TIPURI DE LOCUINŢE RURALE ÎN BANATUL ROMÂNESC DIN PERIOADA DOMINAŢIEI HABSBURGICE

Ion Gabriel Panasiu

După 1718, în urma tratatului de la Passarowitz când a fost înlocuită dominaţia turcească cu cea habsburgică, pentru Banat a început o nouă epocă, cea a transformărilor în toate domeniile, după voia şi nevoile civilizaţiei occidentale.

Aşadar, intervenţiile efectuate de administraţia habsburgică în localităţile rurale bănăţene, atât la nivelul structurii urbane cât şi la nivelul gospodăriilor şi al locuinţelor, au necesitat o readaptare a traiului autohtonilor la noile cerinţe. Acestea au determinat şi un schimb implicit între cultura materială şi spirituală a băştinaşilor cu cea a coloniştilor aduşi de noii stăpânitori.

Prin cele ce urmează, ne propunem să identificăm cât mai aproape de adevăr cele două mari categorii tipologice de locuinţe a căror existenţă este posibilă în perioada domninaţiei habsburgice: cea a construcţiilor autohtone, existente în teritoriu la momentul cuceririi Banatului de către trupele imperiale şi cea a locuinţelor realizate de către noii veniţi, coloniştii, cu sau fară sprijinul administraţiei nou instalate. În acest demers, vom interpreta, în principal, sursele narative sau ilustrative din secolul al XVIII-lea şi din prima jumatate a secolului al XIX-lea, cu uşoare extinderi şi la perioadele următoare.

Astfel, ca rezultat al mixturii elementelor băştinaşe cu cele ale veniţilor din Europa Luminilor, s-a născut, pe lângă altele, o nouă tipologie a locuinţelor cu fizionomie interculturală şi multiculturală.

1. Pe teritoriul bănăţean din secolul al XVIII-lea au existat, ca în timpuri străvechi, locuinţe primitive semiîngropate, adică bordee (numite regional zomoniţe – după sârbo-croatul „zemunica”) acestea fiind în general „gropi adânci acoperite cu lemne sau paie. Astfel locuinţele au avut acoperiş, dar le-au lipsit pereţii”.¹

2. Una dintre cele mai răspandite metode de realizare a locuinţelor din vremea respectivă, menţionată în documente de diverşi fucţionari imperiali sau călători prin arealul la care ne referim este aceea a alcătuirii pereţilor casei cu ajutorul nuielelor împletite şi a pământului în amestec cu diverse alte materiale.

Durata în care se putea construi o casă de acest fel e apreciată de Immanuel von Vogtern şi Maximilian Edler von Rosendorf într-un raport întocmit în 26 octombrie 1748:

„Locuinţele lor (erau) făcute din împletitură de nuiele şi lipite cu pământ, şi valahii pot dura o asemenea casă în decurs de opt zile fără să coste nimic.” ²

La rândul său, în anul 1769, consilierul Comisiei Imperiale Regale Anton Koczian, însărcinat să cerceteze la faţa locului 33 de sate destinate colonizării unei noi miliţii de graniţă între Jupalnic şi Marga, nota în raportul redactat cu acea ocazie:

„Sunt de fapt pătrate (casele n.n.), împletite din nuiele de alun, lipite (tencuite) cu lut şi băligar de vacă, un stânjen şi jumătate în lungime şi tot atât de late, prevăzute cu o uşă foarte joasă, prin care un om trebuie să intre în casă foarte aplecat. Ele nu au nici fereastră, nici bucătărie, nici cuptor şi în cea mai mare parte sunt derăpănate.” ³

Case de proporţii modeste, cârpite cu lut, acoperite cu paie şi trestie şi cu ferestre mici dotate cu başici de bou sau de porc în loc de geamuri sunt descrise tot în 1769 şi de către Johann Friedel. Acesta, împreună cu tatăl său – locotenent imperial, călătoreşte de la Timişoara spre Dunăre de unde navighează până la confluenţa cu Oltul. Remarcăm că autorul mărturiei asociază tipul de locuinţă realizat pe suport de nuiele împletite cu băştinaşul valah :

