CUM A FOST DĂRÂMAT UN MONUMENT ISTORIC: MĂNĂSTIREA SF. VINERI DIN IAŞI Aurica Achim În zona centrală a Iaşului se mai afla încă în secolul XIX, în apropierea fostei curţi domneşti, o frumoasă biserică de piatră, construită de vornicul Nestor Ureche. Cum s-a întâmplat, care au fost motivele care au stat la baza deciziei de a fi demolată, găsim ample informaţii dintr-un dosar al Primăriei municipiului Iaşi, aflat la Arhivele Naţionale din Iaşi^1. Dintr-un document de la domnul Constantin Movilă, din 1610 (7119) decembrie 21, aflăm că pe locul acestei biserici a fost una din lemn, ctitorie a unui Samson, pe care, după moartea acestuia, Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, a mutat-o în Târgul Nou din Iaşi şi a zidit-o piatră, cu hramul Sf. Paraschiva, cumpărând şi locurile din jur, pe care, la îndemnul domnului, a închinat-o mănăstirii de la Muntele Sinai^2. La data pe care o avem în vedere, după numeroase incendii şi cutremure, biserica, deşi în administrarea statului, ajunsese o ruină^3. Edilii oraşului făcuseră cunoscut ministrului de interne situaţia în care se găsea biserica încă de la 8 mai 1867. Aspectul acesteia, într-o zonă cu multă circulaţie, impresiona în mod neplăcut mai ales pe creştinii ortodocşi. Revin în anul 1872^4, în urma unei şedinţe a Consiliului comunal din 2 octombrie, unde primarul adresează rugămintea către Ministrul de Interne rugămintea de a interveni pe lângă, ,,colegul dumneavoastră respectiv”, desigur ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, generalul Cristian Tell, şi a se lua măsurile necesare pentru restaurarea lăcaşului, care, are o frumoasă avere cum nu au multe dintre bisericile din oraş, şi mai ales că cetăţenii cereau cu multă stăruinţa această restaurare^5. Ministerul Cultelor însă nu mai avea fonduri alocate reparaţiilor de biserici în anul 1872 şi se recomanda întocmirea unui deviz spre a se avea în vedere, bugetul pentru anul următor. Deşi motivul invocat era lipsa fondurilor necesare unei asemenea restaurări, guvernul a construit pe spesele sale, în piaţa veche a bisericii, o hală de zid şi fier, pe care o predă primăriei la 30 martie 1873. Acestuia îi revenea sarcina de a expropria terenuri pentru lărgirea locului^6. Arhitectul statului din Iaşi Carol Cugler, era de părere a se dărâma edificiul bisericesc, ,,nefiind de un stil nou”, iar repararea costând prea mult. Funcţionarul delegat la discuţia cu arhitectul, a insistat însă, arătând că nu se cuvine ca biserica veche să se dărâme, iar costul nu-l priveşte. Arhitectul primise ordin şi de la Ministerul Cultelor în privinţa reparării bisericii şi era de părere că nu era vorba de o simplă reparaţie, ci de o reconstrucţie ,,fundamentală”. Prin urmare, se ajunge la decizia de a se ridica planul bisericii aşa cum se găsea şi apoi de a se face un deviz. Dar, având şi alte însărcinări, probabil, arhitectul nu s-a grăbit să pună în practică această decizie. Trebuia să constate ce lucrări s-au făcut la palatul episcopal de la Huşi, să facă devizul reparaţiilor exterioare ale bisericii Barnovschi din Iaşi şi ale încăperilor din curtea acesteia şi, de asemenea, să facă planul şi devizul pentru reparaţiile de la biserica Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi şi a caselor din curtea acesteia unde locuiau slujitorii ei. Incendiul din august 1874 o ruinează şi mai mult. Primarul, acelaşi N. Gane, după decizia Consiliului comunal, solicită Ministerului de Interne, ca, dacă biserica nu se poate restaura, atunci să fie dărâmată, ,,căci în starea ei actuală nu mai poate exista o asemenea ruină lângă edificiul