ANSAMBLU RUPESTRU DE LA BASARABI

Oana Damian, Mihai Opreanu

Contextul istoric şi arheologic

În secolele IX-XI, Dobrogea s-a aflat din nou în cuprinsul imperiului bizantin, după câteva secole de incertitudine şi năvăliri barbare. Perioada bizantină anterioară, când împăratul Iustinian întreprinde un amplu program de construcţii (cf. Procopius din Caesareea, De Aedificiis), a durat până la începutul secolului al VII-lea, când invanziile avarilor şi slavilor au determinat imperiul să se retragă.

Epoca din jurul secolului al X-lea a fost una de prosperitate şi dezvolatare economică şi militară. Dobrogea a fost „themă maritimă” (provincie militară a imperiului); s-au construit cetăţi noi ori au fost amplificate cetăţi romane (Păcuiul lui Soare, Dervent, Capidava, Carsium-Hârşova, Axiopolis-Cernavodă, Dinogetia etc.) S-au construit cel puţin trei „valuri”, ample ziduri de apărare ce străbat Dobrogea de la vest la est, şi întărite din loc în loc cu turnuri. Unul dintre aceste valuri este din pământ, iar altul din piatră. Piatra provine, cel puţin în parte, din cariera descoperită la Basarabi – Murfatlar.

Ansamblul monumental

Este o carieră „de factură romană”, situată în faleza dealului Tibişirului, la marginea oraşului Basarabi, la 20 km înainte de Constanţa. Roca este cretă, un carbonat de calciu amorf, aproape pur, moale, cu poroăitate ridicată, foarte higroscopic şi capilar. În masivele rezultate din exploatarea carierei au fost escavate câteva capele (mici biserici), cavouri, galerii ramificate etc. Biserica din partea de sus a sitului, numită ulterior B1, a fost prima descoperită, în zia de 11 iunie 1957, în cursul unor lucrări de deschidere a unei exploatări contemporane de rocă. Noua exploatare a fost oprită şi au urmat lucrări de cercetare arheologică; un întreg ansamblu religios rupestru a ieşit la lumină, după ce a fost degajat de depunerile de steril de cretă, acumulări diverse şi sol vegetal, acumulate în decurs de aproape un mileniu.

Paramentele incizate

Suprafeţele interioare ale cavităţilor, precum şi unele suprafeţe exterioare ale masivelor carierei, sunt acoperite cu inscripţii, semne, elemente simbolice şi decorative, figuri de oameni şi animale etc. Toate sunt incizate în suprafeţele de cretă rezultate din escavări, suprafeţe pe care se mai vede urma dălţilor cu care s-a lucrat. Aceste inscripţii şi motive reprezintă elemente de valoare excepţională pentru cunoaşterea culturii epocii, în acea perioadă de cristalizare a poporului român.

Valoarea lor artistică este deasemenea importantă; caracterul oarecum naiv se asociază în multe cazuri cu un rafinament subtil şi o complexitate evidentă, chiar dacă înţelesul unora dintre inscripţii şi figuri încă nu este descifrat.

INSCRIPŢIILE sunt de mai multe feluri: greceşti, paleoslave, iar multe altele, într-o scriere enigmatică, asemănătoare runelor, şi care nu a fost încă descifrată.

Se păstrează date, de ex. Anul 6490 (=982), texte (formula grecească „Iisus Hristos învinge”, dar şi sintagma după Marcu 14,27=”Căci este scris: Bate-voi păstorul I se vor risipi oile”), istoric (“(Eu) Aian, preotul merg pe drum, pun lumânări pentru păcatele mele…omule, în această biserică. Iar Dumnezeu să vă miluiască cu sfinţii părinţi. Amin. Damian (luna) mai”), şi multe altele. Alte nume de persoane sunt diferite, precum Petru (românesc) sau Ranepilpe (nordic).

REPREZENTĂRILE FIGURATIVE arată oameni (preoţi, sfinţi), în poziţie de orant (cu braţele ridicate în faţă); o reprezentare schematică a Naşterii Domnului (prima întâlnită pe teritoriul ţării noastre); păsări (porumbelul, simbol al Duhului Sfânt, cai singuri sau cu călăreţi, cerbi, un iepure etc; o corabie nordică, cu velă şi cârmaci; balauri fabuloşi, cu corpuri împletite şi capete de lup, etc.

