Observaţii privind modificări ale incintelor romane târzii

de la Dunărea de Jos în perioada târzie

Adriana Panaite, Andrei Măgureanu

Scopul acestei lucrări este acela de a atrage atenţia asupra transformărilor apărute în planurile cetăţilor de epocă târzie de la Dunărea de Jos. Avem în vedere aria geografică cuprinsă între Sirmium şi Pontus Euxinus, în perioada secolelor IV-VI. Deşi aceste fortificaţii au fost studiate de mai bine de un secol, există încă o serie de aspecte care nu au fost suficient lămurite. Ne referim aici la lărgirile sau micşorările spaţiului cuprins în interiorul zidurilor de incintă, precum şi la construcţiile de fortificaţii anexă.

Toate aceste fortificaţii sunt aşezate pe liniile de fortificaţii foarte bine cunoscute, care sunt în acelaşi timp principalele drumuri din zonă: prima de-a lungul Dunării (limes), a doua prin Singidunum – Montana – Melta – Nicopolis ad Istrum – Marcianopolis spre Odessos; excepţie fac cetăţile Tomis şi Tropaeum Traiani aşezate prima pe ţărmul Mării Negre şi a doua în interiorul Scythiei Minor, pe linia defensivă din interiorul acestei provincii.

Este evident că invaziile barbare de la mijlocul secolului al III lea au determinat modificări majore în strategia militară romană. Nu este nici o îndoială că reformele lui Diocletian şi Constantin sunt cele care, introducând modificări importante în structura armatei romane : reorganizarea în limitanei şi comitatenses, pentru o mai bună apărare a graniţelor, reprezintă trecerea la noua strategie romană, şi anume cea defensivă. Este deci limpede că aceste modificări sunt reflectate de transformările suferite de planurile fortificaţiilor.

Trebuie să amintim aici exemplul Palmyrei, unde o parte a oraşului a fost adaptată la necesităţile unei unităţi militare, începând cu domnia lui Diocletian¹. Această situaţie se întâlneşte şi în alte cetăţi orientale, deoarece trupele mobile (comitatenses şi pseudo- comitatenses) nu aveau propriile lor tabere militare. Din secolul al IV-lea şi mai ales în secolul al V-lea împăraţii au deplasat adesea trupele militare dintr-o tabără în alta în funcţie de necesităţi; acest tip de unităţi era încartiruit nu numai în timpul campaniilor, aşa cum se întâmpla în timpul Principatului, ci şi pe timp de pace; în provinciile orientale putem aminti şi alte situaţii anterioare : Antiohia, Ierusalim, Damasc şi Dura-Europos².

Creşterea numărului unităţilor militare şi acceptarea barbarilor în Imperiu în calitate de foederati, după bătălia de la Adrianopol din 378, confirmă necesitatea reorganizarii unor spaţii anterior urbane şi chiar construcţia unor noi arii fortificate. Pe de altă parte vechile tabere militare sunt acum mult prea mari pentru noile unităţi, cu un număr mai mic de soldaţi, fortificaţiile fiind adaptate noilor necesităţi.

Dincolo de elementele militare şi strategice trebuie să avem în vedere şi populaţia civilă; pericolul reprezentat de invaziile barbare a determinat lărgirea vechilor incinte pentru a include aşezările din extra muros. Având în vedere toate aceste posibile situaţii pentru aria geografică discutată şi actualul stadiu al cercetărilor credem că putem identifica următoarele adaptări ale fortificaţiilor:

1. Lărgiri ale zidului de incintă: Oescus, Novae, Augustae, Abritus;

2. Reduceri ale ariei fortificate: Capidava, Nicopolis ad Istrum;

3. Construcţia de anexe: Axiopolis, Castra Martis, Candidiana, Tropaeum Traiani, Ibida, Tomis, Târgovişte

4. Fortificaţii duble: Troesmis, Vicus Novus;

În continuare vom prezenta elementele caracteristice pentru fiecare fortificaţie încercând să explicăm clasificarea noastră.

OESCUS. Odată cu părăsirea provinciei Dacia în jurul anului 271 d. Chr. Legio V Macedonica a fost transferată la Oescus; acest moment corespunde cu construcţia unei noi arii fortificate numite convenţional Oescus II. Cu toate acestea este dificil, să fim de acord cu Lander şi să acceptăm că Oescus II are un caracter militar³.

