DESPRE RESTAURAREA UNOR VESTIGII ARHEOLOGICE MEDIEVALE

Gheorghe I. Cantacuzino

Protejarea, conservarea, consolidarea şi restaurarea vestigiilor arheologice reprezintă probleme îndelung discutate. Ele au fost abordate în numeroase studii şi dezbătute în cadrul unor reuniuni ştiinţifice în diferite ţări europene¹. Principiile acceptate de specialişti pe plan internaţional au fost consemnate în reglementări şi convenţii ale unor organisme internaţionale. Sunt de menţionat în acest sens Recomandările definind principiile internaţionale ce trebuie aplicate în săpăturile arheologice ale Conferinţei Generale a UNESCO de la New Delhi din 5 decembrie 1956, Carta internaţională asupra conservării şi restaurării monumentelor adoptată la Veneţia în mai 1964, Carta pentru protecţia şi gestiunea patrimoniului arheologic adoptată de UNESCO la Lausanne în 1989 şi Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită) adoptată la La Valetta la 16 ianuarie 1992, ratificată de România prin Legea nr. 150/24 iulie 1997².

Carta de la Veneţia prevede în privinţa săpăturilor arheologice asigurarea amenajării ruinelor şi măsurile necesare de conservare şi protecţie permanentă, luarea măsurilor având ca scop o mai uşoară înţelegere a monumentului şi scoaterea sa la lumină, fără a-i denatura în nici un caz semssnificaţia. „Orice lucrare de reconstrucţie va trebui totuşi exclusă a priori, numai anastiloza ar putea fi acceptată, adică recompunerea părţilor existente dar dezmembrate. Elementele integrate vor trebui să fie întotdeauna uşor de recunoscut şi vor reprezenta minimum necesar asigurării condiţiilor de conservare şi de restabilire a unei continuităţi a formelor monumentului”³.

Carta de la Lausanne pune accentul pe conservarea in situ a monumentelor şi face distincţia între săpăturile de salvare inevitabile şi cele de interes pur ştiinţific, care pot avea în vedere şi înbunătăţirea prezentării siturilor arheologice. Trebuie acordată prioritate săpăturilor în siturile condamnate la distrugere datorită unor lucrări sau a efectului agenţilor naturali, prin săpături exhaustive. Numai în cazuri excepţionale siturile neameninţate pot fi săpate, selectiv, în funcţie de priorităţile cercetării, sau în vederea prezentării publicului, în mod parţial, rezervând un sector neatins în vederea cercetărilor ulterioare. Se impune conservarea pe termen lung a vestigiilor. Săpătura însemnând distrugere, decizia asupra unei intervenţii trebuie bine cumpănită, abordând sectoare restrânse şi lăsând monumentul intact sub pământ, la dispoziţia cercetărilor ulterioare, cu metode mai avansate. Se încurajează cercetarea prin metode nedestructive. Pentru a putea prezenta, de manieră muzeală, ultimul stadiu al respectivei săpături, trebuie încercată păstrarea unor secţiuni stratigrafice. O atenţie specială este acordată întocmirii „într-un termen rezonabil” a rapoartelor de săpătură corespunzătoare tuturor exigenţelor ştiinţifice, publicaţia dând posibilitatea explicării şi reconstituirii monumentului original

Din definiţia dată de Convenţia de la La Valetta patrimoniului arheologic ca „sursă a memoriei colective europene şi ca instrument de studiu istoric şi ştiinţific”, cuprinzând vestigii, bunuri şi alte urme ale existenţei omenirii în trecut, incluzând „structurile, construcţiile, ansamblurile arhitecturale, siturile amenajate, mărturiile mobile, monumentele de altă natură, precum şi contextul lor, fie că se situează în sol sau sub apă”, reiese dificultatea de a stabili o delimitare strictă între patrimoniul arheologic şi cel arhitectural şi în consecinţă, necesitatea corelării cercetării arheologice cu cea de arhitectură şi includerea contextului în care se aflau vestigiile. Convenţia stipulează necesitatea unui regim juridic de protecţie care să prevadă evidenţa patrimoniului, clasarea monumentelor şi zonelor protejate; ocrotirea patrimoniului arheologic şi garantarea valorii ştiinţifice a cercetărilor arheologice prin prevederea procedurilor de autorizare şi control a săpăturilor şi altor activităţi arheologice; accentuarea folosirii pe cât posibil a unor metode de investigaţie nedistructive; obligativitatea unor măsuri corespunzătoare pentru prezervarea, conservarea şi gestiunea vestigiilor, conservarea şi întreţinerea patrimoniului de preferinţă în locul lui de origine; pentru conservarea integrată a patrimoniului arheologic, măsurile necesare pentru „concilierea şi articularea cerinţelor specifice ale arheologiei şi, respectiv, ale amenajării teritoriului”, prin „strategii echilibrate de protecţie, conservare şi punere în valoare a siturilor ce prezintă interes arheologic”, care „să ţină în întregime seama de siturile arheologice şi de contextul lor”; grija ca „deschiderea pentru public a siturilor arheologice, îndeosebi amenajările pentru primirea unui număr mare de vizitatori, să nu aducă prejudicii caracterului arheologic şi ştiinţific al acestor situri şi al împrejurimilor lor”. Se prevede sporirea mijloacelor acordate arheologiei preventive, importanţa asigurării elaborării documentaţiei ştiinţifice complete asupra descoperirilor, a publicării acestora în cele mai bune condiţii şi a schimburilor de informaţii. Se stipulează acţiuni pentru dezvoltarea cunoaşterii valorii patrimoniului arheologic şi promovarea „accesului publicului la elementele importante ale patrimoniului său arheologic, îndeosebi la situri”.

