Conacul de la Popeşti-Leordeni. ELEGANŢĂ APUSĂ, RUINĂ DEZOLANTĂ

Cristina Georgescu

Motto:

"E ca şi cum nucleul post medieval s-ar fi diluat aici, pănă la stratul vizibil al aparenţei, prezenţa sa pe cât de sesizantă, pe atât de indisolubil topită în matricea clasică"¹

La o distanţă de 15 km sud-est de Bucureşti, pe un pinten de deal, între două ape, râul Dâmboviţa şi balta Ochiul Boului (denumire din 1945), odinioară înconjurat de pădurile seculare Cernica, Tânganu², Pantelimon şi Ciumernicu (astăzi aeroportul Popeşti) era situat conacul Leurdenilor.

Staţiunea a fost locuită încă din preistorie, integrându-se între aşezările de aceeaşi perioadă de la Glina³, Bobeşti-Bălaceanca, Tânganu, Dudeşti, Văcăreşti. Acest tip de aşezare, pe culme, a oferit populaţiilor din preistorie un loc uşor de apărat, fiind tipic aşezărilor din acea perioadă. Acelaşi loc utilizat pentru locuinţe şi apărare în Latène este utilizat mai târziu ca loc de construcţie a unui punct fortificat din veacul al XVII-lea. Trebuie amintit că în jurul Bucureştilor exista un dispozitiv de puncte întărite alcătuit din mănăstirile fortificate de la Plumbuita, Căldăruşani, Plătăreşti, Mărcuţa, Văcăreşti şi Cotroceni⁴, la care se adaugă şi o serie de rezidenţe, la rândul lor fortificate, printre care se poate număra – după cum bănuia şi Nadejda Romalo⁵ - ansamblul de la Leurdeni.

Până astăzi, ansamblul rezidenţial de la Popeşti-Leordeni a atras atenţia câtorva erudiţi pasionaţi de starea şi soarta monumentelor medievale şi moderne din ţara noastră, şi anume Nadejda Gr. Romalo, Ştefan Balş şi Nicolae Stoicescu⁶. Contribuţiile lor sunt deosebit de importante prin faptul că se bazau pe informaţii anterioare naţionalizării şi schimbării destinaţiei funcţionale a conacului, aflat astăzi în ruină.

Istoricul proprietăţii şi al proprietarilor. Moşia Leurdeni sau Furduieşti, aşa cum era menţionată în hrisoavele vremii (cea dintâi atestare - la 1 martie 1592 ⁷) a avut ca primi proprietari pe Băleni, familie din care provenea Udrea Băleanu, unul dintre cei mai viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul ⁸. După moartea lui Udrea vel Armaş, sora lui, jupâniţa Grăjdana ot Leurdeani, adesea menţionată ca făcând danii pentru mănăstiri şi iertând sătenii de dări, a rămas moştenitoarea domeniului. În 1641, proprietar al Leordenilor îl aflăm pe Badea Postelnicul Băleanu, care lasă la rândul său moşia feciorilor vărului său Ivaşcu Vornicul Băleanu, respectiv lui Gheorghe Clucerul şi Petre Paharnicul⁹. Prin urmare, de-a lungul întregului secol al XVII-lea şi până la jumătatea secolului al XVIII-lea, moşia Leordeni rămâne proprietatea Bălenilor. La 1744, Ancuţa Băleanu se căsătoreşte cu Radu Văcărescu, fiul lui Enache Văcărescu, şi primeşte ca zestre “Moşia Leurdeni ot Elhov, hotărâtă şi împietrită dupreste tot hotarul cu pivniţa de piatră, după cum arată şi zapisele cele vechi”¹⁰. După moartea Ancuţei şi a lui Radu Văcărescu, Leurdenii sunt moşteniţi de fiul lor Constantin Văcărescu, mare stolnic şi de soţia acestuia, Safta Kretzulescu. Aceştia dau ca zestre moşia, fiicei lor Smaranda Văcărescu, la căsătoria ei, la 25 martie 1796, cu Mihail Manu, mare Vornic. Tot pe Mihail Manu îl regăsim la 1805 mare caimacam al Craiovei, iar mai târziu membru al Căimăcămiei Ţării Româneşti, calitate în care a reuşit să preîntâmpine năvălirea în Bucureşti a armatei turceşti trimisă să reprime mişcarea lui Tudor Vladimirescu şi a Eteriei. Tratativele purtate de Căimăcămia munteană cu comandanţii armatei turceşti s-au desfăşurat tocmai în reşedinţa lui Manu de la Leordeni¹¹. După moartea lui Mihail Manu care a survenit în 1835, Leordeniul a fost moştenit de fiul acestuia, Nicu Manu, mare Logofăt. In martie 1861, moşia a fost achiziţionată prin licitaţie (contra 25000 de galbeni), de către Enache Ghermani, bancher însurat cu o descendentă a neamului Obrenovici. Până în 23 octombrie 1910 moşia rămâne în proprietatea acestora, dată la care Efrem Ghermani o vinde¹².