„Valahul bate patru copaci tari şi tineri în pământ, pune alţi patru deasupra lor, împleteşte un perete de nuiele din jur împrejur, îl acoperă cu pământ, aşează câteva ramuri drept acoperiş, peste care apoi pune trestie şi acest «palat» e terminat în două-trei zile; (...) după ce căsuţa s-a uscat, pereţii sunt vopsiţi cu alb, galben, roşu, sau chiar cu toate culorile.” ⁴

Acelaşi tip de construcţie relaţionată tot numai cu valahul o întâlnim şi în importanta descriere a Banatului finalizată la 1 octombrie 1774 de către revizorul imperial Johann Jakob Ehrler:

„Românul îşi construieşte singur casa. Aceasta e zidită cel mai adesea din pământ bătătorit ori din împletitură de nuiele sau din buşteni aşezaţi unii peste alţii, şi acoperită cu stuf. La construcţie nu se foloseşte nici o bucăţică de fier. Tocul uşilor e făcut din salcie ori dintr-alt lemn, iar încuietorile sunt nişte zăvoare de lemn, care se deschid de mai multe ori numai printr-un artificiu. De sticlar nici nu e nevoie, geamurile fiind din hârtie, de obicei doi ocheţi mici prin care pătrunde lumina. Casa întreagă constă dintr-o cămăruţă şi o bucătărioară.”... „Soba era clădită din lut.”... „ Hornul e din impletitură de nuiele lipită cu chirpici şi de aceea nu se foloseşte vreo vatră deosebită, ci focul e aprins de-a dreptul pe pământ.”...”Numai în cazuri izolate şi arareori, se găsesc cuptoare pentru fiertul mâncării.” ⁵

Pentru a completa observaţiile de mai sus, Ehrler ne oferă si o imagine grafică a unui ţăran valah aşezat în faţa casei şi a hambarului pentru porumb. (Fig. 1)

La rândul său, Fracesco Griselini, într-o lucrare publicată la Viena în 1780, asociază şi el românii băştinaşi cu tehnica înfăpturii caselor cu ajutorul nuielelor împletite:

„Este prea adevărat că toate casele din satele româneşti sunt construite numai din pământ paie şi trestie.”... „Cel mai adesea românii împletesc pereţii casei din crengi de salcie şi nuiele subţiri, acoperindu-i apoi cu lut, ceea ce le conferă o tărie egală zidurilor construite din cărămidă. Bucătăria este izolată de camera în care dorm laolaltă, mănâncă şi beau bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii mai mici şi mai mari. Printr-o deschizătură făcută în perete cuptorul din bucătărie stă în legătură cu soba care încălzeşte camera în timpul iernii.” ⁶

Tipurile de case descrise mai sus sunt raspandite în mai toate teritoriile europene locuite de români până prin secolul al XX-lea. (Fig. 2, 3, 4: N. Manolescu, Igiena ţĕranului, Lito-tipografia Carol Göbl, Bucureşti, 1895, pp. 22, 23, 43 )

3. O altă descriere destul de sugestivă a modului de edificare a caselor de către români, de data aceasta din lemn, o aflăm în scrierile lui Johann Kaspar Steube din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea:

