In memoriam Ion Barnea

Alexandru Barnea

Recunoaşterea oficială târzie în ţară a meritelor ştiinţifice ale lui Ion Barnea ca eminent specialist de talie internaţională în istorie şi arheologie paleocreştină şi în sigilografie romană târzie şi bizantină şi alte domenii a fost cu mult devansată de cea internaţională.

Numele lui Ion Barnea. se află astăzi în catalogul membrilor Academiei Române (1866-2003, ultima ediţie), publicat de această primă instituţie savantă a ţării prin grija d-nei dr. Dorina Rusu. Evenimentul s-a petrecut în urma numirii lui Ion Barnea ca membru de onoare al Academiei Române la 29 ianuarie 1999, la câţiva ani de la ocuparea unei poziţii similare de către bunul lui prieten şi fost coleg, inclusiv la Roma, Dinu Adameşteanu. Cei doi erau ultimii supravieţuitori dintre membrii “Şcolii Române din Roma” de până la închiderea ei de regimul comunist în 1947. Născuţi în acelaşi an 1913, plecau spre cele veşnice la puţine zile unul după altul, în ianuarie 2004. Au fost comemoraţi în aprilie acelaşi an la Accademia di Romania, iar volumul nr. XII din seria Ephemeris Daco-Romana a difuzat aceste documente recente în deschiderea actelor colocviului din acelaşi an.

Textul care ilustrează, în ultima ediţie a Catalogului sus amintit al membrilor Academiei Române, activitatea şi meritele ştiinţifice ale lui Ion Barnea, este extrem de restrâns şi modest. I se datorează, prin propria sa voinţă, în cea mai mare măsură. La apariţia volumului, Alexandru, fiul, i l-a citit de lângă patul din urmă, iar Ion Barnea s-a bucurat atunci, perfect lucid fiind, de apariţie şi mai ales de noutatea completărilor biografice pe care până atunci şi le autocenzurase. Aceasta din grija pentru familie şi pentru urmaşi faţă de teroarea comunistă care îi putea oricând lovi, aşa cum dealtfel s-a şi petrecut cu mai mulţi membri ai familiei în anii ‘50-’60 din secolul 20.

Iată, aşadar, în rezumat, câteva repere bio-bibliografice reţinute în evocarea comemorativă propusă de A.R.A. la iniţiativa d-nei arh. Monica Mărgineanu-Cîrstoiu.

Ion Barnea s-a născut la 13 august 1913 în comuna Lungeşti din judeţul Vâlcea. La îndemnul părinţilor lui, gospodari de vază ai comunei care îl doreau preot pe cel mai mare fiu al lor, a urmat între 1925 şi 1933 cursurile Seminarului Teologic “Sf. Nicolae” din Râmnicu.Vâlcea. A fost apoi student al Universtăţii din Bucureşti (teologie, litere şi filosofie, 1933-1937), după licenţă continuându-şi specializarea la Atena cu doctoratul în arheologia creştină şi bizantinologie (1940) sub îndrumarea unuia dintre cei mai eminenţi specialişti europeni în domeniu ai vremii, Gheorghios Sotiriou. Pentru publicarea tezei şi propria pregătire s-a bucurat de sprijinul material şi moral al acestuia, spre a finaliza doctoratul în timp util. Se întorcea în ţară cu ultimul vapor de la Pireu după momentul începerii celui de al doilea război mondial.

Abia în 1967 îi era recunoscut în ţară titlul de doctor dobândit atunci.

