A fi sau a nu fi ... ruină.

Bucureşti, strada Demetru Ion Dobrescu numărul 5

Hanna Derer

În ciuda siguranţei conferite de către numeroasele documente ştiinţifice şi politico-administrative existente, începând cu Carta de la Venezia (1964) şi încheind cu Convenţia Europeană pentru Protecţia Patrimoniului Arheologic (La Valetta, 1992), demersul dedicat imobilului situat la numărul 5, pe strada Demetru Ion Dobrescu din Bucureşti, a debutat într-un mod puţin încurajator şi care poate fi formulat corect şi sugestiv prin parafrazarea unui titlu de coloană din Academia Caţavecu: „Avem ... o ruină. Cum procedăm?“. Departe de a pretinde că a găsit un răspuns, studiul de caz prezentat în continuare doreşte să sublinieze, dimpotrivă, că, fără a fi retorică, întrebarea în cauză suportă, deocamdată, mai degrabă o soluţie de tip filozofic decât una de tip teoretic. Din acest punct de vedere, identificarea soluţiei, care poate fi formulată, corect şi sugestiv, prin „A fi sau a nu fi ... ruină. Aceasta-i întrebarea.“ este, în exclusivitate, meritul clădirii din strada Demetru Ion Dobrescu numărul 5 (imag.1).

„Vestigii“ şi „ruine modeste“ - lexicologie şi teoria conservării patrimoniului cultural

Deşi definiţiile cuprinse în dicţionarele explicative ale diferitelor limbi¹ nu se referă în mod explicit la utilizare, sensurile larg acceptate în limbajul cotidian pentru termenul „ruină“ sugerează în cele mai multe cazuri absenţa sau cel puţin diminuarea drastică a capacităţii de funcţionare. Această nuanţă semantică implicită devine însă esenţială când cuvântul se referă în mod concret² la edificii, ansambluri de clădiri sau la porţiuni de aşezări - pentru care pierderea integrităţii fizice înseamnă întotdeauna şi pierderea sau reducerea utilităţii.

Teoria contemporană a conservării patrimoniului cultural disimuleaza şi ea problema funcţiunii: „Un sit în ruină poate fi definit ca o construcţie care şi-a pierdut forma şi substanţa originale în aşa măsură, încât unitatea potenţială şi forma structurală sunt de asemeni pierdute.“³Cu toate acestea, o ruină se poate constitui ca „ ... mărturie a unei civilizaţii, a unei evoluţii semnificative sau a unui eveniment istoric“⁴, deci poate întruni calităţile unui monument istoric. Dar astfel de ruine compensează absenţa unei utilităţi precise prin aura conferită de evenimentele tragice care le-au adus în această stare şi prin demnitatea câştigată în timpul istoric de la civilizaţiile ulterioare, impresionate de destinul predecesorilor. Cu alte cuvinte, astfel de ruine sunt ridicate la rangul de „vestigiu“ - „Urmă din trecut; rămăşiţă a ceva vechi, dispărut demult (şi care prezintă o importanţă documentară, culturală etc.)“⁵ - iar atitudinea corectă faţă de „vestigii“, atitudine definită încă din anul 1964, prin Carta de la Venezia⁶, este aceea ale cărei scopuri esenţiale sunt prezervarea substanţei istorice şi expunerea ei pentru publicul larg. Destinate deci predominant „funcţiunilor“ educative „vestigiile“ suporta numai în cazuri excepţionale alte tipuri de intervenţii decât conservarea sau alte funcţiuni pentru că „ ... relaţia ... cu contextul social şi economic contemporan poate surclasa valorile culturale ...“⁷.

