În iulie 2002,
la invitaţia domnului arheolog Silviu Oţa, am desfăşurat
un stagiu de relevare şi cercetare la faţa locului, a ruinelor
cetăţii medievale din Cheile Caraşovei, de pe dealul „Grad”, săpată arheologic în 1998 şi
2000-2001. Se încerca, astfel, coroborarea rezultatelor obţinute prin
cercetarea arheologică şi istorică cu cele arhitecturale,
pentru obţinerea unor repere sigure ale genezei şi evoluţiei
acesteia.
Ruinele cetăţii, considerată frecvent ca
fiind sediu al Comitatului Caraşului, dar reprezentând doar una dintre
cetăţile comitatului respectiv, ocupă un sit impresionant.
Cheile Caraşovei au în acel punct o profunzime de 150-200 metri, cetatea
fiind „agăţată” de stâncile de pe buza versantului vertical.
Terenul denivelat şi greu accesibil a constituit, fără
îndoială, unul din argumentele acestei locaţii, care avea avantajul
suplimentar al unui bun control al drumului de tranzit local.
Până la cercetarea arheologică, starea
avansată de ruină şi complexitatea sitului au condus la
interpretări diferite ale planului cetăţii, publicate cu
diferite ocazii1. Suita de etape ale şantierului arheologic a
făcut lumină în ceea ce priveşte elementele generale de plan
(decopertând componente importante ale ansamblului) şi evoluţia
cetăţii2. Aceleaşi săpături au
evidenţiat, însă, unele ciudăţenii ale planului (din
anumite puncte de vedere un unicat în arhitectura zonei şi nu numai)
şi o serie de dificultăţi de a controla o parte din cronologia
evenimentelor constructive. Majoritatea sunt explicabile prin situl stâncos
care împiedică în mare parte stabilirea unor stratigrafii sigure, prin
prăbuşirea unor fragmente ale ansamblului, prin demantelare, precum
şi prin deranjările provocate de căutătorii de comori
care au acţionat şi acţionează încă. Din toate aceste
motive, cercetarea arhitecturală s-a sperat că se va articula
favorabil celei arheologice, furnizând o imagine clară (măcar
logică) a ansamblului şi o fazeologie sigură (măcar
plauzibilă).
În prima
fază s-a realizat o completare a releveului, dedicată în special
elevaţiilor zidurilor. Acest releveu, prelucrat pe calculator, a fost
baza încercărilor de reconstituire a diferitelor faze puse în
evidenţă arheologic. Procesul a atins, însă, unele limite,
studiul specific, direct, trebuind să fie completat printr-unul de
factură comparatistă, tipologică, putând să acopere
petele albe persistente. In cele ce urmează va fi făcută o
prezentare a datelor sigure şi a datelor nesigure,
generând ipoteze de interpretare.
A.Între
elementele logice, sigure, este alegerea sitului: un platou îngust, nu
foarte denivelat şi avansând mult spre versantul cheilor. El a fost
fortificat pe contur şi izolat spre platou (în zona accesului) printr-o
pereche de şanţuri seci. Accesul se făcea firesc, după
traversarea acestor obstacole, printr-o poartă amplasată pe latura
corespunzătoare a cetăţii. Conform documentelor medievale
şi informaţiilor arheologice, momentul de început al acestei
cetăţi trebuie plasat la începutul secolului XIV3.
B.Ca o
continuare a demersului, poate fi urmărită şi logica primului
gest constructiv, confirmată inclusiv prin cercetarea
arheologică. Prima incintă a ocupat
strict platoul îngust, de la cota cea mai înaltă (+299- +300 metri) la
est de perechea de şanţuri seci. Zidul construit cu acel prilej este
din piatră brută, fără elemente de consolidare sau
turnuri detectate arheologic şi este ridicat pe conturul platoului. Existau,
evident şi construcţii interioare, asupra cărora vom reveni.
C.Logică
este şi evoluţia generală a fortificaţiei,
aşa cum reiese din investigaţia arheologică. În acest sens,
perfecţionarea apărării s-a produs în trei direcţii:
prin consolidarea zidului existent, prin amplificarea incintei şi prin
complicarea accesului.
Prima s-a materializat
prin dublarea zidului de nord şi parţial de vest, printr-un nou zid
adosat celui existent în prima fază.
A doua s-a materializat
prin extinderea, în două reprize, a incintei, ambele spre sud, unde
pantele mai puţin abrupte permiteau apropierea atacatorilor şi, în
sfera edificării, permiteau ridicarea de ziduri care să apere
această zona fragilă.