Date referitoare la starea conacului de la Leordeni şi la statutul proprietăţii după această dată ne lipsesc. Probabil, conacul a continuat să fie locuit de diferiţi proprietari, până după cel de al doilea Război Mondial, când soarta proprietăţii a fost pecetluită de politica de naţionalizare a nou instauratului regim.

În anul 1955, ansamblul de la Popeşti-Leordeni a fost declarat "monument cultural" (HCM/1955) sub denumirea de "casă boierească, cu zidul înconjurător şi parcul" şi a mai fost menţionat şi în planul de activitate pe anul 1965 al Institului Proiect Bucureşti, pe baza avizului CSCAS şi CSP, de Grigore Ionescu şi L. Vasilescu, ca ansamblu compus din casă (conac) cu parter şi etaj, biserică (paraclis), parc, şi împrejmuire de zidărie. Aceste preocupări pentru ansamblul rezidenţial de la Leordeni nu se puteau baza însă pe o studiere directă şi aprofundată a edificiilor, deoarece acestea se aflau în perioada 1955-1975 în administraţia Ministerului Afacerilor Interne, ca penitenciar şi colonie de muncă înconjurată cu sârmă ghimpată şi nevizitabilă. Este de la sine înţeles că, în aceste condiţii, constatările referitoare la valenţele arhitectonice, arheologice şi estetice nu puteau fi decât lipsite de substanţă: “amplasarea în ansamblu a casei, S-E / Meşteri autori: nu sunt. / Inscripţii: nu se cunosc./ Pictură: nu are./ Elemente sculpturale: nu sunt“ ¹³.

Treptat, conacul şi incinta lui şi-au schimbat funcţiunea: în 1965 ansamblul rămânea colonie de muncă dar concomitent deservea şi o gospodărie agricolă de stat (GOSTAT). In 1972 regăsim ansamblul ca aflându-se în folosinţa unei întreprinderi agricole de stat (IAS), alături de care funcţiona şi o secţie a penitenciarului Văcăreşti. În această perioadă se execută diferite lucrări de amenajare specifice necesităţilor noii funcţiuni: amplasarea de noi instalaţii sanitare (conducte, cuve de baie, closete ş.a.), instalaţii electrice şi de iluminat, precum şi diferite alte reparaţii care au prejudiciat aspectul interior şi exterior al monumentului¹⁴. Pentru stoparea unor astfel de intervenţii neadecvate, Vasile Drăguţ a pledat în 1972 cauza monumentului, declarându-l «cel mai valoros monument de acest fel aflat în sudul capitalei», demers care s-a soldat doar cu propuneri de instalare aici a unei secţii de bolnavi neuropsihici a spitalului Cula (1973)¹⁵. După dezafectarea în 1975 a penitenciarului de la Leordeni, urmată apoi (în 1982) şi de dezafectarea sediului IAS care funcţiona aici, ansamblul a fost practic abandonat şi astfel condamnat ruinării, cu atât mai mult cu cât cutremurul din 1977 afectase structura de rezistenţă a clădirilor, iar Direcţia Monumentelor Istorice fusese desfiinţată prin decizie perzidenţială. Soarta ansamblului rezidenţial, ca şi a multor altor monumente de arhitectură din România, a fost astfel definitiv pecetluită. In absenţa unor foruri instituţionale care să intervină în favoarea monumentelor pe cale de ruinare, singurele demersuri posibile erau cele particulare. În 31 iulie 1980, memoriul redactat de Andrei Aricescu atrăgea atenţia asupra stării deja avansate de degradare a monumentului (fisuri de amploare ale zidurilor provocate de cutremur şi demantelarea unor elemente de construţie - grinzi, planşee, duşumea, cărămizi), iar în 1982 Petre Dache constata dificultăţile găsirii unor soluţii administrative pentru stoparea distrugerilor¹⁶. Imaginile păstrate în arhivele DMI ilustrează faptul că încă în 1964 clădirea se afla în bună stare de funcţionare (fig. 2-4). Dacă în 1980 acoperişul se mai păstra încă în bună măsură dar ferestrele şi uşile dispăruseră (fig. 5-6), şapte ani mai târziu lemnăria dispăruse complet, iar zidurile începuseră deja să se surpe (fig. 7).