NOVAE. Fortificaţia a fost refăcută şi lărgită după invazia gotică de la sfârşitul secolului al III lea. Din păcate din rapoartele arheologice anuale nu putem obţine date precise privind stratigrafia⁴; de aceea este greu să stabilim o legătură cronologică între Novae I şi Novae II în perioada târzie. Novae II a fost construită pentru a include în aria fortificată aşezările civile din extra muros (canabae).

Lărgirea ariei fortificate pentru a include spaţii cu caracter civil s-a mai observat la Augustae şi Abrittus. Prin adăugarea la Augustae I a zonei extramurane din nord s-a obţinut o arie defensivă numită AUGUSTAE II. Aceasta se datează cel mai devreme la începutul secolului al III lea şi începutul celui următor⁵. ABRITTUS este un alt exemplu de lărgire a zidului de incintă; aria inclusă se află la est de cetate, în timp ce la Ratiaria s-a observat că zona vestică a fost adăugată la zidul de incintă principal⁶.

CAPIDAVA. Mica fortificaţie de la Capidava (faza IV) se datează în a doua jumătate a secolului al VI-lea⁷. Ca şi la Novae nu putem spune exact care este relaţia între cele două fortificaţii după construirea castellum-ului. Este posibil ca vechea fortificaţie să fie încă în funcţiune în aceeaşi perioadă cu castellum-ul.

NICOPOLIS AD ISTRUM. Aceeaşi problemă ca şi la Capidava este caracteristică şi pentru Nicopolis ad Istrum. În a doua jumătate a secolului al V-lea, după invazia hunică a fost construită o nouă fortificaţie lipită de cea veche, la sud. În cazul de aici ştim însă că vechea fortificaţie este în continuare folosită⁸.

Astfel de reduceri se mai pot observa şi în alte puncte de-a lungul Dunării. Pentru acestea S. Soproni a încercat să demonstreze că micile fortificaţii sunt plasate în interiorul vechilor fortificaţii exact în praetentura sinistra⁹.

Există însă alte fortificaţii aşezate în latus dextrum, cum este cazul celor de la Capidava şi Abusina (Eining) ceea ce înseamnă că nu există o regulă în alegerea locului pentru construcţia incintelor de mai mici dimensiuni¹⁰.

CASTRA MARTIS. Aici s-a observat că quadriburgium-ului existent într-o perioadă anterioară i s-a adăugat o nouă fortificaţie. Atanasova-Georgieva crede că aceasta s-a întâmplat în timpul tetrarhiei¹¹, în timp ce Ivanov datează construcţia acesteia în timpul lui Constantin¹².

AXIOPOLIS. Gr. Tocilescu a identificat şi cercetat aici, la începutul secolului XX, două fortificaţii: una medievală numită „oraşul de sud” şi a doua numită „oraşul de nord” şi datată în perioada secolelor IV-VI. „Oraşul de nord” avea o anexă fortificată probabil pentru încartiruirea trupelor¹³, aici fiind descoperită o inscripţie care menţionează un comandant barbar din unitatea de foederati care staţiona la Axiopolis¹⁴.

TROPAEUM TRAIANI. Fortificaţiei principale i-a fost adăugată în partea de sud-est o nouă arie fortificată. Aceasta a fost datată de cercetători la începutul secolului al IV-lea, iar destinaţia ei era probabil aceea de a permite încartiruirea trupelor de barbari care au fost acceptate în calitate de foederati¹⁵.

TOMIS. În ultimii ani a fost identificată şi aici o zonă fortificată care ar putea avea aceeaşi destinaţie ca cea de la Tropaeum Traiani¹⁶.

Situaţii similare acestora de mai sus mai sunt cunoscute la Candidiana, Ibida şi în cetatea a cărei denumire antică nu o cunoaştem de la Târgovişte (Bulgaria). Planul anexei fortificate de la Candidiana are aceeaşi formă ca cea de la Tomis, dar nu avem date suficiente pentru observaţii mai amănunţite¹⁷. La Târgovişte fortificaţia se datează în secolele V-VI iar anexa se află în partea de sud-est. De asemenea, Târgovişte este singurul loc dintre toate menţionate de noi unde a fost identificată proteichisma¹⁸.

Putem presupune că o fortificaţie anexă se poate localiza în partea de sud-vest a incintei de la Ibida. Lipsa unor săpături sistematice nu ne permite să spunem mai mult. Planul fortificaţiei rezultat din fotografia aeriană arată că ceea ce ar putea fi anexa se află pe o poziţie mai înaltă decât fortificaţia propriu-zisă¹⁹.