A treia,
materializată printr-o aglomerare de ziduri şi spaţii în zona
accesului, este mai dificil de înţeles, aici putându-se avansa două
ipoteze. Prima ipoteză consideră că accesul şi-a
păstrat traseul din prima etapă, dar la vest de primul acces a
apărut un turn între vechiul şi noul zid. Al doilea mod de
interpretate a respectivului gest constructiv consideră ca fiind
probabilă deplasarea cu câţiva metri spre sud a traseului de
traversare a şanţurilor, ajungându-se astfel la cetate în sudul
accesului din prima etapă. Aici pare să se fi format un fel de
“gură de lup”, la care participau componente vechi şi noi ale
cetăţii, traseul spre interior fiind zigzagat.
Cercetarea arheologică a pus în evidenţă
trei etape, lesne de corelat cu cele trei direcţii în care s-a
acţionat pentru perfecţionarea apărării:
Prima etapă reprezintă edificarea amintită, a incintei prelungi, până
pe conturul platoului superior.
Etapa a doua este
extinderea incintei iniţiale spre sud, printr-un zid NV-SE, care
coboară mult pe curbele de nivel şi este secţionat la est,
prin prăbuşirea platoului din acel punct. Este probabil ca
aceleiaşi etape să i se atribuie şi cămăşuirea pe
contur a primului zid, menţionată anterior, precum şi complicarea
accesului (laturii de vest a cetăţii) şi eventual, deplasarea
traseului spre sud.
În etapa a treia se produce o nouă
extindere spre sud, generându-se o incintă adiţionată celei
existente, cu rol probabil de baraj.
Dat fiind prăbuşirile din zona de est a
cetăţii, nu vom ştii niciodată sigur cum se închideau
incintele (incinta) în acea parte, dar putem propune trasee ipotetice.
D. Elementele
nesigure sunt foarte numeroase, fiind datorate stării proaste a
ruinelor, permanent înrăutăţit* de căutătorii de
comori, dar şi de factorii naturali. După a doua jumătate a
secolului XV sau începtul secolului XVI, când s-a produs abandonarea
cetăţii4, a fost destul timp pentru ca zidurile să
fie erodate de intemperii. Mai mult, în estul
incintei s-au produs prăbuşiri masive ale platoului şi
implicit ale zidurilor de incintă, fapt ce împiedică realizarea
unei imagini coerente, de ansamblu, altfel decât ipotetic. Acolo unde s-au
păstrat, zidurile au elevaţii maxime de 2-3 metri, fiind înnecate
de dărâmături sau vegetaţie. În centrul incintei se
găsesc câteva ziduri cu relaţii cronologice sau constructive
incerte faţă de zidurile de contur şi care pun cele mai multe
probleme. În primul rând, există în centrul incintei, dar la mică
distanţă de zidul vestic (zona accesului) un masiv de zidărie
lat de cca. 4 metri şi lung (pe direcţia vest-est) de cca. 20
metri, fiind întrerupt în zona mediană. Distanţa acestui masiv
faţă de zidul de vest al cetăţii (prima etapă) este de
mai puţin de 1 metru, ea reprezentând un culoar îngust de trecere dintre
spaţiile din nordul şi sudul masivului de zidărie 5.
Cronologia apariţiei acestui masiv şi relaţia sa cu alte
ziduri interioare (spre nord şi sud) este dificil de înţeles
şi explicat. La acest context se adaugă puternica cădere de nivel
existentă la nord de masivul de zidărie, între el şi zidul de
incintă nordic. In acest sens, privitor la raportul dintre el şi
zidurile de contur, pot fi emise mai multe ipoteze.
Prima
ipoteză consideră masivul ca fiind ulterior primei etape,
fiind inserat în ansamblul existent. El s-ar fi edificat peste
construcţiile interioare din această etapă, adosate laturii
sudice a incintei. In această ipoteză utilitatea sa este
incertă. Este prea gros pentru un zid interior (este suficient să
facem comparaţie cu grosimile zidurilor de contur), dar este prea
subţire pentru a fi considerat infrastructură pentru o
construcţie interioară independentă. El trebuie privit doar în relaţie cu zidurile de la nord şi
sud, împreună cu care poate să fi format clădirile interioare
ale cetăţii. Există, în acest sens, trei subvariante:
1-clădirea era către nord sau 2-către sud (curţile
interioare desfăşurându-se, evident, pe laturile opuse; astfel,
trecerea îngustă detectată la vestul masivului de zidărie lega
exteriorul de interior) sau 3-pe ambele direcţii, dar la cote diferite.