După schimbările politice din 1989-1990, soarta ansamblului de la Leordeni nu a preocupat decât tot pe unii particulari izolaţi, în special pe preotul paroh Ştefan Popa care a trimis mai multe luări de poziţie adresate de curând reînfiinţatei Direcţii a Monumentelor Istorice¹⁷. Documentaţia în imagini realizată în ultimul deceniu ne înfăţişază ruinarea deplină a elevaţiei şi prăbuşirea bolţilor brâncoveneşti; practic, din elegantul conac locuit în tihnă de ultimii săi proprietari particulari în 1945 (fig. 1), astăzi se mai păstrează doar fundaţiile (fig. 8-12).

Prezentarea ansamblului. Ansamblul arhitectonic al moşiei de la Leordeni se încadra în tiparul de curte boierească întărită, bine precizat poate încă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, care şi-a păstrat caracteristicile de bază şi pe parcursul secolelor următoare datorită, conservatorismului motivat de condiţiile istorice ale timpului¹⁸. Curtea boierească, situată într-o poziţie strategică, era formată dintr-o incintă aproximativ patrulateră, uneori fortificată, cu turn de apărare lângă poartă, în interiorul căreia se afla un edificiu principal (conacul propriuzis, în acest caz, casa mare). Dependinţele, respectiv camerele pentru slujitori şi grajdurile, biserica-paraclis şi parcul, încep în cursul secolului al XVII-lea, să capete o importanţă specială. Acest tip de ansamblu arhitectonic copia într-o oarecare măsură alcătuirea unui ansamblu mănăstiresc, însă în această alcătuire laică, edificiul cel mai important al ansamblului devenea conacul¹⁹.

Cele mai vechi elemente arhitecturale ale conacului – dependinţele din sud. Fiecare dintre proprietari trebuie să fi adus modificări conacului, dar elucidarea detaliată a evoluţiei constructive a monumentului ar fi necesitat un studiu arhitectonic-arheologic particular care să aprofundeze demersul iniţiat acum mai bine de o jumătate de secol de arhitectul Ştefan Balş²⁰.

Ambii autori care au acordat o atenţie substanţială ansamblului rezidenţial de la Leordeni – Ştefan Balş şi Nadejda Romalo - au sugerat existenţa unor elemente arhitecturale mai timpurii (începutul sau mijlocul secolului al XVII-lea) în infrastructura dependinţelor situate la sud de casa mare, deasupra râpei bălţii Ochiul Boului. Nadejda Romalo presupunea existenţa la Leordeni încă în timpul lui Mihai Viteazul sau Matei Basarab, a unui “castel” similar probabil celui de la Brâncoveni: „înălţând curtea din Brâncoveni, Matei Basarab, condus de ideile timpului său, o ridică în felul unui castel, organizând pentru apărare un bot de deal lung de 180 m”²¹. Justificarea existenţei unui astfel de ”castel” rezidă pentru Nadejda Romalo în zidurile înalte, masive cu contraforţi şi metereze cu turn de pază şi poartă monumentală care mai păstra înca urmele unei uşi din lemn de stejar ferecat şi pivniţa cea mare, lungă de 52 m şi 8,40 m lărgime cu boltă în jumătate de cilindru, aflată în linie cu zidul pe latura sudică, subteranele boltite care se întretaie în toate direcţiile pe sub curtea principală şi care duc de la casă în afara incintei, trecând pe sub zidurile înconjurătoare²².

La rândul său, întemeiându-se pe observaţii privitoare la calitatea mortarului şi dimensiunile cărămizilor din pivniţele dependinţelor de pe latura sudică a ansamblului, Balş presupunea că "este posibil ca peste pivniţă să fi fost pe vremuri o casă de locuit anterioară chiar casei Bălenilor", cu alte cuvinte poate chiar anterioară secolului al XVII-lea. Cu toate acestea, putem considera că indicii palpabile pentru o datare atât de timpurie a clădirilor din ansamblul rezidenţial de la Leordeni nu au fost îndeajuns precizate.

Sistemul de boltire al pivniţei casei mari, păstrat în ciuda reconstruirilor ulterioare, şi care cuprindea patru calote semisferice, cu pandantivi cu descărcare pe un stâlp masiv central de cărămidă în mijlocul încăperii, indică recurgerea la sistemul constructiv brâncovenesc care se regăseşte de exemplu la Potlogi, Mogoşoaia, Hurezi, Văcăreşti sau Dudeşti²³. Aceste analogii sugerează fie o refacere a clădirii conacului la începutul secolului al XVIII-lea²⁴, fie, poate mai degrabă, întemeierea lui în epocă brâncovenească. Trebuie precizat însă că nu numai sistemul de boltire este comun palatelor amintite, ci însăşi amplasarea siturilor pe malul mai înalt al unor ape sau heleştee, şi mai ales modul de organizare a ansamblurilor rezidenţiale : palatul inclus într-o vastă incintă rectangulară cu dependinţe, cu biserica-paraclis la exterior²⁵.