Există însă şi un alt tip de ruine decât cele ridicate la rang de „vestigii“: până de curând edificii în stare de funcţiune, afectate de evenimente puţin spectaculoase sau nesemnificative, amplasate în mijlocul unor aşezări vii, acestea sunt percepute ca prezenţe nocive, economic şi urbanistic. Deşi deseori valoarea lor culturală este (încă) evidentă, chiar şi în ciuda stării fizice precare, aceste ruine nu se bucură de aura specifică „vestigiilor“: sunt prea „tinere“ ca ruine, amintirea lor ca obiecte utilizate este prea proaspătă şi aspectul lor prea supărător. Pentru societatea contemporană ele nu mai sunt „imobile“ solide, ci subiecte labile ale unor dispute inevitabile în economia de piaţă. Unele au fost clasate înainte să fi devenit ruine, altele după - în speranţa că protecţia de natură juridică va împiedica dispariţia lor totală şi că, mai devreme sau mai târziu (dar nu prea târziu), se vor găsi resurse financiare şi pentru recuperarea lor. Sunt „ruine modeste“.

Punctul de vedere semiotic

De fapt, societatea contemporană respinge aceste „ruine modeste“. Majoritatea dintre ele ar fi putut redeveni, fără efort şi fără pierderi importante de substanţă originală, edificiile care au fost - dacă ar fi fost restaurate la scurt timp după incidentele care le-au privat de capacitatea de a funcţiona. În realitate, ele au fost complet abandonate şi lăsate pradă diverşilor spoliatori. Astfel degradarea fizică a avansat până la limita de la care întrebarea „De ce sunt protejate prin lege?“ devine (paradoxal?) o întrebare justificată. Substanţa originală s-a pierdut (definitiv) în măsură covârşitoare şi, cel puţin aparent, unitatea potenţială a resursei culturale nu poate fi refăcută nici cu ajutorul documentaţiei istorice, adeseori incompletă la rândul ei. În plus, principiile consemnate prin Carta de la Venezia interzic reconstituirea⁸ - căci din punct de vedere fizic, astfel de clădiri sunt, totuşi, ruine. Pe scurt, în astfel de cazuri, specialiştii pregătiţi să identifice resursa culturală şi valorile de utilizare contemporană ale acesteia pentru a fundamenta intervenţiile dedicate conservării şi restaurării se găsesc de fapt în situaţia de a pleda pentru declasarea unor astfel de edificii.

În aceste condiţii devine evident că teoria proprie conservării patrimoniului cultural este incapabilă de a oferi soluţia necesară pentru abordarea în practică a monumentelor istorice aflate în situaţia de „ruină modestă“ şi că, deci, trebuie să apeleze la colaborarea cu alte domenii ştiinţifice astfel încât paradoxul acestui tip de clădire să fie rezolvat altfel decât prin declasare şi dispariţie.

În căutarea acestor alte domenii ştiinţifice, se dovedeşte utilă în primul rând o definire mai exactă a „ruinei modeste“ cu scopul de a identifica de fapt gradul în care au fost afectate atributele specifice resursei culturale materializate prin mijloace arhitecturale. Din acest punct de vedere, „ruina modestă“ este, în primul rând, o clădire care a pierdut, definitiv, o parte importantă a substanţei originale. În consecinţă, a fost afectată autenticitatea obiectului în cauză şi, în plus, au fost reduse drastic posibilităţile de refacere a unităţii sale potenţiale. Pe de altă parte, dintre valorile asociate resurselor culturale, cele de utilizare contemporană sunt anulate de către starea fizică precară. În consecinţă, singurele valori a căror prezenţă poate fi identificată într-o astfel de clădire sunt cele culturale. Dintre acestea, cele de raritate sunt excluse - prezenţa lor ar conferi automat edificiului statutul de „vestigiu“ - iar valorile artistice şi tehnice relative sunt la rândul lor subminate prin pierderea de substanţă originală. În consecinţă, singurul tip de valori care se pot menţine într-o „ruină modestă“ sunt cele de identitate culturală.

Dintre toate tipurile de valori culturale, cele de identitate culturală sunt însă cele grevate de un grad ridicat de subiectivitate deoarece recunoaşterea lor nu se bazează pe investigaţiile de specialitate (de tip statistic sau de tipul analizelor comparative), ci pe acceptarea lor de către societatea contemporană, deci de acea societatea care, cel puţin în prezent, respinge „ruinele modeste“. Este deci cu atât mai dificil pentru specialist să găsească în cazul acestora argumentele necesare pentru a susţine necesitatea conservării şi restaurării lor.