halei, unde publicul circulă zilnic”. Ministrul Lascăr Catargi, ieşean, nu se grăbeşte să aprobe şi solicită un memoriu detaliat în care să se arate de cine se administrează biserica şi ce avere are, cine sunt ctitorii şi ce capital deţine aceasta. Memoriul, în copie, nu se află însă la dosar, pentru că astfel am fi avut mai multe informaţii. Biserica se degrada din ce în ce mai mult existând pericolul căderii bolţilor. Împrejmuirea în cea mai mare parte lipsă, (datorită apropierii de hala construită de Primărie) în jur erau depozitate gunoaie, care ajungeau până la uşa bisericii. Mitropolia şi Protoieria intervin la primar spre a lua măsuri şi a se face un zăplaz. Chiar şi prefectul poliţiei Iaşi, Constantin Langa^7, intervine, arătând că este ,,prea dureros” ca un sfânt lăcaş lângă care sunt îngropaţi străbuni ai noştri, să fie astfel expus lipsei de cuviinţă a unor indivizi. În februarie 1877 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ministru fiind G. Chiţu, aprobă, în ciuda încercărilor de a se obţine restaurarea lăcaşului de cult, demolarea. Se cerea decizia Consiliului Municipal, avizul arhitectului oraşului şi respectarea regulilor şi canoanelor bisericeşti. Se impuneau şi luarea unor măsuri: 1. ridicarea unui plan al interiorului şi exteriorului bisericii; 2. realizarea unui inventar al tuturor obiectelor bisericeşti şi al pietrelor funerare din interior şi din exterior; 3. realizarea unui deviz estimativ pentru materialele rezultate din demolare: piatră, cărămidă etc; 4. numărul oamenilor necesari pentru demolare şi ordonarea materialelor rezultate. Planul a fost făcut de arhitectul Ştefan Emilian, care era şi profesor la Universitatea din Iaşi. Datorită acestui plan^8 şi a unei fotografii^9 cunoaştem astăzi cum arăta această biserică. G. Balş, în lucrarea sa despre bisericile şi mănăstirile moldoveneşti, aprecia: ,,Se vede că avem de a face cu o biserică din prima jumătate a secolului XVII, precum ne-o arată mai cu seamă brâul între două rânduri de cărămizi în zimţi, arhivoltele ocniţelor bazei stelate a turlei şi aceea a uşii de intrare (de altminteri toate în acoladă). La turlă muchiile şi arhivoltele sunt însemnate printr-o mulură de secţiune semicirculară – en boudin – precum se vede şi la Aroneanu.Toate aceste caractere corespund cu faptul cunoscut că Sf. Vineri era o ctitorie a lui Nestor Ureche (Iorga, Istoria bisericii române, I, p.261) datând, deci dinainte de anul 1617^10. Prin urmare, aprobarea pentru demolare era obţinută. Urma acum scoaterea obiectelor bisericeşti, mobile şi imobile, pentru degajarea interiorului. Pentru unele obiecte, la puţin timp după incendiul din 1874, s-a cerut aprobarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice spre a fi înzestrată biserica construită de Primăria Iaşi la cimitirul din Tătăraşi, înfiinţat cu un an înainte. Ministerul nu aprobă şi de altfel şi Mitropolia era de părere a se da obiectele acestei biserici sau alteia, numai spre păstrare. Ele erau cerute şi pentru biserica de la fosta mănăstire Frumoasa, aflată la marginea Iaşului. Pentru biserica de la cimitir erau solicitate, în primul rând, clopotele şi stranele. Un inventar făcut de intendentul palatului comunal, în octombrie 1879, menţionează, printre altele, strana arhierească, trei analoguri pentru cărţi, două rânduri de veşminte preoţeşti şi alte obiecte vechi. Nu reiese din actele de la dosar dacă acestea au fost scoase din biserică acum sau mai târziu. În 1877, la o lună după aprobarea demolării, respectiv în martie, atât Mitropolia cât şi Ministerul, atrag atenţia să se inventarieze toate