Reconstruirea Manu de la începutul secolului al XIX-lea. Casa mare. Conacul a fost reconstruit în prima jumătate a secolului al XIX-lea sub îndrumarea proprietarilor de atunci, Mihail şi Smaranda Manu. Clădirea, aşa cum se păstra încă în anii 1945-1960, avea o compoziţie simetrică, planul dreptunghiular cu axă de simetrie subliniată de două decroşuri ample la nord, care cuprinde clădirea principală si altul la sud²⁶.

Casa a fost reconstruită peste pivniţa boltită, de epocă brâncovenească, ca o «extindere a trecutului asupra prezentului»²⁷, nucleu ce a fost inclus în clădirea cea nouă. Planimetria, aşa cum a fost reorganizată la iniţiativa familiei Manu, ilustrează respectarea, dar şi dezvoltarea traseului rectangular al fundaţiilor brâncoveneşti, în jurul cărora s-au adăugat pe laturile de nord, vest şi est aripile edificiului nou.

Noile spaţieri ale parterului au fost ingenios armonizate cu cele vechi: parterul era compartimentat în încăperi pentru servitori, o odaie de baie cu pardoseală din lespezi de piatră cu un sistem de încălzire integrat în pardoseală (în felul băilor turceşti) şi o cameră mare în colţul de sud-vest, toate aflate în dreapta şi în stânga vechii pivniţe în demisol²⁸. Etajul a fost organizat prin dispunerea a două mari saloane, la nord şi la sud, intercalând hall-ul central, în timp ce la est şi la vest s-au amenajat camere de locuit (dormitoare). Intrarea în casă se facea în axul clădirii, prin porticul decroşului de nord, prevăzut cu patru arcade frontale, în plin cintru, lateral cu un arc larg în “mâner de coş” care dublau bolta porticului, prevăzut cu penetraţii în dreptul arcadelor frontale şi în dreptul uşii şi ferestrelor din portic. Acest tip de portic şi tavanele cu muchii rotunjite, erau derivate din arhitectura eclectică occidentală a secolului al XIX-lea. Astfel, renunţându-se la funcţiunea defensivă anterioară, clădirea a fost transformată într-o reşedinţă de vară. Aspectul conacului aşa cum a fost documentat de către Ştefan Balş şi cum a supravieţuit până în cel de al treilea sfert al secolului al XX-lea corespunde refacerii Manu, care şi-a pus amprenta în mod decisiv asupra întregii elevaţii.

Faţadele conacului reconstruit de familia Manu, realizate din cărămidă tencuită, erau împărţite în două registre orizontale printr-un brâu-cornişă ce înconjura edificiul, echilibrând şi legând diferitele părţi componente. Decorul faţadelor conferea edificiului un aspect de sobrietate specifică stilului neoclasic italian, exprimată prin alternanţa suprafeţelor apareiate aplicate pe pilaştrii de la colţurile clădirii şi pe registrele decroşurilor, cu suprafeţele tratate simplu, fără apareiaj. Ferestrele mari, amplasate pe toate laturile clădirii, ritmau faţadele devenind, ele însele, elemente decorative şi deschideau interioarele conacului spre parc şi grădină, făcându-l să semene cu un pavilion de vară, destinat contemplaţiei: "spiritul îşi are peisajele lui, a căror contemplare nu-i este lăsată decât o vreme"²⁹.

Zidurile parterului au păstrat masivitatea fundaţiilor brâncoveneşti (zidul parterului avea grosimea de 0,70 m), în timp ce zidurile etajului erau mai subţiri, respectiv de 0,56 m. Planşeele erau susţinute de grinzi masive din lemn, sistem care a înlocuit vechiul sistem de bolţi de cărămidă. Clădirea avea un sistem de acoperire în pantă, cu şindrilă (abia în 1945 şindrila a fost înlocuită cu tablă) şi streşini sprijinite pe căpriori.

În arhitectura interioară, se relua probabil aceiaşi atmosferă de sobrietate agreabilă, a neoclasicismului italian³⁰. Din păcate, starea actuală a monumentului nu permite o prezentare a sistemului de ornamentare a interioarelor, iar preocupările sumar realizate în cursul secolului al XX-lea zădărnicesc şi ele un asemenea demers.