In acest ultim caz, se poate imagina un podium de lemn, sprijinit pe zidul de
nord şi pe masivul central (care asigura o continuitate a relaţiei
dintre nordul şi sudul incintei) sau sprijinit intermediar pe zidul gros
de cca. 0,6 metri, paralel cu acesta, descoperit la cca. 0,80 metri de
masivul central6. De partea cealalată a masivului, putem
presupune o clădire adosată zidului de incintă. Ceea ce
complică lucrurile este terminaţia bruscă a masivului din
partea de nord-est a sa, printr-un volum rotit, perfect desenat şi
descoperit în 2001. Să fi fost un mic turn?
In ceea ce
priveşte raporturile stratigrafice şi relaţia dintre acest
masiv şi restul zidurilor interioare, această ipoteză pare a
se sprijini pe cele mai multe probe. Mai ales
spre sud-sud-est, masivul suprapune ziduri mai vechi, atribuite de cercetarea
arheologică, primei etape de edificare. Excepţie face ultimul zid
din sud-est, care pătrunde oblic peste infrastructura masivului
interior, relaţia sa cu acesta fiind, deci, incertă.
A doua
ipoteză consideră zidul masiv interior, ca fiind edificat în
prima etapă. Este o variantă aparent contrazisă de datele
arheologice, iar problemele sunt asemănătoare ca la prima
variantă. Şi în aceast caz rolul său este greu de precizat,
subvariantele fiind aceleaşi.
A treia
ipoteză este deocamdată teoretică, nefiind luată în
consideraţie arheologic, dar este cea mai logică şi poate fi
verificată ulterior. Ne gândim la o
evoluţie a cetăţii în care, la un moment dat, masivul, actual
interior, era exterior, şi anume către sud-sud-est. Această
etapă poate fi a doua, petrecându-se într-un moment în care zidurile din
sud (considerate a fi fost ale primei incinte) au fost abandonate din motive
de instabilitate a terenului din acea zonă sau din alte motive. În acest
caz, faza respectivă a evoluţiei ar fi fost o incintă
restrânsă între zidul din nord şi acest masiv de zidărie
centrală. Ulterior, va avea loc extinderea către sud a
cetăţii. Prin urmare, celor trei variante de reconstituire a etapei
a II-a, li se adaugă varianta a patra.
Analiza
ruinelor şi adoptarea unor concluzii arheologice nefiind, după cum
se observă, suficiente, rămâne ca această concluzie să se
sprijine inclusiv pe o investigaţie tipologică, cu toate că
Evul Mediu european a pus în circulaţie atât de multe modele atipice,
încât acest gen de cercetare trebuie privită cu prudenţă.
Pentru a
argumenta poziţia relativ singulară a cetăţii
Caraşului în cadrul fortificaţiilor medievale zonale şi a
adăuga noi argumente în favoarea ultimei ipoteze de reconstituire, am
procedat la o analiză a altor fortificaţii medievale de
înălţime, din zonele apropiate (Bocşa, Pescari, Jdioara,
Socolari, Mehadia) din spaţiul dintre Mureşul Inferior şi
Crişul Alb (Siria, Soimoş, Dezna) şi din zona
Mehedinţilor (Severin, Grădeţ). Evident, investigaţia se poate extinde la sud de Dunăre
(Golubaş, peste Dunăre, în faţa cetăţii de la
Pescari) sau la est de zona studiată, deci în Transilvania sau în
Ţara Românească.
Cetăţile avute în vedere pot fi grupate în
mai multe categorii.
Prima categorie pune în
evidenţă existenţa unui simplu zid de incintă,
fără elemente interioare (donjon, construcţii cu
utilităţi diverse, apărări complicate ale acceselor):
Socolari7, Pescari în prima fază8. Aceste cetăţi în fazele respective serveau,
probabil, simplului refugiu şi unei apărări modeste.
A doua se referă la
fortificaţii în care zidul de incintă este dotat cu elemente
anexă (turnuri pe contur sau de poartă, construcţii
interioare) dar nu există sau nu sunt cunoscute elementele interioare
dominante de tip donjon: Siria, Dezna9.
A treia categorie
este cea mai numeroasă şi are în vedere fortificaţiile
dominate într- manieră evidentă de turnuri puternice interioare sau
adosate incintei, de diferite forme: Jdioara10, Bocşa,
conform ultimei variante de plan 11, Pescari (etapa a II-a),
Grădeţ, Mehadia, Soimoş, Severin12, Golubaş13.
