. Tot în zona nordică a aşezării, cea mai delicată din punctul de vedere al vestigiilor arheologice, în punctul Trecere bac (proprietatea Enache Şinghi), a fost descoperit şi un tronson, vizibil pe o lungime de 12m, din ceea ce considerăm a fi debarcaderul cetăţii. De asemenea, cercetările desfăşurate în marginea râpei din partea de sud-est a satului, au documentat existenţa resturilor unui zid de piatră, urmărit pe o lungime de aproape 70m, putând reprezenta unul din „zidurile-baraj” de la Nufăru. Precizăm că dintre toate aceste tronsoane de incintă menţionate, unele (incinta de nord şi de sud) au fost reperate pe străzile satului şi deci acoperite urgent după cercetare, alta (incinta vestică) se află pe un teren particular şi este suprapusă de construcţii, numai cea de est fiind descoperită într-un loc public, curtea dispensarului uman, şi pretându-se la o acţiune de conservare şi punere în valoare materializată sub forma unei construcţii de protecţie deasupra monumentului, spaţiului obţinut urmând a i se conferi ulterior valoare muzeistică. Zidul de incintă despre care presupunem în acest moment că ar putea reprezenta o dublare spre interiorul cetăţii a fortificaţiei nordice, descoperit pe proprietatea Mihai Pârvu, surprins prin sondaje pe o lungime de circa 15m, a fost distrus în perimetrul construibil al casei celui amintit, blocându-se totodată cercetarea în toată curtea sa.

Complexele de locuire amenajate în interiorul spaţiului fortificat, numeroasele gropi menajere şi de provizii, aparţinând atât nivelului secolelor X-XI, cât mai ales celui corespunzător secolelor XII-XIII, existenţa în zona extra muros a unui complex de cuptoare din secolele X-XI, amplasat în partea vestică a aşezării, ca şi de un alt cuptor, care a funcţionat în ultimul deceniu al secolului al XI-lea şi la începutul secolului al XII-lea, descoperit aproape de limita sudică a aşezării, identificarea sau cercetarea parţială a mai multe necropole de înhumaţie creştine, materialul arheologic foarte variat, constând în primul rând din ceramică, dar şi din piese mărunte din metal, sticlă, os, corn, reprezentând obiecte de uz casnic sau unelte, arme, piese de harnaşament, obiecte de podoabă, de port şi de cult, la care se adaugă marea cantitate de monede şi sigiliile bizantine, completează imaginea asupra acestui sit şi subliniază rolul aşezării de la Nufăru în cadrul limes-ului danubian.

Construită a fundamentis de către bizantini, la sfârşitul secolului al X-lea, cetatea de la Nufăru este, în ordine cronologică, a doua cercetată din punct de vedere arheologic după fortificaţia similară situată în insula Păcuiul lui Soare. După cum atestă complexele şi materialele arheologice descoperite pe teritoriul satului, fie în timpul investigaţiilor organizate, fie întâmplător, începând cu secolul al X-lea s-a locuit intens pe toată suprafaţa promontoriului, urmele de viaţă din epoca medievală găsindu-se până la o distanţă de 7-800m de malul Dunării, pe toată coama promontoriului ce avansa altădată puternic spre nord, în secolul al XI-lea cel puţin, oraşul extinzându-se până în sudul satului, în zona râpei. De mare însemnătate este faptul că aici, la Nufăru, se documentează în forme bogate şi variate (ceramică, podoabe, arme, unelte, monede) o locuire datând din secolul al XII-lea. Or, până la descoperirile amintite se cunoştea o singură aşezare medievală în Dobrogea unde existau niveluri de vieţuire din veacul respectiv şi anume la Dinogetia-Garvăn. Demn de remarcat este de asemenea faptul că la Nufăru există o continuitate de vieţuire care, din păcate, lipseşte atât la Păcuiul lui Soare, cât şi la Dinogetia-Garvăn. Ca atare, aşezarea medievală fortificată de la Nufăru, cu niveluri de locuire din secolul al X-lea până în cel de-al XIII-lea veac, oferă posibilitatea studierii culturii materiale din Dobrogea pe durata acestor veacuri, fără întrerupere. Probabil distrusă în vremea invaziei tătare, aşezarea se reface mai târziu, după cum o demonstrează unele materiale ceramice şi numismatice aparţinând veacurilor XIII-XIV. Deocamdată nu au fost surprinse niveluri caracteristice veacurilor XIV-XV, dar în anumite puncte au apărut materiale medievale târzii, ulterioare veacului al XV-lea. Constatăm o curbă descendentă a tuturor descoperirilor din secolele XIII-XIV, atât din punct de vedere calitativ, cât şi din punct de vedere cantitativ. Ultima fortificaţie de la Nufăru datează de pe la jumătatea veacului al XIII-lea, după care informaţiile devin foarte relative. Pentru a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIV-lea nu cunoaştem încă depuneri arheologice sau complexe de locuire, singurele informaţii rezumându-se la câteva descoperiri monetare ale Hoardei de Aur şi tezaure de monede sârbeşti. Sfârşitul aşezării ridică multe probleme, singurul reper ce-l avem la dispoziţie fiind oferit de monedele sârbeşti, pe baza cărora se poate aprecia că locuirea mai continua pe la jumătatea secolului al XIV-lea.