Parcul. Probabil tot la iniţiativa lui Mihail şi a Smarandei Manu a fost amenajat (sau poate reamenajat?) şi ambientul monumentului, respectiv parcul care se deschidea înaintea faţadei principale (de nord). Parcul astăzi a dispărut, iar date despre modul său de organizare nu ne-au parvenit, dar putem bănui – cel puţin pe baza planului de ansamblu oferit de Ştefan Balş³¹ - că amenajarea din jurul conacului de la Leordeni se înscria în moda peisajeră a începutului şi mijlocului de secol XIX: "… grădinile nu mai sunt simple livezi sau grădiniţe de flori în preajma caselor, ci se pune problema valorificării peisajului înconjurător, adoptării unui traseu oarecum compus care rezolvă încrucişările aleilor…"³². Modernizarea conacului şi a ambientului său nu a afectat vechiul zid de incintă, singurul element arhitectural vizibil care mai amintea de sistemul de apărare medieval.

Biserica. Biserica ansamblului rezidenţial de la Leurdeni a fost ridicată tot de marele vornic Mihail Manu, ca paraclis al familiei. Construcţia era definitivată în septembrie 1808, dată inscripţionată pe piatra pisaniei. La jumătatea secolului al XIX-lea, biserica a fost donată satului Popeşti-Leordeni, împreună cu terenul aferent, folosit ulterior ca cimitir³³. Cel puţin până la mijocul secolului al XIX-lea, atâta timp cât biserica a funcţionat ca paraclis, este de presupus că aici au fost îngropaţi membri ai familiei marelui vornic. Şi astăzi, în preajma zidului de incintă al paraclisului şi la est de altar se disting, năpădite de iarbă, o sumedenie de semne de mormânt (lespezi sau cruci), inscripţionate cu caractere chirilice.

Planul bisericii, era un plan treflat foarte larg, care-i amintea lui Nicolae Stoicescu de planul bisericii mănăstirii Cozia³⁴. Faţadele bisericii au fost tratate în acelaşi stil neoclasic în care au fost tratate şi faţadele conacului. La această înfătişare neoclasică care au fost adăugate elemente ornamentale exterioare aparţinând secolui al XVIII-lea: portalul de piatră sculptată, probabil preluat dintr-o construcţie anterioară³⁵, fie preluat de la vreun alt paraclis aflat în ruină ce se găsea în preajmă ( probabil biserica “de piatră” a fostului sat Cula, fost Furduieşti reparat în 1731 de marele logofăt Manolache Lambrino, soţul domniţei Bălaşa, biserică figurând pe hărţile austriece de la 1790-1791, dar care era inexistentă în catagrafia de la 1810 în care este trecută în schimb biserica Leurdeni)³⁶.

Probabil că şi celelalte obiecte de cult, iconostasul, baldachinul de asupra pristolului în altar şi mobilierul compus dintr-un jilţ arhieresc, un amvon şi un tetrapod au fost preluate în acelaşi mod toate aceste formând un cadru unitar prin ornamentică, tehnică şi culoare (relief aurit pe fond roşu şi albastru vineţiu). Totuşi aceste piese ar fi putut să fi fost comandate unui atelier în care se mai lucra în stilul nu foarte îndepărtat al secolului al XVIII-lea. Această ipoteză ar putea fi validată prin faptul ca, de exemplu, iconostasul bisericii Pantelimon (cu care iconostasul Manu prezintă similitudini) a fost comandat în 1735, odată cu începerea zidirii bisericii Pantelimon. O perioadă de 65 de ani, într-un mediu atât de conservator cum era cel al meşterilor lemnari şi zugravilor de icoane ce lucrau pentru biserici nu putea să aducă schimbări stilistice şi decorative majore.

La interior, biserica, a fost împodobită cu pictură murală, realizată de zugravul Mincu (inscripţie în proscomidie, 8 mai 1810), iar portretele ctitorilor au fost încredinţate „zografului de supţire”, Nicolae Polcovnicu³⁷ care a definitivat tabloul votiv la 32 octombrie 1825 (dată inscripţionată de către pictor). Eclectismul acelui timp, cel puţin din punct de vedere artistic se reflectă până şi în tabloul votiv în care se îmbină atât în portretele cât şi în veşmintele familiei Manu, stilul nou, de factură occidentală cu stilul şi tehnicile tradiţionale. Noutatea tehnică adusă de zugravul Nicolae Polcovnicul în cazul tabloului votiv constă în executarea picturii în tehnica picturii în “oloi” (ulei).

Concluzii privind ansamblul rezidenţial Leordeni. Ansamblul arhiteconic de la Leordeni, aşa cum a fost definitivat în vremea familiei Manu, reflecta, prin fiecare din părţile sale componente, viziunea unei epoci de tranziţie, în care elementele traditionale au fost îmbinate cu elemente noi, de factură occidentală. Soluţiile practicate au condus la cristalizarea unui eclectism tehnic şi stilistic rafinat, definitoriu pentru tendinţele arhitecturale şi estetice din Principate la începutul secolului al XIX-lea.

