|
|
PARCURILE ARHEOLOGICE DIN ITALIA STUDIU DE CAZ: VIA APPIA Adriana
Panaite În lucrarea de faţă vom încerca, pe
baza exemplului oferit de Italia,
să schiţăm câteva aspecte care definesc apariţia,
dezvoltarea şi trăsăturile caracteristice ale unui parc
arheologic. Pornind de la literatura de specialitate şi de la
nenumăratele exemple punctuale am extras mai multe principii1
şi caracteristici cu caracter de normă sau regulă pentru orice
parc arheologic; am încercat să sintetizăm practic mai mult de 40
de ani de experienţă, într-o comunicare cu caracter mai
degrabă teoretic. Exemplul viei Appia, prezentat în final se vrea,
însă, o ilustrare a acestor principii dar şi a impedimentelor
apărute în momentul instituirii parcului arheologic2. Aşadar... Prin anii '60-'70 turiştii, mai ales cei
americani, erau îndemnaţi să meargă în Italia pentru a-i vedea
monumentele înainte ca italienii să le distrugă! Este evident o
exagerare, care pornea însă de la starea în care ajunsese patrimoniul
italian în aceea perioadă, mai ales cel arheologic. Este vorba de
distrugeri masive în urma construcţiilor necontrolate, a
urbanizării excesive, fără ca instituţiile abilitate
să poată reacţiona, atâta vreme cât nu existau instrumentele
necesare3. Azi situaţia este mult schimbată iar
turiştii se pot bucura în continuare de nenumăratele monumente. Unul
din instrumentele care au permis protejarea, conservarea şi punerea în
valoare a acestora a fost instituirea de parcuri arheologice4. Parcul arheologic reprezintă o arie
delimitată topografic, care cuprinde ruine antice de certă valoare,
creată şi organizată în vederea conservării şi
punerii în valoare a acestora, la care se adaugă valorile
istorico-ambientale ale mediului înconjurător5. Orice parc
arheologic este proiectat ca un organism activ în care realizează
raportul direct cu societatea prin acţiunea didactico-educativă6.
În sens foarte larg, un parc arheologic este un imens muzeu în aer liber, în
care, spre deosebire de cele tradiţionale, unde contextul
istorico-arheologic este înlăturat, se păstrează raportul
direct între obiectele arheologice, monumente şi locul de unde acestea
provin. Şi nu în ultimul rând, parcul arheologic reprezintă o
zonă de cercetare arheologică şi de experiment
ştiinţific, mai ales în conservarea şi restaurarea
monumentelor7. Rezultă astfel mai multe aspecte care se reunesc
într-un parc arheologic, asigurând succesul lor, acestea fiind: cel
ştiinţific, istorico-arheologic, ambiental, educativo-didactic
şi recreativ. Ideea organizării unor astfel de zone arheologice
este veche, conceptul fiind enunţat prima dată în 1747 pentru
Herculanum şi mai târziu pentru Pompei: „transportând tot acest munte de
‘cenuşă’ oraşul dispărut renaşte şi lăsând
totul la locul lui tot oraşul este un incomparabil muzeu” 8.
În acest spirit, la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui
următor Forul Roman şi Palatinul devin primele parcuri arheologice
moderne; lor li se vor adăuga în scurt timp marile zone arheologice:
Paestum, Pompei, Siracusa, Piazza Armenina şi Villa Adriana de la Tivoli9.