„Când vrea să-şi ridice o casă, prima grijă a românului este să taie din pădure patru arbori mari, care îi servesc drept temelie a construcţiei. Apoi aşează aceste trunchiuri sub formă de pătrat sau de dreptunghi, după cum doreşte să fie casa. Trunchiurile sunt îmbinate în aşa fel, încât capetele lor, la care se fac lăcaşuri de îmbinare, se înalţă câteva picioare unul peste celălalt. După aceea, românii aşează, fără să se complice, trunchiuri mai mici de copac unul peste altul, anume în aşa fel, încât, la fel cum este la temelie, capetele să fie mai ridicate cu cateva picioare. Când au ajuns la locul în care trebuie fixată fereastra, românii fac o tăietură largă, cam de un picior şi jumătate şi tot atât de adâncă, anume, atât căt poate ţine trunchiul fără a se frânge. Acesta este pus în aşa fel, încât tăietura sa vină în sus, iar următorul trunchi, cioplit în acelaşi mod, este aşezat deasupra, aşa ca cele două tăieturi să se îmbuce. Aceste două bârne formează fereastra, care, pe timpul iernii, este acoperită cu o băşică de bou sau cu o foaie de hârtie, în vreme ce vara râmâne deschisă. În chipul amintit se aşează un lemn peste celălalt – cam la fel ca la căsuţele pentru piţigoi – până la o înălţime de cinci sau şase picioare, acolo unde începe de-a dreptul acoperişul. Cu greu vei putea afla o casă românească mai înaltă de cinci picioare. Deoarece buştenii nefasonaţi puşi unul peste altul nu se potrivesc întotdeauna exact, românii umplu deschizăturile şi crăpăturile cu bălegar de vită şi cu alte materiale asemănătoare. Cei care doresc să clădească un pic mai ordonat înalţă pe fiecare dintre din cele patru colţuri o coloană înaltă de aproximativ cinci picioare, aceasta fiind prinsă de cei doi pereţi. Unii mai pun şi la mijloc două coloane de acest fel. Pentru a realiza asta, lemnele care urmează a fi puse unele peste altele trebuie, fireşte, să fie măsurate. La capete ele sunt lovite cu putere pentru a se potrivi în falţuri. O dată atinsă înălţimea de cinci picioare, românii pun de-a curmezişul leţurile şi grinzile. Căpriorii sunt mai apropiaţi de cât la noi (Germania – C.F.), fiind fixaţi în partea de sus cu câte un cui de lemn. În aceşti căpriori sunt făcute găuri, aflate la o distanţă de aproximativ un picior una de alta. În aceste găuri se vâră nişte ţăruşi, lungi cam de un picior. Apoi românii aruncă în sus fân, care rămâne atârnat de aceşti ţăruşi. După ce au netezit fânul cu o greblă, acoperişul este gata. La construcţia românilor nu are de câştigat vreun ban nici tâmplarul, nici lăcătuşul, nici fierarul pentru cuie. Numai arareori românii au nevoie de câteva balamale pentru uşă (care este înaltă de trei, cel mult patru picioare), pe care le confecţionează ţiganii. Locul din dreptul uşii este ocupat, de obicei, de opincile lor. Casele românilor au de obicei o singură cameră, restul ocupându-l bucătăria cu tinda. Hornul este făcut dintr-o împletitură de nuiele căptuşită cu lut.”...”Plita pentru fiert comunică printr-o deschizătură cu soba, care încălzeşte camera în timpul iernii.” ⁷

Tot o referire la casele din lemn din spaţiul bănăţean se află şi în Descrierea etnografică şi topografică a comunităţii si circumstanţele ei din Sânteşti întocmită prin 1859 de Partenie Gruescu, paroh al localităţii:

„Locuinţele satului Sânteştiu să cuprind din 192 de casă, făcute de lemn, parte mare acoperite cu şindrilă, parte şi cu paie; în forte puţine locuri au sobe de lăcuit, ci numai una sobă, şi cuina, apoi o cămară deosăbită, la unii tot sub acoperământ cu casa, în care să păstrează cele de ale mâncării şi a îmbrăcămintei”....

„Căşile toate au coşuri de lemn, însă corespunzătoare scopului, pentru care pre puţină daună ar patimit din privinţa focului”...”Afară de aciasta începură oamenii din Sânteştiu a emula unii cu alţii în lucru vrednic de urmare, a-şi renoi căşile după un gust plăcut, şi-şi desfăşură fără cruţare energia de a le împodobi, cu cuptore de fer, a le podi din jos, cu giamuri şi uşi frumoasă, cu îngrăditore bune; a le mobila cu mesă, scaune, frumoasă icone şi alte podoabe, încât pote orice persoană poposi la dânşii cu îndeslutare.” ⁸