O ieşire din acest impas îl poate oferi abordarea semiotică a problemei. În termenii acestei ştiinţe, valorile de identitate culturală nu reprezintă altceva decât un semnificat şi „ruina modestă“ devine un semnificant ştirbit. Astfel, spre deosebire de studiul pur de conservare a patrimoniului cultural, perspectiva semiotică acordă valorilor de identitate culturală o importanţă echivalentă cu cea acordată edificiului, ceea ce generează necesitatea unei cercetări aprofundate a semnificatului şi deci posibilitatea de a identifica argumente solide pentru conservarea şi restaurarea semnificantului. În plus, abordarea semiotică obligă la definirea exactă a gradului în care semnificantul, deşi ştirbit - „ruina modestă“ - este apt să îndeplinească această funcţiune.

Semnificat şi semnificant - cazul imobilului de la nr. 5 de pe strada Dem. I. Dobrescu

Ceea ce a mai rămas din clădirea aflată la numărul 5 de pe strada Demetru Ion Dobrescu din Bucureşti⁹ constituie un caz tipic de „ruină modestă“. Substanţa originală şi deci autenticitatea s-au pierdut în mare măsură în urma „evenimentelor“ petrecute în luna decembrie a anului 1989 dar şi în urma dezinteresului manifestat de către administraţia publică locală (şi centrală?) în anii următori. Aspectul actual al acestui edificiu situat într-unul din polii politici şi culturali ai capitalei se află în dezacord evident cu statutul menţionat al zonei şi, în plus, afectează imaginea celorlalte monumente istorice aflate aici (imag. 2).

În faţa acestei situaţii, studiul de arhitectură şi de evoluţie istorică elaborat pentru fundamentarea proiectului de arhitectură a adoptat perspectiva semiotică. În consecinţă, interpretarea informaţiilor oferite de diferitele surse istorice identificate a urmărit definirea clară şi argumentată a semnificatului, semnificat care constă în importanţa aparte a zonei în care este situat imobilul analizat. Statutul aparte de care această arie a oraşului s-a bucurat întotdeauna este demonstrată de modificarile practic permanente ale tramei stradale (imag. 3) şi a parcelarului (imag. 4), de tendinţa puternică de ordonare a fondului construit şi de înlocuirea masivă (imag. 5) a acestuia la sfârşitul secolului al 19-lea, când numai pentru strada Demetru Ion Dobrescu se emit între anii 1875 şi 1890 nu mai puţin de 10 autorizaţii de construcţie. Un argument la fel de puternic pentru statutul aparte al acestei zone îl constituie evoluţia profilului ei funcţional, evoluţie marcată de diversificare şi îmbogăţire. Astfel, pe parcursul existenţei ei, aria în cauză a fost nu doar o zonă rezidenţială cu caracter de reprezentare care cuprindea palatul regal şi proprietăţi-reşedinte precum cele ale lui Costache Cantacuzino sau Iordache Filipescu, ci constituia şi amplasamentul unor sedii administrative cu caracter de reprezentare, precum episcopia de Rîmnic, sediul Comisiei de Galben, Ministerul Cultelor şi al Domeniilor sau Legaţia şi Consulatul Austro-Ungare, aceastea din urmă situate chiar pe strada Demetru Ion Dobrescu. De asemeni, aria în cauză a cumulat de timpuriu funcţiuni de tip cultural, materializate în Teatrul Naţional, Ateneul Român sau Fundaţia „Carol I“, fiind însă în acelaşi timp centru al vieţii sociale încorporat de exemplu în Clubul Agricol. De fapt, singura funcţiune care dispare din această arie a oraşului este cea agricolă, fostele livezi fiind rapid înlocuite de spaţii verzi de agrement, atât publice cât şi private. Într-o oarecare măsură, intensitatea şi viteza transformărilor suferite de această porţiune de oraş în numai o jumătate de secol este reflectată de nomenclatorul străzilor: Eldorado, Poşta Veche, Vămii, Vienei sunt, de exemplu, denumirile purtate de către strada Demetru Ion Dobrescu la cumpăna dintre secolele al 19-lea şi al 20-lea.