În ceea ce priveşte Roma, zonele arheologice protejate au fost
delimitate prin planul urbanistic general aprobat prin decret
prezidenţial în 1965. Aceasta a determinat întocmirea unei
documentaţii complete, deoarece până la aceea dată nu existau
decât câteva lucrări, mai exact 3, de la începutul secolului privind
numărul, locaţia şi starea de conservare a acestora10. Astăzi, în urma experienţei acumulate cu
fiecare parc arheologic instituit, după o perioadă de
căutări şi încercări de definire a ceea ce
reprezintă conceptul de parc arheologic, pot fi enunţate principiile
generale de organizare şi funcţionare ale acestora. Nu orice zonă arheologică implică
automat organizarea unui parc arheologic11. Este necesară
prezenţa unor ruine importante, în general sunt alese oraşele
antice, la care se adaugă ambientul natural, vecinătatea unei
localităţi care să poată valorifica parcul şi
nivelul de dezvoltare a infrastructurii din zonă. Alegerea sitului
arheologic se face în raport direct cu scopul final al parcului, iar
organizarea acestuia se bazează pe aceea că dacă se intervine
asupra unui singur element din infrastructură se modifică întreaga
infrastructură a parcului. Practic, parcul arheologic, aşa cum este
astăzi conceput corespunde unei zone arheologice, al cărei rol este
însă mult amplificat, prin redefinirea semnificaţiei sale. Prima etapă în vederea instituirii unui parc
arheologic este aceea a întocmirii unui proiect pe mai mulţi ani, care
trebuie să armonizeze caracteristici arheologice, ambientale şi
urbanistice. Acesta se articulează pornindu-se de la harta arheologică
completă a zonei, realizată pe baza fotografiei aeriene şi a
cercetărilor de teren. Acolo unde specificul zonei permite sunt
realizate şi alte studii privind aspecte istorice şi monumentale
caracteristice altor epoci istorice. În urma cercetărilor
aerofotogrametrice şi arheologice sunt stabilite zonele care vor putea
fi vizitate, cele care urmează a fi cercetate, precum şi
eventualele lucrări de conservare şi restaurare determinate de
starea în care se găsesc monumentele. Odată îndeplinite
condiţiile ştiinţifice se trece la studiul infrastructurii, a
elementelor care asigură buna funcţionare a parcului: drumuri de
acces în zonă, parcări, servicii: toalete, restaurant, trasee de
vizitare, sistem de iluminare nocturnă, sistemul de informare a vizitatorului
prin variate mijloace audio-video sau publicaţii (hărţi,
ghiduri); toate acestea trebuie însă realizate cu intervenţii
minime, care să modifice cât mai puţin aspectul general al
parcului; de exemplu construcţiile cu diferite destinaţii – muzeu,
restaurant, casa de bilete, magazine de souvenirs – trebuie să se
apropie, din punct de vedere al stilului constructiv, cât mai mult de cele
păstrate din antichitate12. Un rol important în proiectarea parcului arheologic
este jucat de studiile asupra vegetaţiei, faunei şi
caracteristicilor geomorfologice ale zonei, încercându-se practic recrearea
microclimatului cât mai aproape de cel din antichitate13.
Proiectul oricărui parc arheologic trebuie să aibă în vedere
săpăturile arheologice viitoare şi să delimiteze ariile
în care se va extinde cercetarea. Aceste zone vor intra în circuitul de
vizitare după încheierea cercetării şi realizarea
lucrărilor de conservare şi restaurare14. În interiorul parcului, în funcţie de criteriul
arheologic şi peisagistic, se disting mai multe zone: (1) zone cu ruine arheologice de
excepţională valoare, izolate sau nu, cercetate şi conservate,
cele care necesită astfel de lucrări, care se vizitează; (2)
zone cu ruine de mai mică importanţă, documentate dar
neconservate; (3)zone în care ruinele arheologice sunt rare dar care pot fi
legate, prin traseele de vizitare de (1) sau (2) pentru a crea un “peisaj
arheologic”; (4) zone cu puţine ruine, de semnificaţie minoră
dar foarte importante pentru caracteristicile peisagistico-naturale; acestea
se găsesc la limitele parcului. Zonele în care cercetarea
arheologică este in curs sunt vizibil şi clar marcate, iar accesul
vizitatorilor este strict interzis15. Un accent deosebit se pune pe prezenţa
vegetaţiei deoarece aceasta, dincolo de valorile ecologice şi
estetice, poate sugera anumite dimensiuni ale monumentelor, poate masca unele
construcţii moderne, asigurându-se totodată cunoaşterea