Un exemplu palpabil de casă din lemn acoperită cu paie din secolul al XVIII-lea se găseşte la Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara şi a aparţinut comunei Bata din judeţul Timiş. După afirmaţiile profesorului Viorel Popescu, specialist în arhitectură populară şi directorul de azi al muzeului respectiv, această locunţă ce datează de pe la 1746 este cea mai veche construcţie ţărănească ce se mai pastrează în Banat.⁹(Fig. 5, 6)

O imagine de ansamblu a unor case de lemn din deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea este exprimată artistic de pictorul şi litograful Auguste Lancelot înfăţişând o stradă din Orşova, pe atunci fiind şi garnizoană a regimentului 14 de Grăniceri compus în totalitate de români.¹⁰(Fig. 7)

471 de case din bârne şi 51 de case acoperite cu stuf, dintr-un total de 490, au fost văzute chiar şi în 1938, cu ocazia unei anchetei monografice realizate de catre Institutul Social Banat-Crişana în comuna Belinţ, semn al persistenţei din timpuri străvechi a tehnologiei respective.¹¹Studiul întocmit cu acel prilej oferă şi câteva imagini cu locuinţe, din care am ales trei, denumite „case vechi”. (Fig. 8, 9, 10)

4. Una dintre tehnicile cu origine controversată este cea a construirii caselor cu ajutorul pamântului batut.

Se presupune că arhitectura pământului bătut era cunoscută în arealul bănăţean dinaintea cuceririi austriece, dar cert este că pe parcursul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XIX-lea ea a luat treptat locul celei din nuiele împletite sau a celei de lemn.

De altfel, adoptarea materialelor de construcţii mai trainice este consemnată şi în lucrarea din 1829 a protopopului Nicolae Stoica de Haţeg despre districtul Mehadiei :

„Nu este de loc de mirare că românii grăniceri din Mehadia s-au întremat în aşa măsură de pe urma asprelor nevoi îndurate în timpul războiului cu turcii din anul 1788” ... „încât începând cu anul 1815 unii îşi construiesc, în locul micilor colibe de lemn de mai înainte, case mari de piatră din var şi cărămidă, făcute chiar de ei, cu 2-3, chiar şi 4 camere, cu pivniţe bine boltite, având curte şi grajduri.Şi eu mi-am construit, în 1790 la Cornea şi în 1793 aici, casă mare, deci am dat un exemplu.” ¹²

Referiri la construirea locuinţei din materiale considerate mai rezistente ce satisfac mai bine nevoile locatarilor le gasim şi în Descrierea etnografico-topografică a comunei Cacova întocmită în 1864 de catre notarul Thimoteu Minia:

„Casele după împrejurări şi poteri materiali s-au edificat în tempulu trecutu din lemnu şi de nuele astrucate cu pae şi cu trestie earu acuma se nisuescu oamenii a edifica din materiale solide şi le acopere cu şindrilă şi tegule arse. Cea mai mare parte din case constau din 2-3 despărţăminte.” ¹³

5. În ceea ce priveşte locuiţele coloniştilor şi ale celor pentru populaţia aflată în satele sistematizate forţat, au fost întocmite diverse proiecte de către slujbaşii administraţiei imperiale. Totul se dorea conceput astfel încât să implice costuri de edificare cât mai mici.

Conform mărturiilor din epocă, se deduce că, într-o prima fază, tehnicile folosite la construirea locuinţelor prin sistematizare au fost adoptate de la autohtoni. Astfel, în urma călătoriei sale prin Banat în 1726, Mathias Bel nota:

... „nemţii au venit în ţară după alungarea turcilor şi au trăit în 30 de colonii mai mici, sau mai mari. Casa lor cu două încăperi constă din cameră şi bucătărie...Intrarea în casă se află în partea dinspre stradă, acoperişul în două ape are streaşina puţin lărgită în faţă , care serveşte ca acoperiş de protecţie pentru diferite obiecte şi unelte. Pereţii casei sunt din nuiele împletite, crengi sau beţe de cânepă lipite cu pământ.” ¹⁴

Totuşi, după aproape jumătate de secol, la 14 iunie 1770, Inigo Born scria la Timişoara referindu-se la locuinţele din satele construite deja după trame stradale regulate:

...”casele, din lipsă de lemn, au fost construite din cărămizi nearse şi au fost acoperite cu stuf.” ¹⁵

Cam în acelaşi timp, eruditul polihistor italian Francesco Griselini consemna:

„Cele trei planuri anexate (Planşa I), elaborate după indicaţiile domnului von Neumann, oferă o imagine despre modul de construcţie al acestor sate. Din aceste planuri se poate urmări atât imaginea de ansamblu cât şi împărţirea interioară a caselor, care oferă coloniştilor, într-adevăr, o locuinţă sănătoasă şi confortabilă.”... „Alminteri, pereţii caselor constau din împletituri căptuşite cu lut vâscos, putând fi comparaţi cu cea mai rezistentă zidărie. Pereţii se mai construiesc şi dintr-un astfel de pământ amestecat cu pleavă. Aceste case sunt acoperite parte cu paie, parte cu tuleie de grâu turcesc (Zea mays, numit în limba ţării cucuruz). Casa se compune dintr-un dormitor şi o bucătărie; unele case au chiar trei încăperi.” ¹⁶

Autorul ne ofera şi imaginea unor proiecte realizate în epocă pentru edificarea construcţiilor în satele colonizate din Banat. Cele patru tipuri de case prezentate sunt din pamânt batut, din nuiele împletite, din cărămizi nearse (chirpici) şi din bulgări de lut.¹⁷(Fig.11)

Pentru a veni în sprijinul celor colonizaţi şi a grăbi procesul de realizare a locuinţelor, administraţia imperială a elaborat şi alte proiecte de case. Propunerile s-au axat în ultimă instanţă pe reducerea costurilor. Astfel, s-a ajuns la un soi de standardizare a elementelor constructive (uşi, ferestre etc.) precum şi la alegerea unor materiale de construcţie cât mai ieftine şi cât mai uşor de procurat şi de pus în operă, toate acestea fiind corelate cu gabaritele interioare şi exterioare ale obiectelor edificate. (Fig. 12, 13)

Unii cercetători afirmă că la primele case edificate pentru noii veniţi s-au folosit materiale de calitate mai proastă care trebuiau puse rapid în operă ceea ce ducea în timp destul de scurt la nevoia de reparaţii capitale sau la reconstruirea mai solidă a întregii locuinţe.

Provenienţa modelelor pentru casele construite în realitate pentru colonişti este încă neclară pentru specialişti. Astfel, în timp ce Karl Eugen Reb studiind evoluţia gospodăriilor şvăbeşti din Variaş susţine citându-l pe L.Busshoff că modelul pentru un prim tip de casă de colonist l-a constituit aşa-zisa „gospodărie franconă” răspândită în Austria inferioară¹⁸,E.Lammert şi H.Gehl afirmă, cu multă siguranţă, contrariul:

„Coloniştii germani şi-au construit casele după modelele autohtone, întâlnite aici. Nici în decursul întemeierii aşezărilor şi nici în evoluţia ulterioară a gospodăriei nu se poate recunoaşte influenţa gospodăriilor din locurile originare, indiferent dacă ne gândim la casa de locuit vest-germanică îmbinată cu grajdul, la gospodăria din Germania centrală, denumită şi «casa franconă» şi la alte tipuri de case.” ¹⁹

Mai mult, Georg Bleyer, într-un studiu publicat în Neuer Weg, afirmă că structura interioară a gospodăriei tradiţionale şvăbeşti care putea fi reperată în anii 50 ai secolului XX, asemănătoare cu tipul francon, reprezintă o etapă evolutivă atinsă abia în secolul al XIX-lea, ca rezultat al interpretării unor prototipuri slave şi nu ca o influenţă a casei francone. Acest tip constructiv nu a fost folosit în perioada colonizării, ci a fost un rezultat al perfecţionării independente, până când a intrat în tradiţia general acceptată.²⁰Motivele care au stat la baza acestei structuri sunt, în general, cele de natură economică.

