STUDIUL DE ARHITECTURĂ ŞI INVESTIGAŢIA ARHEOLOGICĂ ÎN CERCETAREA PENTRU CONSERVARE.

STUDIU DE CAZ – BISERICA DIN MOŞNA / MESCHEN

Hanna Derer

Dincolo de asigurarea condiţiilor necesare pentru menţinerea optimă a valorilor identificate, demersul numit „conservare” îşi propune sau ar trebui să îşi propună intervenţiile menite să evidenţieze şi/sau să expliciteze elementele care au generat procesul însuşi de intervenţie. Din acest punct de vedere, un aspect interesant îl reprezintă cazurile în care anumite valori evidente încorporate într-un obiect sau într-un ansamblu de arhitectură sunt rezultatele dificil de ierarhizat al unei evoluţii istorice mai puţin clare. Unitatea potenţială a unei componente de patrimoniu cultural nu este întotdeauna lizibilă direct în substanţa originară şi/sau originală depusă în straturile caracterizate prin autenticitate ale timpului istoric. În astfel de situaţii, înţelegerea şi, în consecinţă, punerea în valoare a resursei culturale intrinseci¹ proprii obiectului sau ansamblului în cauză este posibilă numai prin aplicarea mai multor instrumente de lectură. Dintre acestea se detaşează cuplul format din studiul de arhitectură şi investigaţia arheologică, cuplu în care deseori este posibilă susţinerea reciprocă a ipotezelor construite prin mijloace independente.

Un astfel de caz este constituit de studiile relativ recente² la care a fost supus, în vederea conservării, ansamblul bisericii fortificate din Moşna / Meschen (imag. 1), situată în judeţul Sibiu.

Dintre diferitele probleme referitoare la punerea în valoare şi, implicit, explicitarea anumitor elemente prezente la acest monument istoric, una dintre cele mai incitante este reprezentată de înclinaţia pilaştrilor care separă cele trei nave ale bisericii – hala (imag. 2). În literatura de specialitate actuală este acceptată ipoteza avansată de Hermann Fabini, conform căreia explicaţia stării de fapt menţionate rezidă în modul în care a fost etapizată execuţia acoperirilor curbe. În prima fază ar fi fost realizate bolţile navelor laterale generatoare de împingeri orizontale care ar fi putut cauza răsturnarea unor pilaştrii verticali. În consecinţă, aceştia au fost construiţi cu înclinaţia vizibilă şi în prezent³.

Această ipoteză, caracterizată printr-o coerenţă intrinsecă, nu explică însă reacţia structurii de rezistenţă la împingerile orizontale generate de boltirea navei principale, cu o deschidere superioară celor din colaterale, împingeri care acţionează în sensul în care este orientată şi înclinaţia pilaştrilor.

În aceste condiţii şi din dorinţa de a pregăti pentru o prezentare viitoare a monumentului o explicaţie mai completă, în urma studiului preliminar de arhitectură a fost construită o altă ipoteză. Aceasta se bazează pe faptul că pilaştrii ce separă nava centrală de cele două laterale nu sînt dispuşi în lungul unor axe rectilinii (imag. 3). În consecinţă, se poate presupune că poziţia în plan a elementelor portante verticale punctuale este rezultatul unei erori de trasare⁴.

Documentele de arhivă prezentate în literatura de specialitate arată că biserica - hala actuală este opera lui Andreas Lapicida care, în jurul anului 1485, a conceput şi realizat edificiul actual, preluând componente ale unei biserici anterioare⁵, probabil o bazilică, datând de la sfârşitul secolului al XIV-lea⁶. De la aceasta provin, poate, diferite elemente vizibile în prezent, ca portalul de vest, părţi ale zidurilor perimetrale şi piese de piatră din perechea de pilaştri din est. Este deci de presupus ca erorile de trasare care determină poziţia în plan a elementelor portante verticale punctuale se datorează nu lui Andreas Lapicida, ci edificiului de cult construit cu un secol înainte. Acesta, la rândul lui a fost probabil precedat de un altul, deoarece prima atestare documentară a aşezării se situează în anul 1283⁷ şi încă de atunci Moşna este menţionată drept una dintre cele mai importante localităţi din zona Mediaş. În baza principiului denumit „loc sacru” această biserică trebuie să se fi aflat pe acelaşi amplasament cu cele două care i-au urmat şi deci erorile de trasare menţionate se pot datora de fapt acestui prim edificiu de cult. Datând deci din secolul al XIII-lea, acesta a fost probabil tot o bazilică şi deci acoperirea spaţiului interior, fragmentată pe cele trei nave, nu a fost afectată de lipsa de colinearitate a pilaştrilor, mai ales dacă era constituită dintr-un planşeu de lemn, prevăzut cel puţin deasupra zonei centrale, cu deschidere maximă.