Din cercetările arheologice a reieşit existenţa în cadrul sitului de la Nufăru atât a unor monumente de piatră legate cu mortar, pretabile conservării şi chiar unei restaurări parţiale, cât şi prezenţa a numeroase structuri perisabile de tipul structurilor de locuire, care, imposibil de conservat in situ, trebuie măcar atent înregistrate.

Situarea în intravilanul satului Nufăru a determinat supunerea sitului arheologic de aici unei continue agresiuni din partea factorului uman, de la nivelul locuinţelor tradiţionale, cu fundaţii nu foarte profunde, cu manifestări accentuate în anii ‘80, căpătând accente dramatice după 1989, odată cu avântul constructiv înregistrat în această zonă situată la începuturile deltei, pe un traseu turistic destul de frecventat şi totodată foarte aproape de oraşul Tulcea. Astfel, dacă înainte de 1989 intervenţii de salvare au fost efectuate cu ocazia săpării gropii fundaţiei blocului specialiştilor din sat (Bloc, 1979-1980), şi a amenajării şanţurilor pentru alimentarea cu apă (Cămin (cultural), 1981), după 1989, cu excepţia cercetărilor începute anterior (Dispensar) şi a unei săpături sistematice, dar începute tot sub imperative de ordin constructiv (Bufet), majoritatea săpăturilor au avut caracter de salvare fiind determinate de construirea de locuinţe familiale (proprietăţile Ştefan Ene, Vasile Dumitrescu, Dumitru Ene, Mihai Pârvu, Ioan Butuza, Enache Şinghi = punctul Trecere bac, Valentin Donciu, Adrian Petre (DS 67).

Din punct de vedere arheologic, aceste cercetări au fost de cele mai multe ori parţiale, au intervenit fie după ce fuseseră deja degajate într-o anumită măsură monumentele (turnul de pe latura vestică a incintei - proprietatea Ştefan Ene sau zidul de pe proprietatea Mihai Pârvu), fie după ce fuseseră trasate deja tranşeele pentru fundaţiile caselor (cazul proprietăţii Donciu, Butuza, extinderea săpăturii făcându-se în condiţii extrem de grele), fie după ce se excavaseră suprafeţe impresionante, controlul nostru putând fi făcut ulterior doar prin intermediul unor casete modeste (proprietatea Dumitru Ene). În câteva situaţii, cercetarea arheologică a fost bine demarată, dar fie a fost întreruptă în mod abuziv de proprietari (prin acoperirea cu pământ - proprietatea Vasile Dumitrescu), fie a fost afectată de intervenţii brutale (proprietatea Enache Şinghi), fie există riscul imposibilităţii continuării ei din cauza lipsei fondurilor. Din punctul de vedere al conservării, trebuie precizat că în privinţa structurilor perisabile acestea au fost fie distruse fără posibilitatea înregistrării lor, fie au fost cercetate în mod corespunzător, în timp ce în cazul monumentelor s-a recurs fie la soluţia cea mai facilă - acoperirea cu pământ (proprietăţile Dumitrescu şi Butuza), fie la utilizarea într-un mod necorespunzător a spaţiului - transformarea unui turn de cetate în depozit de băuturi, cu intervenţii efective asupra monumentului - proprietatea Ştefan Ene, fie la distrugerea în mod deliberat a zidurilor spre a se putea turna fundaţiile (proprietatea Pârvu). Cu aceste ocazii s-a constatat atât o lipsă de voinţă din partea proprietarilor pentru modificarea proiectelor în sensul conservării şi punerii în valoare a monumentelor de zid aflate pe proprietăţile lor, dar şi o lipsă de permeabilitate din partea arhitecţilor autori ai acestor proiecte, invitaţi să găsească soluţii. În aceste condiţii, în care interesele personale orientate spre construirea de locuinţe se confruntă cu existenţa în subsolul proprietăţilor a unui potenţial arheologic şi monumental deosebit, considerăm că iniţiativa instituţională trebuie să fie cea care să dea tonul. Nu le putem, din păcate, impune investitorilor privaţi, mai ales când este vorba de persoane particulare şi nu de firme, să aibă în vedere conservarea şi punerea în valoare a monumentelor, atâta vreme cât nu există o iniţiativă consistentă în acest domeniu din partea instituţiilor. De exemplu, pe teritoriul localităţii Nufăru există zone aflate în domeniul public pe care se găsesc monumente (cazul turnului de la Piatră sau al zidului de la Râpă) care sunt în cel mai bun caz abandonate, dacă nu transformate în gropi de gunoaie. Singura realizare, pentru care s-au risipit multe fonduri şi vorbe, este cea a punerii în valoare a tronsonului de zid de incintă cu turn din curtea dispensarului uman).