TROESMIS. Aici sunt cunoscute două fortificaţii din perioada târzie; se presupune că în „cetatea de vest” de afla aşezarea civilă în timp ce cea „de est” reprezintă sediul legiunii Legio II Herculia, deoarece a fost construită conform canoanelor militare din secolul al IV-lea; şi în acest caz nu putem stabili o relaţie stratigrafică între cele două²⁰.

VICUS NOVUS. Aici avem o situaţie asemănătoare celei de la Troesmis, cele două fortificaţii fiind datate în secolele IV-VI. Ele au fost identificate pe baza unei fotografii aeriene; pe baza ei credem că fortificaţia mare (2ha) reprezintă aşezarea civilă, iar cea mică este tabăra militară. Din păcate aceasta din urmă a fost distrusă de construcţia şoselei de la Enisala la Sarichioi, ceea ce face imposibilă o cercetare mai atentă a acesteia²¹.

În stadiul actual al cercetărilor putem concluziona că prima situaţie prezentată reprezintă o lărgire a spaţiului civil, în timp ce a doua are un caracter militar. Cele două situaţii următoare (a treia şi a patra) reprezintă imaginea în teritoriu a separării puterii civile (praeses) de cea militară (dux). Aceste două situaţii îşi găsesc cea mai bună ilustrare la Palmyra, unde modificările incintei sunt bine datate în timpul lui Diocletian. Având în vedere că fortificaţiile discutate în această lucrare se datează majoritatea în epoca Tetrarhiei ne putem întreba dacă nu este posibil ca acest model să fi fost adus în zona noastră din Orient. Trebuie să menţionăm că există şi ipoteza că a avut loc o mişcare în sens invers dinspre zona noastră spre Orient²².

Oricum, zona analizată se află între două nuclee unde se concentrează un număr mare de quadriburgia: 1. Zona Porţilor de Fier (mai bine cercetată) şi 2. nordul Scythiei Minor. Aceasta arată că aici s-a preferat un sistem defensiv bazat pe linii de centre urbane fortificate²³.

Din punct de vedere al surselor literare, pentru situaţiile prezentate de noi nu există un corespondent care să le definească pe fiecare în parte, deoarece în perioada târzie toate fortificaţiile sunt denumite cu termenii generali de polis şi mai târziu prin cele de phrouria, ohyroma şi eryma²⁴. Putem cita pentru această situaţie cazul fortificaţiei de la Castra Martis care apare în surse ca polis deşi în numele ei apare termenul castra, care reprezintă transformarea unui termen militar într-un toponim²⁵.

În final ne exprimăm speranţa că cercetările viitoare ne vor putea permite verificarea ipotezei prezentate de noi.

NOTE:

¹ R. Fellmann 1976, 173-191; S.P. Kowalski 1998, 189-209

² H. von Petrikovits 1971, 178-218

³ J. Lander 1984, 169

⁴ J. Lander 1984, 160

⁵ A. G. Poulter 1983, 74-118

⁶ M. Biernacka-Lubanska 1982, 63

⁷ G. Florescu 1958, 25-72; M. Zahariade 1988, 125

⁸ A. Poulter 1988, 69-89

⁹ S. Soproni 1986, 409-415

¹⁰ L. Petculescu 1988, 154

¹¹ Atanasova-Georgieva 1974, 167-172

¹² R. Ivanov 1997, 538-540

¹³ Gr. Tocilescu 1903, 355

¹⁴ E. Popescu 1976, 195

¹⁵ Al. Suceveanu, Al. Barnea 1991, 202

¹⁶ A. Rădulescu 1996, fig. 2

¹⁷ M. Zahariade 1988, 113; R. Ivanov 1997, 586-587

¹⁸ M. Biernacka-Lubanska 1982, fig. 74, catalog II.87

¹⁹ A. Opaiţ 1991, fig. 1

²⁰ Al. S. Ştefan 1974, 95-108; P. Bidwell, 1998.60; Al. Suceveanu, Al. Barnea 1991, 184

²¹ Al. S. Ştefan 1977, 459; I. Barnea 1996, vocea Enisala; Al. Suceveanu, Al. Barnea 1991, 193-194. Al Barnea propune identificarea cu Constantiana a cetăţii mari.

²² S. P. Kowalski 1998, 207

²³ M. Zahariade f.a., 61

²⁴ M. Zahariade f.a., 113

²⁵ M. Zahariade f.a., 115; M. Biernacka-Lubanska 1982, 76 crede că situl de la Castra Martis este format dintr-un quadriburgium şi o villa fortificată

Comunicare prezentată la A.R.A. 2 – aprilie 2001

copyright © Simpara 2000 – 2005, toate drepturile rezervate