obiectele ce se mai găsesc în biserică şi, potrivit prescripţiilor canoanelor bisericeşti, pe locul altarului şi a sfintei mese, să se facă un monument de zid, de cel puţin trei stânjeni pătraţi, înconjurat cu grilaj şi deasupra cu o cruce, pentru respectarea locului. Această hotărâre s-a înfăptuit, crucea a fost făcută, iar după anul 1980, când s-a construit noua hală, a fost mutată şi se află astăzi în incinta bisericii Bărboi. Nici în iulie 1877 nu se ridicaseră obiectele bisericeşti, unele destinate a fi transportate la biserica Frumoasa. În inventarul făcut acum figurează: catapeteasma, cinci icoane mari, una reprezentând pe Sf. Paraschiva, patroana bisericii, un triptic, două lăzi foarte vechi (poate cu documente), amvonul, 35 de strane, printre ele ,,o strană domnească” (în celălalt inventar era trecută şi o strană arhierească), sfeşnice mari şi mici, suport pentru evanghelie, un triptic vechi şi gratii de lemn pentru pus ,,aerul”, o evanghelie în limba greacă, îmbrăcată în argint,şi o cădelniţă. Urma a se ridica planul bisericii, dar, în septembrie 1877, primăria este nevoită să pună biserica în mod provizoriu, la dispoziţia unui general rus, şeful farmaciei militare, pentru depozitarea materialelor farmaceutice. Acest provizorat a durat până la începutul lunii mai 1878. La eliberarea bisericii, după inventarul cu care au fost predate obiectele aflate în ea, s-a constatat lipsa unor porţiuni de argint de la cele patru icoane mari. S-a cerut o despăgubire de 1000 franci, dar generalul rus, în urma consultării unui giuvaergiu chemat de intendentul comunal, a dat doar 20 de franci. În tot timpul acesta, arhitectul oraşului a avut acces în biserică pentru ridicarea planului, care, însă a fost definitivat de profesorul şi arhitectul Ştefan Emilian la sfârşitul anului 1878. Acesta a măsurat fundaţia şi supraveghează scoaterea pietrelor funerare şi a oasele din morminte. Oasele au fost duse la cimitirul de la Galata şi îngropate separat, după ce un preot a aprins o lumânare, le-a tămâiat şi stropit cu vin. Pentru dărâmarea zidurilor, primăria a intenţionat, ca prin licitaţie, să dea această lucrare în antrepriză. S-a discutat şi ce se va face cu materialele rezultate din demolare şi, iniţial, s-a hotărât că dacă acestea vor rămâne la antreprenor, acesta nu va avea voie să sape mai adânc de 50 cm. Într-o altă şedinţa a Consiliului Comunal, din mai 1879, acelaşi Constantin Langa a propus ca demolarea să se facă în regie proprie, sub supraveghere, şi să se plătească cu coşul piatra scoasă din ziduri. Se mai propunea o comisie specială de ,,arheologi” spre a se cerceta dacă nu se găsesc ,,lucrări arheologice”. În vara aceluiaşi an, un maistru pietrar s-a angajat să dărâme biserica şi piatra să o dea în folosul primăriei.Primăria a avut mulţi solicitanţi pentru piatră. Astfel, primarul comunei Bucium, de lângă Iaşi, care a rugat ca să i se dea piatră pentru construirea unei biserici în comună, şi i s-au dat patru coşuri. Grădinarul şef de la grădina Primăriei a cerut piatră pentru bordurile pe care dorea să le realizeze. S-a mai cerut piatră pentru pavarea unei stradele şi construirea unui local de barieră. Lucrarea de demolare s-a terminat în octombrie 1880 şi s-a cerut luarea de măsuri pentru paza materialelor. Pentru aceasta au fost delegaţi ajutorul de primar, I. Ornescu, consilierii Dimitrie Rosetti (fratele Elenei Cuza) şi fostul primar Scarlat Pastia. În timpul demolării au fost scoase mai multe pietre funerare, unele de marmură cu inscripţii. Astfel, din naos s-au scos şase pietre funerare, din pridvor una cu dată ,,bisericească” 