SEMNE ŞI SIMBOLURI se întâlnesc mai peste tot: un mare numîr de cruci în cele mai diverse forme, spatulate, asemănătoare cu crucea de Malta de mai tărziu, în formă de elice, rotunjite, înscrise, gamate etc., ceea ce denotă o preocupare de inventivitate şi introspecţie ce ne face să ne gândim la un exerciţiu religios de meditaţie în aceste reprezentări; se mai văd semne de labirint (probabil ca „imago mundi”), ţintar, diverse scheme de reţele şi multe altele.

Extraordinara complexitate şi varietate a tuturor acestor elemente este impresionantă şi vădeşte o intensitate şi o bogăţie a vieţii religioase ce nu se mai întâlneşte sub forme comparabile. Pentru noi, ca arhitecţi şi specialişti angajaţi deja de mai bine de trei ani în studii şi în elaborarea proiectului de salvare şi conservare a ansamblului, înţelesul tuturor acestor reprezentări şi semne este în bună măsură încă imprecis; sperăm ca studiile de interpretare şi descifrare să progreseze. Deocamdată, impresia dată de explorarea sitului este copleşitoare fără doar şi poate, deşi informaţia este încă , în anumită măsură, difuză. Caracterul rupestru al aşezării monahale, precum şi reprezentările aparent nesistematice şi necanonice, ne fac să ne gândim la creştinismul primitiv, deşi au trecut de atunci câteva secole, iar biserica este de mult instituţionalizată. Sunt multe de aflat despre viaţa culturală-religioasă din această regiune atât de importantă pentru evoluţia poporului nostru, iar ansamblul este un martor esenţial, în toată complexitatea sa, şi trebuie să dispară.

Se presupun două etape de locuire: prima ar fi contemporană cu exploatarea carierei, iar a doua, imediat ulterioară, după încetarea exploatării, din motive greu de precizat, probabil din cauza încetării lucrărilor de construcţie întreprinse de administraţia imperiului în regiune. În prima etapă, cei care lucrau în carieră au săpat şi unele din capele: masivul de rocă avansat faţă de planul general al frontului de exploatare din faleză pare a fi fost lăsat intenţionat, înainte sau poate după escavarea bisericuţelor B2, B3 şi B4, ce reprezintă ansamblul cel mai dens şi mai complex, şi mai bogat în inscripţii şi reprezentări. Cele trei niveluri de spaţii de cult sunt legate pe verticală prin goluri comunicante şi un tunel curb, aproape de verticală. Acest bloc de cretă, numit în mod curent „peninsula”, împreună cu bisericuţa B1, situată sus în faleză, sugerează o sihăstrie sau schivnicie, în care fiecare capelă este oarecum izolată, în cadrul comunităţii destul de dense, prin dificultatea accesului. Probabil masa credincioşilor asistau la evenimentele religioase de jos, de pe platforma de la baza falezei; capacitatea capelelor este limitată în primul rând de dimensiunile lor reduse. Cea mai mare dintre ele, B4, n depăşeşte 7m lungime şi 3,5m lăţime; toate au înălţimi sub 2m. Configuraţia lor spaţială reproduce totuşi modele de biserici popriu-zise, cu altar, naos şi nartex, fără abside laterale. B4 este mai dezvoltată planimetric: are câte două coloane, atât între nartex şi naos, cât şi între naos şi altar, ca o tâmplă, cu goluri în arc, decorată cu linii curbe în culoare roşie, realizate într-un fel de encaustică. În aceeaşi tehnică se observă urme de decor ce imită rosturile unui parament din piatră.

Complexul monastic era înconjurat de o aşezare, probabil cu caracter în parte religios, în parte profan. În general, urmele de locuire au fost găsite în afara cavităţilor: acestea din urmă au fost mai cu seamă spaţii de cult şi funerare. Aşezarea a fost abandonată cândva în cursul secolului al XI-lea, în urma retragerii administraţiei imperiului şi a noilor invazii barbare; nu s-au găsit urme ale unor evenimente violente. Cu timpul, locurile au fost acoperite cu depuneri diverse şi cu sol vegetal; volumele de cretă cu cavităţi s-au surpat în bună parte, dar faptul că au stat îngropate, într-un regim higrotermic relativ constant, a conservat destul de bine paramentele incizate.