În pofida existenţei unor prevederi legislative suficient de clare, printre care amintim doar pe cele mai recente - Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional şi Legea nr. 5/2000 privind amenajarea teritoriului naţional. Zone protejate, ansamblurile şi siturile istorice în general şi situl de la Nufăru în special au fost mereu mai degrabă supuse distrugerii antropice decât conservării, protejării şi, cu atât mai puţin restaurării. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că dispoziţiile legale invocate mai sus pun un mare accent pe rolul deţinut în domeniul protejării patrimoniului cultural naţional de autorităţile locale care au dreptul şi obligaţia de a se implica în luarea de măsuri implicite şi explicite de protecţie, pe baza documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului, de a asigura informarea agenţilor economici, a populaţiei, a turiştilor privind existenţa ariilor protejate, a regimului construcţiilor în acestea, a statutului de proprietate publică a bunurilor culturale descoperite ca rezultat al cercetărilor arheologice sistematice şi descoperirilor fortuite, precum şi pedepsirea contravenţiilor. Din păcate, chiar atunci când acestea sunt constatate, este prea târziu, şi fie nu se aplică sancţiuni, considerându-se că greşeala s-a comis deja şi că oricum monumentul a fost distrus, fie cuantumul lor bănesc este derizoriu. Nu există în general nici o tendinţă de prevenire prin informarea corectă, completă şi în timp util a celor interesaţi de intervenţii, în special de ordin constructiv, de către autorităţile locale, în ciuda existenţei unor documentaţii la îndemâna lor. În condiţiile în care pentru investitori, şi mai ales pentru persoanele particulare, se pune cu acuitate problema costurilor suplimentare şi a întârzierii cauzate de intervenţiile arheologice, a fost asigurată adesea finanţarea sau cofinanţarea, împreună cu autorităţile.

Este necesară realizarea de sondaje în zona cea mai apropiată de Dunăre pentru a stabili maniera de realizare a fortificării spre nord, relaţia dintre zidul de incintă descoperit în 1995 pe DS 67 şi instalaţiile portuare surprinse la baza promontoriului stâncos, în apropierea DS 120 (proprietatea E. Şinghi.). Este necesară o cercetare făcută după criterii exclusiv ştiinţifice a zidului de incintă surprins pe proprietatea Mihai Pârvu, actualmente distrus şi acoperit de o construcţie nouă, ceea ce, având în vedere blocarea cercetării în această zonă şi în tot perimetrul curţii, nu va mai fi posibil deocamdată decât prin sondarea DS 96. Este de dorit încheierea cercetării complexelor de locuire de pe proprietatea Vasile Dumitrescu, acoperite cu pământ în mod abuziv de proprietari.

Având în vedere pe de o parte importanţa istorică şi arheologică a unei cetăţi ridicate a fundamentis de către bizantini după recucerirea ţinuturilor Dunării de Jos, a doua, în ordine cronologică, fortificaţie cercetată, după cea de la Păcuiul lui Soare şi vulnerabilitatea vestigiilor în faţa intervenţiilor contemporane, determinată de suprapunerea în totalitate a sitului de satul actual, pe de altă parte amplasarea sa pe un traseu cu potenţial turistic Tulcea - Murighiol, care ar putea şi ar trebui să intereseze comunitatea locală, sugerăm realizarea cât mai urgent posibil a unui proiect de protecţie a vestigiilor, urmată de conservarea şi punerea în valoare măcar a obiectivelor încă vizibile (tronsonul de zid din punctul Râpă, turnul romano-bizantin din punctul Piatră, debarcaderul din punctul Trecere bac (proprietatea Şinghi).