S-a remarcat că prevederile Convenţiei nu acoperă toate problemele ridicate de cercetările arheologice, datorită unor împrejurărilor complexe existente, în măsuri şi cu particularităţi diferite, în toate ţările Europei. Arheologia preventivă ajunge să predomine în foarte multe ţări, datorită lucrărilor de amenajare a teritoriului. Probleme deosebit de complexe ridică modul de prezentare a cercetărilor arheologice către public, asigurându-se o punere în valoare care să explice şi facă înţelese vestigiile şi siturile, satisfăcând toate exigenţele ştiinţifice⁴.

Reputatul istoric de artă Michael Petzet aprecia că o distincţie strictă între monumentul arheologic şi cel arhitectural nu e totdeauna potrivită⁵. Subliniind valabilitatea principiile fundamentale de conservare general admise în privinţa conservării vestigiilor şi siturilor arheologice, considera că starea deseori fragmentară face suficientă simpla conservare, deci nu restaurare, renovare sau reconstrucţie. Când completarea unui fragment autentic pare judicioasă, aceasta trebuie să poată fi remarcată. O zidărie de elevaţie suplimentară indicând de exemplu planul unei biserici medievale poate servi la protejarea fundaţiilor originare, dar nu trebuie să le înlocuiască. Zidăriile descoperite sunt mai la adăpost sub un strat de protecţie de pământ.

Prezentarea pentru public a monumentelor arheologice prin reconstituiri parţiale sau complete poate fi considerată justificată dacă istoria nu este falsificată şi dacă vestigiile originale, monumentul propriu zis, nu este eliminat. Reconstituirile, care trebuie să poată fi identificate ca atare, pot fi ridicate pe alt loc, pentru a nu compromite substanţa istorică încă păstrată. Carta de la Lausanne precizează: „Reconstituirile împlinesc două funcţii importante, cercetarea şi interpretarea în scopuri instructive. Ele trebuie în orice caz să fie făcute cu mari precauţii pentru a nu deranja nici una din urmele arheologice păstrate: ele trebuie de asemeni să ţină seama de toate categoriile de dovezi pentru a obţine autenticitatea. Reconstituirile nu trebuie să fie construite peste vestigiile arheologice şi trebuie să fie identificabile ca atare”. Anastiloza la care se referă Carta de la Veneţia, metodă dezvoltată în cadrul arheologiei clasice, este utilizabilă şi în cazul unor monumente mai recente, parţial distruse; o ridicare a fragmentelor prăbuşite este posibilă numai precedată de serioase lucrări ştiinţifice de cercetare arhitecturală. Fragmentele trebuie dispuse în locul lor originar printr-o construcţie auxiliară, fără a fi completate sau înglobate într-o reconstrucţie parţială⁶.

Această trecere în revistă a principiilor de bază ale restaurării permite examinarea unor modalităţi de conservare şi restaurare. Asupra vestigiilor descoperite prin săpături sunt posibile diferite feluri de intervenţie: consolidarea, marcarea pe teren a fundaţiilor construcţiilor dispărute, uneori prin ridicarea elevaţiei, integrarea unor părţi distruse asupra cărora există date certe, acoperirea cu construcţii de protecţie, alegerea unor anumite elemente lăsate vizibile, sau, în anumite situaţii, reconstituirea, fiecare sit arheologic reprezintă un caz particular, cerând un tratament propriu⁷.

Din practica restaurării monumentelor arheologice din ţara noastră pot fi amintite diferite exemple de realizări, unele reuşite, altele contestabile:

Conservarea ca atare a ruinelor scoase la lumină prin săpături, ridicând în anumite locuri elevaţia, prin marcarea porţiunilor refăcute (între altele - ruinele vechilor mânăstiri Humor sau Moldoviţa);

Ridicarea anumitor porţiuni de zidărie şi reconstituirea cu materiale moderne a boltirilor unor încăperi (de exemplu cetăţile Neamţ sau Suceava, Curtea domnească din Târgovişte);

Completarea paramentului aflat într-o stare de conservare precară şi într-un accentuat proces de degradare şi înălţarea pe anumite porţiuni a elevaţiei (cetatea Poenari);

Conservarea vestigiilor descoperite în interiorul unor construcţii răspunzând unor necesităţi funcţionale moderne (ruinele casei domneşti din timpul lui Ştefan cel Mare pe latura de sud a incintei mânăstirii Putna);

Conservarea ruinelor în forma descoperită prin săpături, sub un planşeu de beton (descoperirile din centrul oraşului Iaşi);

Aplicarea anastilozei şi acoperirea cu o construcţie de protecţie, deocamdată încă provizorie şi degradată (Basarabi);

În unele situaţii, vestigii importante au fost acoperite cu planşee de beton în urma soluţiilor adoptate pentru lucrările de consolidare a edificiilor (la Suceava, în biserica Mirăuţi, vestigiile primei biserici a Mitropoliei Moldovei; la Sighişoara, în “casa cu cerb”, vestigiile bine conservate ale unei locuinţe de lemn din sec. XIII).