1653, din afara bisericii, din stânga, o piatră cu data 1698, o alta din dreapta altarului, din afară, cu data 1833. S-a mai găsit o piatră mare, fără inscripţie, deasupra uşii dinăuntru (ca uşor) s-au mai găsit la uşorii uşii de afară, bucăţi de piatră cu inscripţii iar în afara bisericii, o cruce de piatră, de asemenea, cu inscripţie. Unele din aceste pietre de mormânt au fost depozitate în diferite locuri, până ce, în anul 1925, au ajuns în incinta Mănăstirii Golia, unde se afla Muzeul Municipal. Astăzi, la Muzeul de istorie al Moldovei, se află 3 pietre, aduse de la Golia, după anul 1950. Încă de la demolare s-au căutat specialişti care să descifreze inscripţiile. S-a format o comisie, aceasta şi în urma rugăminţii mitropolitului, Iosif Naniescu, şi a doctorului Anastase Fătu, preşedintele Societăţii de Medici şi Naturalişti, societate care avea singurul muzeu din Iaşi la acea vreme. Consiliul comunal alege pentru această comisie pe pictorul şi gazetarul Petru Verusi, pe Teodor T. Burada, etnograful, Ion Caragiani, profesor de limbă greacă, şi Ion Caracicoveanu. Nu se cunoaşte deocamdată, rezultatul cercetării lor. N. Iorga a publicat în Inscripţii şi însemnări din bisericile Iaşului, inscripţiile de pe patru lespezi: a unui copil grec mort în 1792, o alta a familiei unui Theodoru, a treia din 1795 şi a patra relativă la ,,zidirea din nou”, în 1806, a bisericii, în urma cutremurului din 1803^11.Trei din aceste pietre frumoase au fost publicate de G. Balş, după clişee de la Comisiunea Monumentelor Istorice^12. Din alte surse am aflat că la această biserică, poate în cimitirul ei, a fost îngropată Tudosia, soţia lui Ioniţă Cuza mare spătar, cel decapitat pentru complot împotriva domnului, şi care a fost străbunicul lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a murit în aprilie, 1775^13. De asemenea, în 1949, când pietrele se aflau în incinta mănăstirii Golia, în custodia Arhivelor Statului, Muzeul Municipal fiind desfiinţat încă din anul 1931, s-a descifrat o altă piatră, de către scriitorul georgian G. N. Leonidze, şi anume piatra care a fost pe mormântul poetului georgian Besarion Zaharievici Gabaşvili, mort în Iaşi, la 24 ianuarie 1791. Piatra aceasta se află acum la Muzeul de istorie din Iaşi^14. M-aş fi aşteptat ca una din aceste pietre funerare să fi aparţinut unui membru al familiei Ureche. Istoricul Ştefan S. Gorovei, presupune că aici a fost îngropat în 1647 cronicarul^15. Poate cercetări mai aprofundate ar elucida multe semne de întrebare. În morminte s-au găsit diferite obiecte: cercei, inele, monede, paftale, veşminte ,,ca de preot”, o cărămidă cu litere slavone, fragmente de metal^16. Toate au fost în păstrarea primăriei, mai mult timp, iar în 1887 Societatea de Medici şi Naturalişti ruga să fie depuse la muzeu, ceea ce Consiliul Comunal aprobă, cu condiţia de a fi puse într-un dulap separat, cu menţiunea că provin de la Biserica ,,Sf. Vineri”.Mă întreb dacă nu s-au găsit şi cărţile bisericeşti. Am vorbit mai înainte de o evanghelie grecească, dată la biserica Frumoasa. Un document aflat la arhivele din Bucureşti ne informează că marele spătar Gheorghiţă, soţul Catrinei, fiica Alexandrei Ureche, căsătorită Buhuş, l-a însoţit pe Dimitrie Cantemir, în 1711, în Rusia, şi înainte de a pleca a lăsat la mănăstirea ,,Sf. Vineri” o parte din lucrurile sale mai de preţ: un exemplu din Divanul lui Cantemir, un Liturghier, o pereche de călimări, vase şi veşminte^17. Din actele dosarului care a fost sursa de bază a comunicării, nu am găsit nimic relativ la aceste obiecte. O altă sursă care ar fi adus unele