mediului înconjurător şi pastrarea echilibrului ecologic. Proiectul
parcului arheologic prevede chiar plantarea de plante şi arbori
specifici zonei16. Scopurile cu care se creează un parc arheologic
sunt: (1) protecţie şi conservare a monumentelor; (2) valorizare
şi promovare a specificului ambientului; (3) scop muzeal, accesul
publicului şi instrucţia lui; (4) promovarea şi dezvoltarea
economică a zonei. Principalul
beneficiar este “omul de pe stradă”, şi lui trebuie să-i
oferim cheia clară şi corectă a citirii monumentului şi a
înţelegerii ruinelor arheologice, creându-i astfel cadrul în care
îşi poate lărgi orizontul de cunoaştere, dar unde, în
egală masură îşi poate petrece timpul liber. Finalitatea
oricărui parc arheologic este aceea de a se stabili un raport activ
între membrii societatăţii, în calitate de contribuabili, şi
monument17. Rezultă din cele enunţate mai sus care sunt,
de fapt, cele două dimensiuni ce caracterizează un parc arheologic:
cea ştiinţifică şi cea educativă. Prima se
referă la crearea cadrului necesar în vederea cercetării
arheologice cu tot ceea ce presupune ea: săpătură
arheologică propriu-zisă, documentarea ei, depozitarea
materialelor, studiul, conservarea, restaurarea şi expunerea
materialelor obţinute, iar cea de-a doua are în vedere transpunerea
rezultatelor ştiinţifice într-un limbaj cât mai accesibil pentru
orice vizitator, prin panouri, reconstituiri, machete, fotografii, pliante,
hărţi, indicatoare (traseele de vizitare trebuie să urmeze pe
cât posibil trama stradală originală), ghizi (personal
specializat), sau aşa numitele „cutii vorbitoare”, cu texte scurte,
clare şi concise în diferite limbi de circulaţie şi ghiduri
tipărite18. Ghidul arheologic nu reprezintă doar un instrument
de conducere în teritoriu a vizitatorului, ci îi oferă şi cheia
lecturii şi a înţelegerii monumentelor antice păstrate ca
şi a săpăturilor arheologice. Acesta trebuie astfel compus
încât să poată fi folosit şi în timpul vizitei dar şi
independent de aceasta, dacă luăm în consideraţie că
orice ghid cuprinde informaţii despre evoluţia istorică a sitului
vizitat, istoricul cercetării, un dicţionar de termeni ca şi
includerea zonei în istoria generală a Imperiului Roman. Ghidul trebuie
să mai ofere vizitatorului informaţii de interes general despre
zona unde se află parcul, informaţii privind accesul şi
serviciile puse la dispoziţie, despre caracteristicile geomorfologice,
faunistice şi ambientale, despre alte epoci istorice, monumente şi
muzee aflate în imediata apropiere a parcului. Anexele ghidului trebuie
să cuprindă obligatoriu, dincolo de trasee şi descrierea
monumentelor, hărţi ale sitului şi ale zonei, planşe
şi fotografii19. În ultimii 10-15 ani perspectiva asupra parcului
arheologic s-a lărgit, acesta fiind privit astăzi ca un
adevărat „centru cultural”, deoarece aici au început să fie
organizate vizite ghidate, conferinţe, concerte şi expoziţii în
aer liber. Aceste noi acţiuni par să marcheze pasul înainte, în
lărgirea conceptului de parc arheologic, implicându-se astfel segmente
din ce în ce mai mari ale societăţii, dar fără a se
neglija nici un moment scopul ştiinţific20. Parcul arheologic Via Appia a fost instituit în 1965
prin decretul emis la 18 decembrie in acelasi an21. Înainte de
această dată, care marchează intervenţia directă a
statului, au existat mai multe momente care au determinat constituirea
parcului. În anii 60, un alt drum roman, Via Praenestina, a fost distrus prin
construcţii necontrolate; au dispărut atunci: 6 temple, 2 terme, 9
poduri, 2 turnuri, 58 de morminte şi mausolee, 34 de ville şi
edificii rurale, circa 2,5 km de stradă romană pavată
conservată perfect şi alte 23 construcţii de natură
diversă22. În 1954 este lansat un apel al unor oameni de
cultură pentru salvarea monumentelor de pe via Appia; în 1955 este
întocmit un plan peisagistic pentru zona Via Appia; în 1962 intră în
vigoare decretul pentru parc public, via Appia fiind încadrată în zona
N, zonă liberă de construcţii; în 1969 este aprobată
legea Giolitti-La Malfa care impune guvernului acordarea sumei de 30 miliarde
de lire pentru exproprieri şi sistematizare a teritoriului; în 1972 sunt
achiziţionate 80 de ha, primăria Romei beneficiind de legea de
achiziţionare a terenurilor la preţ de teren agricol (legea 865 din