Rămâne discutabilă soluţia reconstruirii pe vechile fundaţii a unor construcţii pentru care nu existau date suficiente, pe baza unor relative analogii (Târgovişte - poarta Bucureştilor, reconstituită integral pornind de la fundaţiile descoperite în săpături; Curtea de Argeş - ridicarea clopotniţei din faţa bisericii domneşti, pe fundaţiile păstrate, lucrare întreruptă din lipsa fondurilor).

În privinţa tipurilor de intervenţii care este mai potrivit să fie folosite ‑ conservare, consolidare, restaurare, restituire sau reconstituire, există poziţii diferite. Câteva principii trebuie însă avute în vedere întotdeauna: necesitatea unui aprofundat studiu istoric şi arheologic care să preceadă orice intervenţie sau punere în valoare, obligativitatea respectării cu cea mai mare rigoare a autenticităţii vestigiilor, păstrând substanţa lor originară, cerinţa ca accesibilitatea către public să nu dăuneze calităţii siturilor.

NOTE:

¹ O remarcabilă abordare teoretică a problemelor conservării monumentelor istorice aparţine reputatului istoric de artă Michael Petzet: Grundsätze der Denkmalpflege, apărut în 1992 în caietul Comitetului Naţional German al ICOMOS; versiunea completată, cuprinzând şi un capitol asupra principiilor conservării monumentelor arheologice, a apărut în engleză şi franceză (Principles of Monument Conservation / Principes de la Conservation des monuments Historiques) în caietul XXX din 1999 al aceluiaşi comitet, aceeaşi versiune a fost publicată sub titlul Principii de bază ale conservării monumentelor istorice în Revista Monumentelor Istorice, anul LIX, nr.1-2/2000, p.79-137. O sintetizare a discuţiilor şi tendinţelor manifestate în acest domeniu în unele ţări europene la Marc Gauthier, `A propos d’Olbia. Quelque réflections sur la mise en valeur des sites archéologiques, Revue des Etudes Anciennes, tome 99, 1997, 3-4, p.475-489. Vezi şi Michel Reddé, De la fouille à la mise en valeur. Quelque considérations liminaires, Bulletin de la SFAC, Revue Archéologique, 2000, p.121

² Promulgată prin decretul nr.458 din 23 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.175/1997.

³ Vezi Grigore Ionescu, O nouă cartă internaţională privind conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, în Monumente istorice. Studii şi lucrări de restaurare, 2, 1967, p.11-12.

⁴ Cercetătorul francez Michel Reddé considera astfel că „une mise en valeur réunissant toutes les conditions de sérieux scientifique et capable en même temps d’attirer et de retenir les foules, d’assurer la fréquentation populaire nécessaire a l’équilibre financier du projet sans tourner au Disneyland?” … „Faut-il aussi reconstruire, voire reconstituer, au risque de créer un vrai - faux monument historique, que réprouve le doctrine?” „Dans les pays de l’Europe du Nord, on reconstitue volontiers, parfois avec des couleurs, des matériaux qui paraissent choquants, mais qui font dans ces pays, le succès populaire: la Saalburg, où l’empereur d’Allemagne avait, voilà un sicle, largement rebâti un camp militaire du limes, attire, aujourd’hui encore, plus de 200 000 visiteurs par an”… „Si l’on veut, par conséquent, qu’un site soit suffisamment suggestif et attractif pour plaire au grand public, il faut qu’il soit «lisible», ce qui eut dire suffisamment reconstruit et expliqué tout à la fois; cela suppose une conception d’ensemble de la présentation, qui allie l’effort de protection des vestiges, leur insertion dans l’environnement, et la présence d’un musée capable d’expliquer correctement l’intérêt du site et la démarche des archéologues.” (Michel Reddé, De la fouille à la mise en valeur. Quelque considérations liminaires, Bulletin de la SFAC, Revue Archéologique, 2000, p. 121)

⁵ Monumentele arheologice sunt deseori urme îngropate ale unor monumente arhitecturale, iar săpăturile arheologice pot face dintr-un monument arheologic unul de arhitectură; monumentele de arhitectură sunt în acelaşi timp monumente arheologice, având fiecare zona sa arheologică sub forma vestigiilor îngropate ale construcţiilor care le-au precedat (M. Petzet, op. cit., RMI LIX, 1 - 2/2000, p.113).

⁶ Ibidem, p. 117.

⁷ Marc Gauthier, op.cit., p. 475 şi urm.

Comunicare prezentată la A.R.A. 2 – aprilie 2001