Ipoteza referitoare la erorile de trasare a fundaţiei şi la suprapunerea pe acelaşi amplasament a cel puţin două edificii de cult succesive⁸ a fost verificată prin investigaţia arheologică efectuată în paralel cu studiul preliminar de arhitectură (imag. 4).

Sondajul realizat pentru pilastrul situat în dreptul accesului de sud în biserica actuală a pus în evidenţă existenţa unei fundaţii punctuale (imag. 5), de formă circulară în plan, a cărei rată superioară se afla la cota -2,60m faţă de waagris-ul utilizat la realizarea releveului de arhitectură. Absenţa unei fundaţii continue pentru fila de pilaştrii ce separa nava centrală de colateralul de sud constituie un argument pentru existenţa unor erori de trasare care au putut genera poziţiile relativ aleatorii în plan ale elementelor portante verticale punctuale.

Investigaţia arheologică a pus în evidenţă, sub pardoseala actuală din lemn aflată la -1,50m, patru niveluri de călcare materializate sub forma unor pardoseli (imag. 6) diferite şi/sau a unor straturi de poză specifice: o pardoseală din căramidă aproximativ pătrată în plan, aşezată paralel cu axele de simetrie ale bisericii la -2,40m, o alta, din cărămidă dreptunghiulară dispusă neregulat la -2,20m, o a treia pardoseală, din cărămidă dreptunghiulară pusă în operă în sistemul numit „ace de brad” la -2,00m şi un strat de poză din nisip pentru o pardoseală din lemn sau din cărămidă la -1,80m. Corelând aceste cote cu cele referitoare la delimitarea dintre fundaţie şi zid obţinute din sondajul arheologic dedicat peretelui de sud al bisericii se constată că cea mai adâncă dintre pardoselile interioare identificate se situa, probabil, sub nivelul de călcare exterior corespunzător realizării acestuia, aflat la cota -2,30m. Este deci posibil ca această pardoseală să aparţină edificiului de cult anterior celui actual (imag. 7).

Confirmarea prin investigaţii arheologice a ipotezelor privind erorile de trasare ale fundaţiilor şi a existenţei succesive în timp a două biserici pe acelaşi amplasament permite dezvoltarea în continuare a raţionamentului referitor la înclinaţia pilaştrilor ce separă cele trei nave ale bisericii actuale. Astfel, dacă erorile de trasare nu afectau în măsură mare acoperirea spaţiilor interioare în cazul unei/unor bazilici anterioare, acest lucru nu mai era valabil pentru biserica-hală actuală concepută şi realizată de Andreas Lapicida la sfârşitul secolului al XV-lea. Dacă pilaştrii, ridicaţi pe fundaţiile edificiului anterior, ar fi fost verticali, erorile de trasare ale fundaţiei ar fi fost translatate în planul orizontal de la naşterea bolţilor peste cele trei nave. În consecinţă, pentru fiecare nervură şi pentru fiecare pânză de boltă ar fi fost necesar un cintru propriu cu o geometrie diferită de cea a celorlalte. Este deci posibil ca Andreas Lapicida să fi proiectat pilaştrii înclinaţi pentru a obţine la cota de naştere a bolţilor o geometrie regulata care i-ar fi permis realizarea şi utilizarea unuia şi aceluiaşi cintru pentru toate traveele din cele două tipuri de nave. Probabil că această geometrie regulată putea fi obţinută şi dacă dintre cele patru perechi de pilaştrii cel puţin una ar fi fost formată din pilaştri verticali. În acest caz însă, prin comparaţie, ceilalţi ar fi fost percepuţi înclinaţi în mod potenţat şi ar fi putut fi interpretaţi ca o greşeală de execuţie. Pentru a elimina acest risc, este posibil ca Andreas Lapicida să fi optat pentru varianta în care toţi pilaştrii au fost înclinaţi.