1971); în continuare sunt expropiate alte 190 ha, aprobate anterior de
autorităţile regiunii Lazio23. După decretul din 1965 s-a trecut la întocmirea
studiului pentru parcul arheologic, care a durat 3 ani, 1973-1976 şi a
fost executat de diferiţi specialişti, deci interdisciplinar:
arheologie, istoria teritoriului, geologie, botanică, urbanism,
peisagistică, legislaţie24. În 1976 s-a organizat o expoziţie la Palazzo
Braschi, unde s-au prezentat machete, planşe, fotografii dar şi
sculpturi provenite de pe Via Appia; scopul acesteia a fost unul dublu, pe de
o parte de a se realiza contactul între cât mai mulţi specialişti,
iar pe de altă parte de a se verifica reacţia publicului. Proiectul
revăzut şi îmbunătăţit, cu studii mai ales asupra
vegetaţiei şi a mediului înconjurător a fost prezentat din nou
în 1984, după care s-a trecut la înfăptuirea lui25. În
acel moment au intervenit greutăţile financiare, încetiniri ale
proceselor de exproprieri, astfel
încât proiectul a fost blocat. Ultima lege, şi cea mai completă, în
legătură cu zona Via Appia este din 1989, ea declară zona de
interes naţional şi o trece în administraţia directă a
statului. În momentul actual, se discută despre un nou plan urbanistic
al Romei şi al împrejurimilor, zona Via Appia fiind luată din nou
în discuţie, deoarece sunt în continuare probleme majore cu
proprietăţile particulare care se găsesc pe teritoriul
parcului26. În prezent parcul Via Appia se întinde pe o
suprafaţă de 3500 de hectare, cuprinzând 11 mile din drumul roman,
de la Porta San Sebastiano la Bovillae, la care se adaugă valea
Cafarella şi apeductele. Parcul este administrat de un organism
independent care face legătura între autorităţile locale
şi cele centrale, de stat. Monumentele principale care pot fi vizitate sunt:
circul, villa şi mausoleul lui Maxentiu (unde lucrările de
restaurare s-au încheiat în anii 80), catacombele San Callisto, San
Sebastiano, Santa Priscilla; mormântul Ceciliei Metella, o serie de monumente
funerare şi villa dei Quintilli (teren achiziţionat recent de stat,
unde s-a organizat deja un muzeu al monumentului, unde o parte se poate deja
vizita, unde se desfăşoară încă cercetări
arheologice şi se întreprind lucrări de restaurare). Pentru vizitatori există o serie de materiale
publicitare, harţi şi pliante, există trasee specializate pe
tipuri de monumente, de exemplu doar catacombele; parcul se poate vizita pe
jos, cu bicicleta sau cu microbuzul “Archeobus”; există restaurante
şi magazine de souvenirs. La sediul parcului, prin telefon – linie
gratuită, sau de pe pagina de web a parcului, se pot obţine
informaţii utile privind traseele, orele de vizitare, vizitele ghidate şi
în legătură cu alte acţiuni, conferinţe, concerte,
excursii organizate pe teritoriul parcului27. Parcul Via Appia, aşa cum este astăzi
organizat, permite atât cercetătorului dar mai ales vizitatorului
obişnuit să-şi facă o imagine asupra drumurilor romane
şi a monumentelor care le flancau; o vizită pe Via Appia
reprezintă practic o călătorie prin toată istoria
Imperiului Roman. Ideea de a organiza parcuri arheologice de-a lungul
drumurilor pare să capete tot mai mult teren, existând deja propuneri
şi pentru altele, cum ar fi Via Praenestina, via Campana etc. Deşi lucrarea de faţă nu s-a referit la
toate aspectele legate de instituirea parcurilor arheologice, am omis aici pe
cel legislativ (nu există încă o lege a parcurilor arheologice,
pentru fiecare parc arheologic constituit în Italia a existat câte o lege
specială şi specifică) şi pe cel financiar (fondurile
provin de la Stat, impozite si Comunitatea europeană), nu putem decât
spera că ea a reuşit să arunce mai multă lumină
şi să clarifice unul din conceptele cele mai uzitate azi pentru
cercetarea, conservarea şi protecţia monumentelor antice. BIBLIOGRAFIE ***Proposta per
un parco archeologico – naturale in Tarquinia, Roma, 1971 Assessorato
alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi, La residenza
imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco
archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980 D’Amato, Teresa, Elementi per l’arredo del parco archeologico di
Selinunte, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64 Alessio, Arcangelo, Convegno di
studi sul tema: “Progetto per un parco archeologico” (Manduria-Convento S.