Fără
masivul de zidărie interior, cetatea din Cheile Caraşovei
aparţine, în mod cert, primelor două tipuri. Construcţia interioară amintită o plasează,
însă, în categoria a treia, dar nu întru totul. Analizând atent cele opt
cetăţi, se observă că donjonurile sau turnurile care le
domină interioarele, au forme logice. Planul lor este fie circular, fie
semicircular, fie rectangular, apropiat de un pătrat şi are
dimensiuni de cca. 10-12 x 10-12 metri. Uneori, mai mult. Ele închid în medie
spaţii de 20-25 metri pătraţi, deci utilizabile pentru
funcţiuni diverse. Nimic din aceste elemente nu se întâlnesc la cetatea
Caraşova. După cum arătam înainte, masivul de zidărie nu
poate fi evaluat independent, el neavând un gabarit normal. Dacă
ridicăm peste el ziduri de contur de cca 0,6 metri grosime (dacă
sunt de piatră), obţinem un spaţiu interior de cca. 2,8 metri,
inutilizabil pentru rezidenţă sau alte funcţiuni necesare
interiorului cetăţii. În plus, se pune problema de ce s-ar fi
adoptat o asemenea soluţie neeconomică, aceeaşi problemă
punându-se şi în cazul în care suprastructura ar fi fost de lemn. O
bază de o asemenea masivitate nu se motivează în aceste ipoteze.
Rămâne ipoteza ca el să se fi edificat
într-un moment în care construcţiile din sudul primei incinte au fost
dezafectate, peste ele ridicându-se acest masiv. El devine zid
exterior, formând împreună cu zidul din nord o construcţie
masivă.
Dacă
cetăţile analizate nu oferă indicii de acest gen, există
între ansamblurile din spaţii mai îndepărtate, două care
ocupă un sit prelung şi au planuri care pot sugera o rezolvare
şi pentru Caraşova: Costeşti- Trascău, în Alba şi
Poenari, în Argeş14. Ambele sunt
silite să apropie foarte mult clădirile centrale de zidurile de
contur (la Poenari, distanţa dintre donjon şi zid este de cca. 1,3
metri) sau să le integreze zidului de incintă (la Costeşti,
incinta interioară este ocupată complet de donjon şi
încăperile sudice, lipite de el). Este aproape aceeaşi rezolvare ca
la varianta a treia a etapei a doua de la Caraşova, construcţia
interioară dintre masivul de zidărie şi zidul nordic ocupând
întreg spaţiul interior din zona de acces. Este plauzibil ca zidul
palalel cu masivul respectiv, descoperit arheologic la 80 cm nord de acesta,
să fi permis o trecere foarte îngustă către partea din est a
incintei de sus.
Dintre numeroasele ipoteze de reconstituire a
cetăţii, ultima prezentată pare a fi cea care răspunde
cel mai bine diferitelor întrebări sau nedumeriri. In ciuda acestei
aprecieri, ea trebuie privită cu rezerva cuvenită, având nevoie de
o serie de verificări arheologice. Demersul prezentat are calitatea
că exclude acele variante cu un grad mare de improbabilitate şi
că poate dirija cu un plus de precizie viitoarea cercetare
arheologică.
NOTE:
1 D. Teicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timişoara, 1999, pag. 238-239,
unde cele două planuri, dinaintea cercetării arheologice, nu
oferă, după cum remarcă şi autorul, o bază
sigură de interpretare.
2 Datele ne-au fost puse la dispoziţie
de Silviu Oţa şi sunt conţinute în parte de Cronica
cercetărilor arheologice, Campania 1998, Vaslui, 1999, pag. 22-23,
Campania 2000, Suceava, 2001, pag. 57-59 şi Campania 2001, Buziaş
2002, pag. 85-87
3 D. Teicu, op. cit., pag. 211
4 D. Teicu, S. Oţa, Liana Oţa,
Campania 2001, Buziaş 2002, pag.
87
5 Culoarul este verificat prin sondajul 2
din campania 2001 (vezi nota 4)
6 Este descoperit în caseta 2, în campania
2001 (Campania 2001, Buziaş 2002, pag. 86)
7 D. Teicu, op. cit., pag. 236
8 T.O.Gheorghiu, Arhitectura medievală de apărare din România,
Bucureşti, 1985, pag. 107
9 A.A.Rusu, G.P.Hurezan, Cetăţi medievale din
judeţul Arad, Arad, 1999, pag. 67-75 şi 47-50
10 D. Teicu, op. cit., 229
11 Faţă de planul publicat în anii
’80 (T.O.Gheorghiu, op. cit., pag. 45), ultimul plan (cf. D. Teicu, op. cit.,
pag. 232) are un turn foarte masiv de poartă şi-i lipseşte
turnul de la est.
12 T.O.Gheorghiu, op. cit., pag. 73, 76, 113, 70
13 I. Zdravkovici, La forteresse Golubac sur la Danube, “Bulletin, Institut
International des Chateaux Historiques”, nr. 30, 1972, pag. 88-90
14 T.O.Gheorghiu, op. cit, pag. 78 şi 101