Importanţa zonei, deci semnificatul căutat, este demonstrată şi de faptul că aici lucrează arhitecţi ca Grigore Cerchez şi Paul Gottereau şi că în jurul ei şi al acestora se nasc legende. O astfel de legendă, de exemplu, afirmă că „ruina modestă“ de la numarul 5 din strada Demetru Ion Dobrescu ar fi ceea ce a rămas din clădirea concepută pentru Le Cercle Français de Paul Gottereau - dar, dintr-o analiză mai atentă rezultă că acest proiect fusese destinat amplasamentului de la numărul 1-3, ocupat în prezent de către Biblioteca Centrală Universitară. O alta legendă afirmă că aceeaşi „ruina modestă“ constituite rămăşiţele unei locuinţe care a făcut parte din ansamblul legaţiei şi consulatului austro-ungare, clădiri aflate în continuare pe strada Demetru Ion Dobrescu la numerele 7-11. Dar proiectul pe baza căruia a fost executat acest ansamblu este semnat („J. Hindertz“), este însoţit de legende în limba germană, prezintă doua corpuri de clădiri care beneficiază de o curte comună şi, în plus, cuprinde un apartament amplu, dezvoltat pe două niveluri. În comparaţie cu acest proiect, cel elaborat pentru clădirea de la numărul 5 este (din păcate) anonim, cuprinde legende în limbile franceză şi română şi prezintă o clădire izolată prin ziduri oarbe faţă de legaţia şi consulatul austro-ungare.

Deşi anulate prin cercetări atente, aceste legende care circulă (încă) în jurul clădirii situate la numarul 5 sugerează că ea fost un semnificant pe măsura semnificatului-zona. Analiza proiectului care a stat în mod evident la realizarea edificiului a condus la identificarea argumentelor necesare în acest sens. În acelaşi timp, studiul proiectului iniţial a permis interpretarea corectă a semnificantului ştirbit şi deci demonstrarea faptului că, în ciuda pierderii de substanţă originală, acesta este înca apt să îşi exercite funcţiunea. Proiectul în cauză prezintă o locuinţă, zonificată riguros pe verticală, începând cu un subsol (imag. 6) destinat anexelor (bucătărie, încăpere pentru bucătar, cămară, încăpere pentru servitori, grup sanitar, pivniţă de lemne), trecând prin parterul (imag. 6) destinat vieţii publice a rezidenţilor principali (aparat de acces, cu două intrări, din care una era seră, birou, living, sufragerie, scară principală şi acces de serviciu), înspre etajul întâi (imag. 7) dedicat vieţii private a aceloraşi rezidenţi principali (trei dormitoare, un salon de toaletă, o baie) şi, în final, ajungând la mansardă (imag. 7), destinată vieţii private a rezidenţilor secundari, servitorii (dormitor şi, probabil, o cameră de zi). În consecinţă, proiectul reprezintă o locuinţă care, din punct de vedere funcţional, poate fi calificată drept o locuinţă de lux, deci demnă de importanţa zonei în care a fost amplasată.

Calitatea rezolvării funcţionale este dublată de utilizarea unor instrumente arhitecturale apte însă şi de performanţe estetice. Astfel, volumetria (imag. 1) clădirii oferă o diversitate de imagini în acord cu perceperea de tip dinamic proprie unei parcele de colţ. În ceea ce priveşte spaţiul interior trebuie menţionată în primul rând subtilitatea cu care este regizat aparatul de acces deservit de două intrări principale, unul dinspre intersecţie, al doilea dinspre strada Boteanu. Scara principală, deşi dispusă într-o poziţie nefavorabilă, este capăt de perspectivă pentru direcţia de acces prin seră şi sufragerie (imag. 8) şi este anunţată prin contraste de dimensiuni şi nivel de iluminare pe sensul intrării dinspre strada Boteanu (imag. 9): un vestibul prelung, umbrit, îndreaptă atenţia înspre casa scării vizibil lărgită şi inundată de lumina oferită cândva atât de peretele vitrat de la mansardă cât şi de luminator. Astfel pusă în valoare, scara principală, prevăzută cu o balustradă decorativă (imag. 10) se desfăşura liber, monumentalitatea ei fiind susţinută de de perspectivele generoase, datorate arcadelor (imag. 11) prevăzute la toate cele trei niveluri supraterane. Toate aceste efecte pe care se baza regia spaţiului interior s-au menţinut în ciuda pierderii de substanţă originală şi numai ele sunt suficiente pentru a susţine afirmaţia conform căreia semnificantul este încă apt să îşi exercite funcţiunea pe măsura semnificatului. Ceea ce s-a pierdut este numai decoraţia interioară (menţinută fragmentar) care, dată fiind subtilitatea volumetriei şi a spaţiului interior, trebuie să fi fost pe măsura celei menţinute într-o măsură mai mare pe anvelopanta exterioară a clădirii. Chiar şi fără decoraţia interioară însă, devine evident că clasificarea drept locuinţă de lux se justifică nu doar din punct de vedere al confortului asigurat prin rezolvarea funcţională, ci şi din punct de vedere estetic. O capodoperă (imag. 12).