În condiţiile în care situl se află în intravilanul localităţii Nufăru, în care spaţiile aparţinând domeniului public şi libere de construcţii sunt aproape epuizate, obţinerea de informaţii ştiinţifice se poate realiza aproape exclusiv prin sondaje arheologice pe care le dorim mai degrabă preventive decât de salvare, cercetarea şi conservarea complexelor arheologice trebuie îmbinate, experienţa anterioară demonstrându-ne că lipsa protecţiei atrage de multe ori după sine blocarea cercetării în anumite zone. În acest fel, prin exemplul intervenţiilor de la nivel central pot fi capacitate şi autorităţile locale pentru a asigura o relaţie mai bună între cetăţenii investitori şi arheologi, conservatori, restauratori. Protecţia aşezării fortificate de tip urban situate în teritoriul intravilan al satului Nufăru vizează: zidul de incintă, cercetat deocamdată doar prin intermediul unor tronsoane, cu elementele sale de fortificaţie cunoscute deocamdată (turnuri - beciul localului Prislav şi în curtea dispensarului uman - şi debarcaderul din punctul Trecere bac), complexele arheologice aflate în perimetrul delimitat de zidul de incintă, reprezentate de locuinţe cu structură de piatră sau de pământ şi de gropi menajere, complexele arheologice aflate în afara perimetrului fortificat din faza iniţială a funcţionării cetăţii, reprezentate de complexe de locuire (ex. locuinţe adâncite şi de suprafaţă), menajere (gropi), meşteşugăreşti (ex. cuptoare de olar) şi funerare (morminte izolate şi necropole), ceea ce presupune un spaţiu de protecţie spre vest şi respectiv spre est (dincolo de DS 67 şi 248), ca şi în zona cuprinsă între zidul sudic al cetăţii (vizibil pe strada Căminului cultural = DS 289) şi zidul-baraj din punctul Râpă, zona malului Dunării, intens populată în vechime şi de mare interes în momentul actual pentru intervenţii de ordin constructiv, şi de la baza promontoriul stâncos, în condiţiile descoperirii unor complexe arheologice foarte aproape de firul apei , inclusiv instalaţii portuare.

Protecţia monumentelor aparţinând epocilor romano-bizantină şi bizantină de la Nufăru ar presupune trei aspecte: protecţia monumentelor deja descoperite, cercetate şi vizibile actualmente - turnul romano-bizantin din punctul Piatră, zidul baraj din punctul Râpă, debarcaderul din punctul Trecere bac prin interzicerea depozitării de resturi menajere şi a sustragerii de piatră şi conservarea lor viitoare pe bază de proiecte de specialitate; protecţia monumentelor deja descoperite şi cercetate parţial, dar acoperite cu pământ sau construcţii din diverse motive (turnul romano-bizantin de pe proprietatea Butuza, construcţiile de piatră de pe proprietatea Dumitrescu, zidul de incintă de pe proprietatea Pârvu); protecţia vestigiilor arheologice ce urmează a fi descoperite.

În acest sens, recomandăm cu insistenţă ca orice intervenţie de ordin constructiv în spaţiul menţionat anterior de pe teritoriul satului Nufăru, extrem de sensibil din punctul de vedere al patrimoniului, dacă nu poate fi evitată, măcar să fie precedată de o săpătură arheologică de salvare. Prin intervenţii de ordin constructiv înţelegem inclusiv săparea şanţurilor pentru fundaţiile viitoarelor amenajări, şanţuri care produc ireparabile distrugeri depunerilor arheologice, mai ales în condiţiile în care vieţuirea în epoca bizantină se făcea îndeosebi în complexe de locuire cu structuri de pământ. Săpătura arheologică, pe care o dorim mai degrabă preventivă decât de salvare, anterioară oricăror intervenţii legate de amenajări constructive (locuinţe, garaje, garduri, amenajări sanitare) care afectează subsolul este necesară pentru evitarea distrugerii complexelor arheologice şi pentru obţinerea informaţiei ştiinţifice, ca şi pentru eliminarea costurilor suplimentare cerute de schimbările amplasamentelor, modificările aduse proiectelor de construcţie şi structurii de rezistenţă a viitoarelor clădiri în condiţiile descoperirii de vestigii.

Comunicare prezentată la A.R.A. 2 – aprilie 2001