Francesco 21-22 novembre 1986), Taras, VI, 1-2, 1986, p. 149-162 Belardelli,
Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della viabilitŕ antica nel Lazio,
Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti della Giornata di Studio,
Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001 Bertachi, Luisa, Cronaca del
Convegno di Studio, Aquileia Nostra, LXV, 1994, col.9-12 Idem, Il parco archeologico
di Aquileia. Il punto di vista di un archeologo, Aquileia Nostra, LXV, 1994,
col.13-21 Camerata, R., Scovazzo-P.,
Amico, Il parco archeologico di Segesta. Progetto per la tutela, conoscenza,
valorizzazione e fruizione della citŕ antica. Attivitŕ espletate fra il 1989
ed il 1993, Annali della Scuola Normale di Pisa. Classe di letere e
filosofia, serie III, 1995, vol. XXV, 3 Camporeale,
Giovannangelo, Giuntoli, Stefano, Il parco archeologico dell’Accesa a Massa Maritima,
2000 Caputo, Paolo, Cuma e il sou
parco archeologico. Un teritorio e le sue testimonianze, Roma 1996 Ceschi, Franco,
Edgardo Tonca, La programazzione del parco archeologico, Camarina Sicilia, Bollettino
del’Arte, 61, 1976, p.132-141 Conticello,
Baldassare, Per una nuova filosofia nella gestione interdisciplinare di un parco
archeologico: il progetto Pompei, Bolletino di Archeologia, 1-2, 1990,
p.289-297 Fabbri, Marco, Il parco
archeologico di Ascoli Satriano, p.199-121, Profili della Daunia Antica, 8
ciclo di conferenze sulle piu recenti campagne di scavo, Foggia 1994 Giannitrapani,
Gaspare, Un parco archeologico a Capo Boeo, Sicilia Archeologica, 3, 1970, 9, p.
63-66 Guli, Alba, Il
parco archeologico di Himera. Ipotesi di progetto, Studi e Materiali,
Istituto di Archeologia, Universitŕ di Palermo, 3, Secondo Quaderno Imerese,
1982, p.199-215 Guzzo, Pier
Giovani, Considerazioni sui parchi archeologici, Ostraka, 5, 1996, p.369-375 Idem, Contributo ad
una definizione di parco archeologico, Bolletino di Archeologia, 7, 1991,
p.123-128 Insolera, Italo,
Il parco archeologico di Populonia nel quadro del sistema dei parchi della
val di Cornia, Rassegna di Archeologia, 4, 1984, p.245-253 Mannucci, Vanni, Il parco
archeologico naturalistico del porto di Traiano. Metodo e progetto, Roma 1992 Mannucci, Vanni,
Patrizia, Verduchi, Il parco archeologico e naturalistico di Porto: cenni
metodologici, Archeologia Laziale, 21, 11, 2, 1993, p. 155-159 Pierdominici,
Maria Costanza, Massimo Tiballi, Il parco archeologico: analisi di una problematica,
Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-155Nicosia, Francesco, Poggesi,
Gabriella, Roselle, guida al parco archeologico, Siena 1998 Quillici, L., S. Q. Cigli, La
tutela e la valorizazzione del patrimonio storico-monumentale, Il patrimonio
archeologico e monumentale della XI Comunitŕ montana del Lazio, Roma 1984,
p.55-67 Quilici, Lorenzo e
Stefania, Quilici, Gigli, Tusculum ed il parco archeologico, Roma 1991 Qullici, Lorenzo, Un parco
archeologico per la civita Artena, I siti archeologici, un problema di
musealizzazione all’aperto. Atti del primo seminario di studi, Roma
1988 Quilici, Lorenzo, La via Appia da
Roma a Bovillae, Roma 1976 Salvatore,
Mariarosaria (a cura di), Venosa: un parco archeologico ed un museo. Come e perchč,
Taranto 1984 Spadea, Roberto, Da Skylletion a
Scolacium. Il parco archeologico della Roccelletta, Roma 1989 Stella, Emma, Il parco
archeologico di Kaukana, Sicilia archeologica, 18-20, 1972, p.111-117 Tommasi,
Giambattista De, Il nuovo parco archeologico in Ascoli Satriano, p.