Termenul „Gesamtkunstwerk“ este, probabil exagerat - sau poate nu. Cert este însă că această clădire a fost un semnificant demn de semnificatul-zonă pentru care a fost conceput şi în care a fost realizat. La fel de evident este faptul că distrugerile pe care le-a suferit edificiul nu au anulat, ci doar au diminuat capacitatea de a stoca şi de a comunica receptorului acest semnificat. „Ruina modestă“ este (încă) semnificant - are, deci, în fond, şi o funcţiune: ne permite să ne definim propria identitate - în termeni istorici. (Dar cum altfel?)

NOTE:

¹ Câteva exemple în acest sens ar putea fi: „ruină, ruine, s.f. 1. (Adesea fig.) Ceea ce a rămas dintr-o construcţie veche, dărâmată; dărâmătură. Loc.adj. În ruina (sau ruine) = ruinat, dărăpănat. Fig. Rămăşiţă a trecutului. ...“ *** - Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1984, pag. 819; „ruin, n.1. ruins, the remains of a building, city, etc., that has been destroyed or that is decaying. 2. a destroyed or decayed building, town, etc. ... *** - Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language, New York, Avenel, 1994, pag. 1251; „... Ruine (zerfallen[d]es Bauwerk, Truemmer) ...“, *** - Duden. Rechtschreibung, Mannheim, 1996, pag. 632.

² Din acest punct de vedere frapează faptul că în majoritatea dicţionarelor explicative consultate primul sens definit în cazul termenului „ruină“ se referă într-adevăr la construcţii, edificii, clădiri, aşezări urbane.

³ „A site in ruins can be defined as a construction that has lost so much of its original form and substance that its potential unity as a functional structural form is also gone.“Sir Bernard Fielden, Jukka Jokilehto (ed.), Management Guidelines for World Cultural Heritage Sites, Roma, 1993, pag. 65.

⁴ *** - Carta internaţională a conservării şi restaurării monumentelor şi siturilor istorice - Carta de la Venezia, 1964, articolul 1.

⁵ *** - Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1984, pag. 1016.

⁶ *** - Carta internaţională a conservării şi restaurării monumentelor şi siturilor istorice - Carta de la Venezia, 1964, articolele 14 şi 15.

⁷ „The primary purpose of the treatment of World Heritage ruins is to safegurad the historic substance and present it to the public. ... On the other hand, the relationship of the [archaelogical] site to the contemporary social and economic context may override cultural values, and thus justify adaptive uses and treatments.“ Sir Bernard Fielden, Jukka Jokilehto (ed.), Management Guidelines for World Cultural Heritage Sites, Roma, 1993, pag. 66.

⁸ *** - Carta internaţională a conservării şi restaurării monumentelor şi siturilor istorice - Carta de la Venezia, 1964, articolul 15.

⁹ Cele ce urmează reprezintă parte dintre concluziile studiului „Imobilul nr. 5 din strada Demtru Ion Dobrescu, Bucureşti. Studiu de arhitectură şi de evoluţie istorică“, studiu de fundamentare elaborat în martie 2001, pentru proiectul de arhitectură elaborat de către arhitecţii Zeno Bogdănescu şi Dan Marin, la comanda Uniunii Arhitecţilor din România.

Comunicare prezentată la A.R.A. 3 – aprilie 2002