informaţii, este un registru de stare civilă pentru născuţi, căsătoriţi şi morţi la această biserică, între anii 1845-1860,dar acesta nu ne-a a fost accesibil^18. În final putem să ne întrebăm: de ce a fost demolată biserica Sf. Vineri? Din ignoranţă sau nepăsare ? Edilii oraşului au sperat poate să obţină nişte fonduri pe care nu le putea avea din altă sursă? Şi, totuşi, pentru Iaşi, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, în anul 1880 s-au alocat fonduri de 10 milioane pentru construirea Catedralei Mitropolitane şi pentru renovarea Palatului administrativ, fost palat domnesc^19. Biserica Sf. Vineri era sortită, se pare, să dispară. Şi, pentru a-l parafraza pe Terenţiu, putem spune: şi monumentele îşi au soarta lor. NOTE: ^1ANI, fond Primăria municipiului Iaşi, dosar nr. 141/1867, p.467 . Dosarul a fost văzut, credem, mai întâi, de N.A. Bogdan şi menţionat cu unele amănunte în Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, ed. a II-a, Iaşi, 1915, p. 197-198. De asemenea, vezi şi Gheorghe Balica, Informaţii arheologice în materialele documentare din Arhivele Statului din Iaşi, în ,,Revista Arhivelor”, nr. 2/1963, p. 139 şi 149; I. Grigoriu, Din istoricul muzeisticii ieşene, în ,,Cercetări istorice”, I, 1970, p. 12 ^2 Cf. N. Iorga, Două hrisoave domneşti pentru mănăstirea închinată Muntelui Sinai, în ,,Academia Română. Memoriile secţiunii istorice”, III, tomul XVII, 1935-1936, P. 3-10, şi extras, text slav şi traducere după o fotocopie de pe originalul aflat la Biblioteca Muzeului Etnografic din Atena, publicat şi de Ion Caproşu şi Petronel Zahariuc în Documente privitoare la Oraşul Iaşi, vol. I, Iaşi, 1999, p. 126-131,nr 93 ^3 Ar merita să se arunce o privire mai atentă şi chiar să se facă un istoric, aceasta şi pentru că informaţii numeroase se găsesc în fondurile Arhivei de la Iaşi. ^4 Primar fiind în acea perioadă scriitorul N. Gane ^5 Toate informaţiile sunt din dosarul menţionat, pentru altele vom face trimiterile la sursele consultate ^6 N.A Bogdan, op. cit. p. 374. ^7 Constantin Langa, ofiţer în armata lui Alexandru Ioan Cuza, care a primit în dar uniforma de maior a domnitorului, a fost ales primar al Iaşului în iunie 1891; o strada din Iaşi îi poartă numele. ^8 Cf. N. A Bogdan, op.cit., p. 197. Reprodus, şi de G. Balş,în Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, p. 62. ^9 G. Balş, , op.cit., p. 61. ^10 Ibidem, p.62; Gh. Ghibănescu dă data 1594, cf. ,,Ioan Neculce “, I, 1921, p.26, dar în acest an, Nestor Ureche se afla în Polonia, de unde revine în ţară după august 1595, cf. Dumitru Velciu, Grigore Ureche, Bucureşti, 1979, p.39;Iorga Istoria bisericii române,I, p.261. ^11 Lucrare tipărită în 1907 la Bucureşti, p. 84 ^12 G. Balş, op. cit., p.581, fig. 1010 şi 1011, şi p. 582, fig. 1014. ^13 V. Pârvan Însemnări pe manuscrise vechi, II, în ,,Convorbiri Literare”, 1904, nr. 7-9, p. 755 ;756; v. şi Nistor Ciocan, Al. I. Cuza. Note genealogice, în vol. ,,Cuza Vodă in memoriam”., Iaşi, 1973, p. 40 ^14 cf. G. Balica, op. cit., p. 134 ^15 în recenzia la lucrarea lui Dumitru Velciu, Grigore Ureche, în ,,Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, Iaşi, XVII, 1980, p. ^16 v. G. Balica op. cit. p.149 ^17 cf. Maria Magdalena Szekely, Neamul lui Nestor Ureche, în ,,Anuarul institutului de istorie A.D Xenopol”, Iaşi, XXX, 1993, p. 666 şi nota 76 ^18 Cf. Îndrumător în Arhivele Statului Iaşi, vol. III, 1959, p. 152 ^19 N. A Bogdan, op. cit. p 188; ,, Monitorul Oficial”, 1880, nr. 64 şi 82. Comunicare prezentată la A.R.A. 4 – aprilie 2003 copyright © Simpara 2000 – 2005, toate drepturile rezervate