Încheiere. În anul 2000, cu ocazia întocmirii documentaţiei necesare unei lucrări de semestru, împreună cu doi colegi de an (Cristina Serendan şi Robert Cîrciumaru) am vizitat nu numai biserica din Popeşti-Leordeni, asupra căreia trebuia să efectuăm un studiu de caz, ci şi ruinele a ceea ce altă dată forma un elegant conac. Era imposibil de trecut cu vederea faptul că în partea de est a curţii bisericii se afla încă un zid de cărămidă părăginit, dincolo de care se distingeau nişte movile acoperite de iarbă, printre care erau aruncate fel de fel de resturi menajere. Coborând treptele cimitirului în pantă, am observat că zidul înconjurător, în stare de ruină, este susţinut de contraforţi şi înconjură acest bot de deal. Impresionaţi de priveliştea dezolantă, am executat câteva imagini fotografice ale locului. Timpul nu a estompat impresiile de atunci care m-au determinat mai târziu să întreprind demersul de faţă. Am constatat cu surprindere că pentru stoparea distrugerii acestui monument perfect funcţionabil în 1945 nu s-a întreprins nimic concret, mai bine de cinci decenii.

Nimic nu justifică nepăsarea faţă de starea actuală a acestui monument, uitat într-un peisaj dezolant, lipsit de vegetaţia de odinioară, mărginit la vest de marea groapă de gunoi de la Glina şi, mai la sud de o groapă cu reziduuri de la abatorul din vecinătate³⁸. Ambientul actual împlineşte parcă imaginea pe care Dante a zugrăvit-o pentru porţile Infernului. Starea actuală a ansamplului rezidenţial de la Leordeni, un sit atât de încărcat de istorie, de tradiţii artistice şi arhitecturale nu este decât expresia indiferenţei şi lipsei totale de respect pentru valorile patrimoniului cultural naţional. Să fi adoptat oare forurile responsabile şi de această dată atitudinea lui Pilat din Pont?

Un prim demers benefic – fie el şi numai birocratic – ar fi elucidarea şi soluţionarea situaţiei juridice a terenului, în prezent neclarificată. Un simplu viciu de statut juridic pare să stea la baza lipsei de preocupare pentru conservarea a ceea ce s-a mai păstrat din clădirile care altădată formau ansamblul rezidenţial Leurdeni³⁹. Dacă ar exista un minim de interes pentru aceasta şi somnul raţiunii nu va învălui definitiv factorii responsabili şi decizionali care au în atribuţii patrimoniul naţional, această zonă ar putea fi declarată ca sit protejat, s-ar putea degaja zona de resturile menajere ce riscă să-l acopere, s-ar putea demara săpături arheologice cu scopul de a clarifica etapele constructive ale edificiilor care compuneau ansamblul. Consolidarea părţilor de zidărie existentă şi nu în ultimul rând, educarea civică în sensul respectării acestei zone protejate ar putea fi conjugate într-un efort de conservare a sitului.

Lista ilustraţiilor

Fig. 1. Casa Manu în 1945 - după Romalo N. 1945, p.59, fig. 5.

Fig. 2. Zidul de împrejmuire al laturii de sud, 1964 - fotografie din fişa de monument redactată în 1964 arhivele Institutul Naţional al Monumentelor Istorice (în continuare INMI).

Fig. 3. Casa Manu în 1964, vedere dinspre sud-est – fotografie din fişa de monument redactată în 1964, arhivele INMI.

Fig. 4. Casa Manu în 1964, vedere dinspre nord-est – fotografie din fişa de monument redactată în 1964, arhivele INMI.

Fig. 5. Casa Manu în 1980, vedere dinspre vest – fotografie din fondul arhivistic al DMI, cu nr.7260, arhivele INMI.

Fig. 6. Casa Manu în 1980, vedere dinspre est – fotografie din fondul arhivistic al DMI, cu nr. 7260, arhivele INMI.

Fig. 7. Casa Manu în 1987, vedere dinspre vest – fotografie Radu Harhoiu.

Fig. 8. Casa Manu în 1995, vedere dinspre vest – fotografie din dosarul de corespondenţă pe 1995, executată de preotul paroh Ştefan Popa, arhivele INMI.

Fig. 9. Casa Manu în 1995, ruinele pivniţei – fotografie din dosarul de corespondenţă pe 1995, executată de preotul paroh Ştefan Popa, arhivele INMI.

Fig. 10. Casa Manu în 1995, vedere dinspre sud – fotografie din dosarul de corespondenţă pe 1995, executată de preotul paroh Ştefan Popa, arhivele INMI.

Fig. 11. Casa Manu în 2000, ruinele pivniţei – fotografie Robert Cîrciumaru.

Fig. 12. Casa Manu în 2000, ruinele pivniţei – fotografie Robert Cîrciumaru.