121-135, Profili della Daunia Antica, 8 ciclo di conferenze sulle piu recenti
campagne di scavo, Foggia 1994 Tusa, Vincenzo, Il parco
archeologico di Selinunte, Atti della Accademia Nazionale dei Lincei, 1988,
Rendiconti, vol. XLIII, Roma, 1990, p. 103-109 NOTE: 1 *** Proposta
per un parco archeologico – naturale in Tarquinia, Roma, 1971; D’Amato, Teresa, Elementi per l’arredo del parco
archeologico di Selinunte, Sicilia
Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64; Alessio, Arcangelo, Convegno di studi
sul tema: “Progetto per un parco archeologico” (Manduria-Convento S.
Francesco 21-22 novembre 1986), Taras, VI, 1-2, 1986, p. 149-162; Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di
valorizzazione della viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e
nel Mediterraneo, Atti della Giornata
di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001; Bertachi, Luisa, Cronaca del Convegno di Studio, Aquileia Nostra, LXV,
1994, col.9-12; Idem, Il parco archeologico di Aquileia. Il punto di vista di
un archeologo, Aquileia Nostra, LXV, 1994, col.13-21; Camerata, R., Scovazzo-P., 2 Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae, Roma
1976; Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e
scavi, La residenza imperiale di
Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco archeologico della
Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980. 3 Insolera, Italo, Rassegna di
Archeologia, 4, 1984, p.245-253; Stella, Emma,
Sicilia archeologica, 18-20, 1972, p.111-117. 4 Salvatore, Mariarosaria, op.cit.,
passim; Spadea, Roberto, op. cit.; Bertachi,
Luisa, Aquileia Nostra, LXV, 1994, col.9-12. 5 Pierdominici, Maria Costanza, Massimo
Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.145-155. 6 Pierdominici, Maria Costanza, Massimo
Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-145; D’Amato, Teresa, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64;
Conticello, Baldassare, Bolletino di Archeologia, 1-2, 1990, p.289-297; Quilici, Lorenzo e Stefania, Quilici, Gigli,
Tusculum ed il parco archeologico, passim; Alessio, Arcangelo, Taras, VI, 1-2, 1986, p. 149-162. 7 D’Amato, Teresa, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64;
Conticello, Baldassare, Bolletino di Archeologia, 1-2, 1990, p.289-297. 8 Guzzo, Pier Giovani, Ostraka, 5, 1996, p.369-375; Guzzo, Pier Giovani, Bolletino di Archeologia, 7, 1991, p.123-128. 9 Ibidem. 10 Assessorato alla Cultura,
Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di
Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco archeologico della
Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980; Qullici, Lorenzo, Un parco
archeologico per la civita Artena, I siti archeologici, un problema di
musealizzazione all’aperto. Atti del primo
seminario di studi, Roma 1988. 11 Pierdominici, Maria Costanza, Massimo
Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-145. 12 Giannitrapani, Gaspare, Sicilia Archeologica, 3, 1970, 9, p. 63-66; D’Amato, Teresa, Sicilia Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64; Mannucci, Vanni, op. cit.,
passim; Quilici, Lorenzo e Stefania, Quilici, Gigli, 13 Giannitrapani,
Gaspare, Sicilia Archeologica, 3, 1970, 9, p. 63-66; Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Bollettino del’Arte, 71,
1986, p.135-155; Stella, Emma, Sicilia
archeologica, 18-20, 1972, p.111-117; Guli, Alba,
Studi e Materiali, Istituto di Archeologia, Universitŕ di Palermo, 3, Secondo
Quaderno Imerese, 1982, p.199-215; Mannucci,
Vanni, op.cit., passim. 14
Camerata, R., Scovazzo-P., 15
***Proposta per un parco archeologico – naturale in Tarquinia, Roma, passim. 16 Giannitrapani, Gaspare, Sicilia Archeologica, 3, 1970, 9, p.