EVOLUŢIA ANSAMBLULUI DUPĂ DESCOPERIRE

În vara 1957 şi în 1958 s-au efectuat cercetări arheologice de către Institutul de Arheologie din Bucureşti. În 1960 cercetările au continuat, în paralel cu şantierul de restaurare al Direcşiei Monumentelor Istorice, şantier condus de arhitecţii Virgil şi Liana Bilciurescu şi inginerul Constantin Pavelescu. Au fost întreprinse ample lucrări de reconstituire a elementelor sparte şi surpate, prin anastiloză, cu elemente structurale din beton armat; s-au făcut injectări cu beton sau mortar de ciment în fracturile numeroase din masivele de rocă. În special masivul „peninsulei” este în bună măsură reconstituit în beton, mai cu seamă partea superioară şi cea de sud-vest. Deasupra bisericii B1 există o terasă din beton. Suprafeţele de beton văzute au fost tratate cu mortar de ciment alb, turnat în cofraj din lemn. În felul acesta intervenţiile sunt exprimate, iar imaginea de ansamblu este destul de coerentă.

Foarte repede s-a constatat că ansamblul odată decopertat, nu poate rămâne sub cerul liber fără a fi în pericol de distrugere rapidă, din cauza fragilităţii cretei. Arhitecta Liana Bilciurescu a conceput o construcţie de protecţie din beton armat, în forme unghiulare care să urmărească relieful sitului (structura, ing. L.Spoială). Construcţia a început cu partea de sud-vest, pe aproximativ o teime din suprafaţa sitului şi a fost întreruptă în acest prim stadiu, în 1977, odată cu desfiinţarea Direcţiei Monumentelor Istorice, când toate şantierele de restaurare au fost sistate. Pe celelalte porţiuni ale sitului, ce conţin cele mai multe şi mai interesante elemente parietale incizate, arămas o structură provizorie, din lemn prelucrat sumar, învelită cu panouri din stuf şi cu caton asfaltat. Pe latura superioară a sitului a rămas o rigolă din beton, incompletă. Destul de repede, în lipsa oricărei întreţineri, construcţia provizorie s-a deteriorat, învelitoarea s-a spart în multe locuri, iar rigola s-a colmatat cu pietre şi sol de pe versantul din amonte, care urcă în pantă încă vreo 15 metri. În anii ‘90 s-au făcut unele lucrări de întreţinere şi a existat intenţia de ase relua structura de protecţie. Arhitecta Liana Bilciurescu adecedat în 1997 şi lucrările au fost din nou întrerupte. Necesitatea salvării ansamblului este, suntem convinşi, deja evidentă şi exprimată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice. Punerea în valoare va fi o componentă esenţială a strategiei de intervenţie. Obiectivul este unic în ţară şi în Europa, importanţa lui culturală şi documentară este excepţională, şi în plus, parcurgerea sa reprezintă o experienţă impresionantă şi cu totul specială, chiar dramatică în cel mai bun sens al cuvântului. Va deveni cu siguranţă un punct de atracţie pentru turism, mai ales ţinând seama şi de contextul geografic şi cultural al zonei. Apropierea de Constanţa şi de litoral, prozximitatea atâtor alte vestigii antice şi medievale din zonă, reprezintă atu-uri în plus. Este de sperat că va evolua favorabil contextul economic şi cadrul pentru turism, într-un viitor previzibil. Vecinătatea Canalului Dunăre-Marea Neagră este un alt argument favorabil; cu toate conotaţiile negative din trecut, de ordin istoric şi social, Canalul reprezintă un element de peisaj major şi va deveni, într-o lume mai bună, cadru pentru turism nautic. În apropiere se mai află şi rezervaţia naturală Fântâniţa şi să nu uităm viile Murfatlarului. Până atunci, sunt multe de făcut, iar starea fizică a ansamblului este critică; sunt necesare măsuri de conservare de urgenţă, o structură de protecţie eficientă şi o strategie de restaurare complexă şi susţinută.

BIBLIOGRAFIE:

Barnea Ion, Virgil Bilciurescu, Şantierul arheologic Basarabi, Materiale şi cercetări arheologice VI, 1959

Istudor Ion, Cercetări de laborator privind conservarea monumentelor rupestre de la Basarabi, revista Muzeelor, 1966, nr.2 şi nr.6

Diaconu Petre, P.S. Năsturel, Câteva observaţii în legătură cu complexul arheologic de la Murfatlar. Basarabi Mitropolia Olteniei, 1968

Theodorescu Răzvan, Florescu Radu, Istoria artelor plastice în România, Ed. Academiei, vol. I, 1968

Barnea Ion, Ştefănescu Ştefan, Din istoria Dobrogei, vol.III, Ed. Academiei, Bucureşti 1971

Theodorescu Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (sec. X-XIV) Ed. Academiei, 1974

Rădulescu Adrian, Bitoleanu I., Istoria Dobrogei, Ex ponto, 1998

Comunicare prezentată la A.R.A. 4 – aprilie 2003