Această ipoteză necesită, desigur, verificări ulterioare. Pe baza unui releveu exact care să reprezinte poziţia pilaştrilor atât la nivelul de călcare, cât şi în planul de naştere al bolţilor s-ar putea elabora un model tridimensional care, prin eliminarea deformărilor produse în timp, ar putea indica în ce măsură a existat geometria regulată presupus creată de Andreas Lapicida. În plus, un astfel de model, material sau în formă electronică, ar reprezenta un mijloc eficient pentru explicitarea noii ipoteze referitoare la înclinaţia pilaştrilor, înclinaţie care constituie un aspect cu valoare de unicat pentru patrimoniul arhitectural din Transilvania.

Bibliografie selectivă

Gernot Nussbaechher - Aus Urkunden und Chroniken: Aus der Geschichte der Marktgemeinde Meschen, vol. 2, Bucureşti, 1985

Erich Waldemar Lingner (ed.) - Meschen. Ein Beitrag zu seiner Geschichte. Den Teilnehmem an das Gustav-Adolf-Zwiegvereinfest am 19. Juli 1936 als Festgabe ueberreicht vom Evangelischen Presbyterium A.B. in Meschen, Sibiu, 1936

Hermann Fabini - Atlas der siebenbuergisch-saechsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, Sibiu, 1999

Alida Fabini, Hermann Fabini - Kirchenburgen in Siebenbuergen, Leipzig, 1985

Hermann Fabini - Andreas Lapicida - ein siebenbuergischer Steinmetz und Baumeister der Spaetgotik,

In Oesterreichische Zeitschrift fuer Kunst. und Denkmalpflege, XXXI, Viena,1977

Hanna Derer - Biserica evanghelică fortificată din Moşna. judeţul Sibiu. Proiect de conservare. restaurare. protejare şi punere în valoare. Studiu preliminar de arhitectură, f.l., 1998.

Daniela Marcu - Biserica evanghelică Moşna. iudeţul Sibiu. Cercetări arheologice,f.1., f.a.

NOTE:

¹ Despre conceptele „unitate potenţială”, „substanţă originară / originală”, „autenticitate”, „timp istoric” şi „resursă culturală intrinsecă” în Hanna Derer, Evaluarea patrimoniului arhitectural – studiu de caz: Bucureşti, Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, nr. 1-2, 1995, Bucureşti, f.a.

² Studiile de arhitectură şi investigaţiile arheologice dedicate bisericii fortificate din Moşna / Meschen, judeţul Sibiu, au fost efectuate în anii 1998 – 2000, sub conducerea dr.arh. Hanna Derer, respectiv arhlg. Daniela Marcu.

³ Hermann Fabini - Atlas der Siebenbuergischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol.1, Sibiu, 1999, pag. 476 – 477. Ipoteza în cauză este prezentată şi în alte lucrări, ca de exemplu Alida Fabini, Hermann Fabini – Kirchenburgen in Siebenbuergen, Leipzig, 1985, prima din cele citate reprezentând însă sursa cea mai recentă.

⁴ Această ipoteză a fost avansată de ing. Dan Ionescu, autorul conceptului de consolidare elaborat în paralel cu studiul de arhitectura şi investigaţiile arheologice menţionate la nota 2.

⁵ Hermann Fabini - Andreas Lapicida - ein siebenbuergischer Steinmetz und Baumeister der Spaetgotik, în Oesterreichische Zeitschrift fuer Kunst und Denkmalpflege, XXXI, Viena, 1977.

⁶ Hermann Fabini - Atlas der siebenbuergisch-saechsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, vol. 1, Sibiu, 1999, pag. 476 - 477.

⁷ Gernot Nussbaecher - Aus der Geschichte der Marktgemeinde Meschen, in Aus Urkunden und Chroniken, vol. 2, Bucureşti, 1985, pag. 80; Erich Waldemar Lingner (ed.) - Meschen. Beitraege zu seiner Geschichte, Sibiu, 1936.

⁸ Investigaţia arheologică a pus în evidenţă şi indicii referitoare la existenţa celui de-al treilea edificiu de cult, dar cantitatea şi calitatea acestora este încă insuficientă pentru definitivarea unor concluzii.

Comunicare prezentată la A.R.A. 2 – aprilie 2001