63-66; Pierdominici, Maria Costanza, Massimo
Tiballi, Bollettino del’Arte, 71, 1986, p.135-155; Stella, Emma, Sicilia archeologica, 18-20, 1972, p.111-117; Guli, Alba, Studi e Materiali, Istituto di Archeologia,
Universitŕ di Palermo, 3, Secondo Quaderno Imerese, 1982, p.199-215; Mannucci, Vanni, op.cit., passim; D’Amato, Teresa, Sicilia
Archeologica, 24, 1991, 75, p. 31-64; Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della
viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti
della Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001. 17
Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della viabilitŕ
antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti della
Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001; Conticello, Baldassare, Bolletino di Archeologia, 1-2, 1990, p.289-297;
Alessio, Arcangelo, Taras, VI, 1-2, 1986, p. 149-162; Pierdominici, Maria Costanza, Massimo Tiballi, Bollettino del’Arte, 71,
1986, p.135-155. 18 Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di
valorizzazione della viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e
nel Mediterraneo, Atti della Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma
2001; Alessio, Arcangelo, Taras, VI, 1-2,
1986, p. 149-162; Camerata, R., Scovazzo-P., 19 20
Mannucci, Vanni, Patrizia, Verduchi, Archeologia Laziale, 21, 11, 2, 1993, p.
155-159; Tommasi, Giambattista De, Profili della Daunia Antica, 8 ciclo di
conferenze sulle piu recenti campagne di scavo, p. 121-135. 21
Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi,
La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al parco
archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980. 22
Qullici, Lorenzo, Un parco archeologico per la civita Artena, I siti
archeologici, un problema di musealizzazione all’aperto. Atti del primo seminario di studi, Roma 1988. 23
Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei Gallerie Monumenti e scavi,
La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo e mausoleo, contributo al
parco archeologico della Via Appia, Mostra documentaria, Roma 1980; Qullici,
Lorenzo, Un parco archeologico per la civita Artena, I siti archeologici, un
problema di musealizzazione all’aperto. Atti
del primo seminario di studi, Roma 1988; Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae, Roma 1976. 24 Qullici, Lorenzo, Un parco archeologico per la
civita Artena, I siti archeologici, un problema di musealizzazione all’aperto. Atti
del primo seminario di studi, Roma 1988; Quilici, Lorenzo, La via Appia da
Roma a Bovillae, Roma 1976. 25 Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei
Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo
e mausoleo, contributo al parco archeologico della Via Appia, Mostra
documentaria, Roma 1980; Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae,
Roma 1976. 26 Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae,
Roma 1976. 27 Assessorato alla Cultura, Soprintendeza ai Musei
Gallerie Monumenti e scavi, La residenza imperiale di Massenzio, Villa, circo
e mausoleo, contributo al parco archeologico della Via Appia, Mostra
documentaria, Roma 1980; Quilici, Lorenzo, La via Appia da Roma a Bovillae,
Roma 1976; Belardelli, Clarissa et alli, Ipotesi di valorizzazione della
viabilitŕ antica nel Lazio, Le vie romane nel Lazio e nel Mediterraneo, Atti
della Giornata di Studio, Roma, 28 maggio 2001, Roma 2001. NOTĂ: Sub tipar pentru CICSA (Revista Centrului de Istorie
Comparată a Societăţilor Antice al Universităţii
Bucureşti, Facultatea de Istorie) Comunicare prezentată la A.R.A. 4 – aprilie 2003 copyright © Simpara 2000 – 2005, toate drepturile rezervate |