Literatura citată în text

Asunto R. 1988 - Rosario Asunto, Scrieri despre artă, filosofia grădinii şi filosofia în grădină. Bucureşti, Ed. Meridiane, 1988.

Balş Şt. 1945 - Ştefan Balş, Casa din Leordeni. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul XXXVIII, fasc. 123-126, Ianuarie-decemvrie 1945, 64-76.

Cornea A. 1980 - Andrei Cornea, Primitivii picturii româneşti moderne. Bucureşti, Ed. Meridiane, 1980.

Drăghiceanu V. - Virgil Drăghiceanu, Curţile domneşti brâncoveneşti: curţi şi conace fărâmate. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul IV, nr. 14, 1911, 49-118.

Giurescu C. C. - Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor. Bucureşti 1979.

Ghica I. - Ion Ghica, Scrieri Economice. Bucureşti 1937, vol. II. 1979.

Grecianu Şt. 1913 - Ştefan Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti. Bucureşti 1913, vol. I.

Harhoiu D. 2001 - Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident. Bucharest, a City between Orient and Occident. Bucureşti 2001.

Ionescu G. 1982 - Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor. Bucureşti 1982.

Ispir M. 1984 - Mihai Ispir, Clasicismul în arta românească. Bucureşti, ed. Meridiane, 1984.

Marcus R. 1958 - Rică Marcus, Parcuri şi grădini în România. Bucureşti 1958.

Nicolescu C. 1979 - Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti. Bucureşti, Ed. Meridiane, 1979.

Rosetti D. V. 1934 - Dinu V. Rosetti, Câteva şezări şi locuinţe preistorice din preajma Bucureştilor. Buletinul Societăţii Istorico-Arheologice Bucureştii Vechi I-V, 1930-1934 (1934), 165-178.

Romalo N. 1945 - Nadejda Gr. Romalo, Leordeni. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul XXXVIII, fasc. 123-126, Ianuarie-decemvrie 1945, 54-63.

Panaitescu P. P. 1964 - Petre P. Panaitescu, Moldova şi Ţara Românească în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea. În A. Oţetea, D. Prodan, M. Berza, Istoria României. Vol. III, 1964, 175-210.

Săvescu C. 1929 - Cornelia Săvescu, Biserica Tânganu. Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice XXII, 61, 1929, 106-111.

Stoicescu N. 1961 - Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti. Bucureşti 1961.

Vârtosu I. 1938 - Ion Vârtosu, Aşezăminte brâncoveneşti. Bucureşti 1938.

NOTE:

¹ Ispir M. 1984, p. 83-84.

² Săvescu C. 1921, p.106.

³ Rosetti D. V. 1934, p.171

⁴ Potrivit lui Ghica I. 1937, p. 32, aceste mănăstiri formau “o semilună de punturi întărite despre răsărit şi miazăzi, legându-se toate cu cetatea Curtea Veche”. Ilustrarea distribuţiei spaţiale a acestor ansambluri la Harhoiu D. 2001, p. 23, pl. 5.

⁵ Romalo N. 1945, p. 55 :  "să fi făcut şi Leordenii parte din acest dispozitiv de apărare ?".

⁶ Romalo N. 1945, Balş Şt. 1945 şi Stoicescu N. 1961

⁷ Giurescu C. C. 1979, p. 213.

⁸ Probabil, moşia a dat numele uneia dintre familiile de boieri munteni ai cărei membrii aveau să joace un important rol politic. De exemplu, în veacul al XVII-lea, vornicul Stroe Leurdeanu s-a distins ca reprezentant de frunte al grupării anticantacuzine (1655-1672); înfrânt în luptele pentru domnie s-a călugărit. Panaitescu P. P. 1964, 200.

⁹ Grecianu Şt. 1913, p. 263.

¹⁰ Grecianu Şt. 1913. p.323.

¹¹ La fel, cu câteva luni mai devreme, Vladimirescu îi asigurase şederea şi negociase cu Alexandru Ipsilanti în palatul Ghica din Colentina.

¹² Romalo N. 1945, p. 63.

¹³ Extras din fişa monumentului din 1964, completată de arh. Davidescu Ion, arhitect proiectant principal în cadrul DSAPC - Bucureşti. Fişa este însoţită de trei fotografii. Avizul CSCAS şi CSP din 1965 a fost adăugat ca act adiţional la fişa monumentului din 1964.

¹⁴ Extras din fondul arhivei DMI, dosar nr. 7260.

¹⁵ Extras din fondul arhivei DMI, dosar nr. 7260.