Cu această specializare, Ion Barnea se înscria într-un mai mare proiect de viitor al arheologiei clasice româneşti, gândit pe termen lung şi pus în practică într-o viziune modernă de ilustrul urmaş al lui Vasile Pârvan, savantul Scarlat Lambrino. Ca director al Şcolii Române din Roma – Accademia di Romania -- şi al cercetărilor de la Histria, îi încuraja atunci spiritual şi material pe tinerii în care vedea că se poate investi, către specializări şi metodologii de cel mai înalt nivel. Dintre acestea, Lambrino vedea arheologia creştină drept o necesitate deja stringentă şi tot mai greu de acoperit (însăşi Histria îi oferea tot mai mult acest exemplu) fără un specialist cu pregătire de clasă. De aceea, când l-a văzut în 1940 pe recentul doctor în arheologie creştină Ion Barnea, bibliotecar la Academie spre a-şi asigura existenţa, i s-a adresat direct: “Dumneata aici ?!”. L-a invitat acasă şi i-a scris recomandarea pentru Roma. Astfel, Ion Barnea a fost membru al Şcolii Române din Roma între 1941 şi 1942. Şi-a continuat apoi specializarea la Berlin în anii 1943-1944, când a fost şi diacon al capelei ortodoxe române de acolo. A revenit în ţară, împreună cu soţia şi cu fiul aproape să se nască, ieşind cu şansă de sub bombardamentele teribile ale aliaţilor asupra capitalei Reich-ului, după ce, într-o noapte, nu şi-a mai găsit locuinţa de acolo. Aceasta se întâmpla în ianuarie 1944. În februarie i se năştea la Bucureşti Alexandru. “Neeliberat”, cum încă de mult celui din urmă îi plăcea să spună.

Îi apăreau deja, în acea perioadă, lui Ion Barnea, primele lucrări importante, după teza de doctorat scrisă în limba greacă (Tò palaiochristianikòn thysiastérion): Contribuţii la studiul creştinismului în Dacia (1942), Un manuscris grecesc cu miniaturi din Biblioteca Academiei (1943), Chapiteaux à protomes de béliers de la Scythie Mineure (1944), Discul episcopului Paternus (1944).

Între 1944 şi 1946 a fost cercetător la Comisia Monumentelor Istorice, iar din 1946 la Muzeul Naţional de Antichităţi, devenit din 1956 Institutul de Arheologie al Academiei Române, unde a urcat în ierarhie cu piedici şi de unde a fost pensionat înainte de vârsta legală la 15 mai 1975, când era doar c.p.III. Între 1949 şi 1951 a fost şi conferenţiar la Catedra de Istorie Veche a României din Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, de unde a fost îndepărtat pe considerente politico-ideologice. Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti l-a solicitat pe postul de conferenţiar pentru istoria artei creştine (1956-1959), poziţie la care a renunţat pentru dosarul şcolar al fiului său.

Toate studiile lui Ion Barnea apărute între 1945, sfârşitul anilor ’50 şi mai apoi, s-au legat tot mai mult de activitatea de teren, ca arheolog, obiectivele mai importante fiind Dinogetia (1946-1975) şi Tropaeum Traiani (1947 şi 1968-1975). Dincolo de acestea, ansamblul tematic a fost cu mult mai vast, el cuprinzând, metodologic, de atunci şi până la începutul mileniului al treilea, examinarea variată de surse, coroborarea lor şi sintetizarea în lucrări de referinţă, până la nivelul Real-Encyclopädie inclusiv, unde i-a apărut una dintre ultimele sinteze.

Aşadar, din perioada mai sus notată, trebuie să atragem atenţia asupra situaţiei arheologiei creştine din România dintre anii 1936-1948 publicate în limba franceză în 1951 şi, mai ales, asupra primului corpus real de inscripţii paleocreştine urmând încercărilor lui R.Netzhammer şi V.Pârvan. Acesta a apărut în 1954 în două numere succesive din revista “Studii telogice” sub titlul Creştinismul în Scythia Minor după inscripţii . A constituit baza documentară pentru catalogul publicat în 1976 de Emilian Popescu (IGLR) şi, fireşte, pentru partea corespunzătoare din volumul lui Ion Barnea, Les monuments paléochrétiens de Roumanie, apărut la Vatican în 1977. Era, acest volum, o încununare a activităţii în domeniu a lui Ion Barnea, solicitat de savanţi ca Pasquale Testini. Cel din urmă, împreună cu colaboratorii săi, i-au propus alcătuirea volumului citat mai ales în urma comunicărilor, cursurilor şi conferinţelor pe care autorul le susţinuse mai întâi la Ravenna (Corsi Ravennati, 1971), apoi la Roma, Lecce ş.a. în anii următori, la invitaţia specialiştilor italieni.