¹⁶ În general astfel de demersuri s-au împotmolit în ierarhiile birocratice ale acelui timp (de exemplu, adresele OPCN-MB către Consiliului Popular al Comunei Popeşti Leordeni, nr. 3736 / 2.VIII.1980, nr.1586 / 29.III.1982): «Din februarie anul curent supravegherea monumentului a fost încredinţată unui paznic. În privinţa găsirii unui destinatar am fost informaţi că pe plan local nu poate fi găsit un beneficiar capabil să susţină efortul impus de readucerea monumentului în starea sa iniţială». Citat din memoriul întocmit de Dr. Prof. Petre Dache, registratura CCES nr. 6109 din 3 aprilie 1982. Extras din fondul arhivei DMI, dosar nr. 7260.

¹⁷ Adresele redactate (nr.24 din 5 iunie şi 11 iulie 1995) de preotul paroh Ştefan Popa, bogat ilustrate, însoţite de un memoriu în care prezenta starea de degradare a monumentului după 1989 precum şi unele propuneri de conservare şi punere în valoare a ansamblului, chiar şi o propunere de finanţare (documentele pot fi consultate în cadrul arhivei Institutului Naţional al Monumentelor Istorice la corespondenţa din anul 1995), s-au soldat numai cu redactarea de către DMI a unui răspuns în care punea problema clarificării regimului juridic al ansamblului fără de care nu se putea interveni legal şi autoriza totuşi unele lucrări “la împrejmuirea bisericii şi a cimitirului, prin plombarea zidului existent” .

¹⁸ Nicolescu C. 1979, p. 43.

¹⁹ Nicolescu C. 1979, p. 43-58.

²⁰ Balş Şt. 1945, p. 69.

²¹ Drăghiceanu V. 1911, p. 66.

²² Romalo N. 1945, p. 54-55.

²³ Balş Şt. 1945, p. 64, nt. 1.

²⁴ În acest caz am putea presupune o datare a întemeierii în epoca lui Matei Basarab.

²⁵ În acest sens, Ionescu G. 1982, 408-409; tot acolo (fig. 253), de exemplu, planul general al ansamblului de la Potlogi, precum şi sistemul de boltire al pivniţelor palatului.

²⁶ Stoicescu N. 1961, p.71-72.

²⁷ Asunto R. 1988, p. 48.

²⁸ Balş Şt. 1945, p. 67-69, fig. 7-8, secţiuni desenate şi explicate de arhitect.

²⁹ Marcel Proust, A la recherche du temps perdu.

³⁰ Stoicescu N. 1961, p. 72.

³¹ Balş Şt. 1945, 65, fig. 1. In planul lui Balş se disting la nord de conac două alei în pantă descriind un traseu în formă de romb cu grupuri de trepte monumentale la colţuri.

³² Marcus R. 1958, p. 51; v. şi p. 48-49: "… gustul epocii pentru parcuri cu caracter peisager îşi găseşte ecoul şi pe plaiurile noastre. Desigur nu se poate vorbi de un curent sau de manifestări tipice ale stilului aici, însă păstrând proporţiile şi după posibilităţi, se adoptă noutăţile şi în acest domeniu ". Pentru amenajări peisajere la mijlocul secolului al XIX-lea în Bucureşti, Harhoiu D. 2001, p. 68-69.

³³ Informaţie preluată din adresele redactate de preotul paroh Ştefan Popa, v. arhiva Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, corespondenţa din anul 1995.

³⁴ Stoicescu N., 1961, p. 257. Trebuie însă precizat că simpla asemănare planimetrică dintre ce două monumente sugerează numai apelul la proporţii arhitecturale similare, fără a avea şi o relevanţă cronologică. In prezent, nu dispunem de indicii care să pledeze pentru existenţa unui edificiu de cult mai vechi, sub fundaţiile paraclisului ctitorit de Mihail Manu în 1808. Ca şi în cazul casei mari, numai cercetări arheologice ar putea elucida o asemenea presupunere şi anume existenţa unui edificiu mai vechi, nemenţionat în documente.

³⁵ Ce e drept, în documente nu este menţionată o biserica mai timpurie pe acest amplasament. Verificarea ipotezei existenţei unui lăcăş de cult mai vechi ar presupune o investigare arheologică a bisericii Manu. Un asemenea demers s-ar fi putut efectua eventual cu ocazia reconstruirii bisericii puternic afectată de cutremurul din martie 1977.

³⁶ Vârtosu I. 1938, p. 337.

³⁷ Cornea A. 1980, 52.

³⁸ Fără a devia discursul de la subiectul istorico-arhitectural, trebuie să precizăm că situl de la Popeşti –Leordeni constituie şi o problemă de factură ecologică, prin climatul insalubru datorat deşeurilor deversate aici.

³⁹ Vezi supra nt. 17.

Comunicare prezentată la A.R.A. 3 – aprilie 2002

copyright © Simpara 2000 – 2005, toate drepturile rezervate