Se adăugaseră între timp cercetările arheologice de la Noviodunum (1953-1974), Niculiţel (1953-1954), Giurgiu (1955), Murfatlar, cu descoperiri senzaţionale (1957-1962), Enisala (1963-1964) ş.a., adăugându-se numeroase cercetări de teren şi investigaţii arheologice, inclusiv în chiar satul natal.

Lista de publicaţii ştiinţifice datorate lui Ion Barnea ilustrează copios rezultatele acestor cercetări. Mai selectăm, în cele ce urmează, doar câteva dintre cele care vor rămâne pentru multă vreme lucrări de referinţă ale unui savant greu de egalat în istoriografia românească, prin probitate, metodă şi eficienţă.

Coautor foarte consistent la volumele II şi III din seria Din istoria Dobrogei publicate în 1968 (partea a doua; volum premiat de Academie) şi 1971 (prima parte), o parte din scrierile lui a fost reluată în volumul al treilea din Tratatul de istorie a României apărut în 2001. A fost unul dintre cei mai importanţi autori (şi, practic, coordonator) al primului volum din seria monografică Dinogetia (1967) şi coautor important la Princeton Encyclopedia of Classical Sites (1976). I se datorează primele două volume din seria Arta creştină în România editată de Patriarhia Ortodoxă Română (1979 şi 1981) şi a fost coordonator şi coautor la primul volum din seria Tropaeum Traiani (1979, premiul Academiei Române). A colaborat masiv la Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, din care au apărut trei volume (1994, 1996, 2000), precum şi la Dictionnaire encyclopedique du christianisme ancien, Le Cerf, 1990. Rămân de referinţă, între altele, şi textele participărilor sale (directe sau indirecte) la câteva congrese de limes, bizantinologie sau arheologie creştină, între care, pentru cele din urmă, L’épigraphie chrétienne de l’Illiricum Oriental (1980) şi Menasampullen auf dem Gebiet Rumäniens (1991) nu pot lipsi din bibliografia de specialitate.

O altă recunoaştere a lui Ion Barnea ca savant în domeniu s-a arătat prin invitarea sa la Sorbona pentru un semestru de prelegeri în 1981 de către rectorul de atunci al Universităţii din Paris, marele bizantinolog Hélène Ahrweiler. De acolo, într-un moment de răgaz, i-a fost mai lesne să participe la Colocviul de specialitate de la Birmingham, unde repetate invitaţii anterioare nu putuseră fi onorate.

Domeniul sigilografiei, documentat prin zeci de studii ale profesorului Ion Barnea publicate în ţară şi în străinătate, s-a concretizat într-un corpus monumental depus la departamentul specializat al Academiei din Viena, unde urmează să apară cu sprijinul şi colaborarea profesorului Werner Seibt. Într-o intervenţie publică la un colocviu de specialitate care a avut loc la Academia din Berlin în toamna anului 2003, acesta din urmă a evocat contribuţia remarcabilă a lui Ion Barnea la dezvoltarea acestei discipline.

S-ar mai putea adăuga încă multe pentru exemplul pe care îl reprezintă moştenirea pe care ne-o lasă Ion Barnea Obişnuia să spună, pentru sine şi pentru cei din jur: nulla dies sine linea. Şi, precum se vede, aşa a făcut.

Iar într-una dintre ultimele sale zile pe acest pământ, pe care ştia că le va continua în altă parte, spunea: “Şi totuşi, viaţa asta a fost frumoasă”.

Evocare prezentată la A.R.A. 6 – aprilie 2005