Totuşi, elemente străine de originea vechii arhitecturi autohtone bănăţene au existat, dar acestea ar putea constitui obiectul unei alte lucrări.

NOTĂ:

1. Erich Lammert, Hans Gehl, Tipologia şi geneza casei şvăbeşti din Banat, în Tibiscus-Etnografie, Timişoara, 1976, pp.154-155

2. Idem, p.153

3. Trinţu Măran, Documente din istoria graniţei militare bănăţene, vol.I, Editura autorului, Viena 1993, pp.53-54

4. Nicolae Săcară, Un însemnat document din secolul XVIII pentru etnografia bănăţeană, în Studii de etnografie bănăţeană, Editura Excelsior Art, 2005, p. 8 (Traducerea lui Păunel I. Eugen din Călătoria din 1769 a stegarului Johann Friedel dealungul malului bănăţean al Dunării, în Arhivele Olteniei, anul XIV, nr.77-78, ianuarie-aprilie, 1935, p. 39: “Valahul bate patru copaci tari şi tineri în pământ, pune alţi patru deasupra lor, împleteşte un perete din trestie (nuiele ?-n.n.) jur-împrejur, îl acoperă cu pământ prost, aşează câţiva copaci ca acoperiş, îl acoperă iar cu trestie, şi palatul său, pe care l-a durat el cu nevasta în două-trei zile, e dat gata. După ce s’a uscat această căsuţă, vopseşte – după gustul său – păreţii cu roşu, galben alb sau chiar cu toate culorile.”

5. Johann Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774),Editura de Vest, Timişoara, 2000, (traducere de Costin Feneşan) pp.53-54

6. Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p.179

7. Johann Kaspar Steube, Nouă ani în Banat (1772-1781), Editura de Vest, Timişoara, 2003, pp.111-113

8. Avram Florea, Date etnografice cuprinse în răspunsul lui Partenie Gruescu la un chestionar din anul 1859, în Istoriografie a etnografiei româneşti din Banat, Editura Excelsior Art, 2003, pp.67-68

9. Gerhard Binder, Casa din Bata, aflată la Muyeul Satului Bănăţean, a împlinit 260 de ani, în săptămânaul Agenda –Senzaţional, Anul VI, Nr.5 (211), Timişoara, p.3

10. G.Oprescu, Ţările române văzute de artişti francezi (sec.XVIII şi XIX), Cultura Naţională, 1926, p. 60

11. Institutul Social Banat-Crişana, Anchetă monografică în comuna Belinţ, “Tipografia Românească” Timişoara, 1938, pp.182-183

12. Nicolae Stoica de Haţeg, Simple povestiri (cronografie) sau curiozităţile memorabile ale districtului Mehadiei, în Banatul Timişoarei, scrise astfel în nemţeşte, în 1829, de către bătrânul protopop din Mehadia, Nicolae Stoica de Haţeg, pentru amatori şi pentru a sa proprie distracţie acum în al 79-lea an al său, fără ochelari, în vol. Scrieri, Editura Facla, Timişoara, 1984, pp.63-64

13. Valeriu Leu, Carmen Albert, Memorie şi istorie în satele din Banatul montan, Anexa 1, în Banatica 16 II, Muzeul Banatului Montan Reşiţa, 2003, pp.145-146

14. Stela C. Clepea, Consideraţii asupra gospodăriei şi locuinţei şvabilor din Banat, Analele Banatului –Etnografie/Artă,vol.II, Muzeul Banatului, Timişoara, 1983, pp.194-195 (Lucrarea lui M.Bel Comitatus Temesiensis referitoare la Banat a stat la baza lucrării Compendium Hungariae Geograficum editată de discipolii aceluiasi autor în 1753)

15. Inigo Born, TravelsThrough the Bannat of Temeswar, Transylvania , and Hungary, In the Year 1770, London, 1777, pp.5-6

16. Francesco Griselini, op.cit., p.150

17. Franz Griselini, Versuch einer politischen und naturlischen Geschichte der temeswarerBanats, vol II, Wien, 1780

18. Karl Eugen Reb, Aspecte privind evoluţia gospodăriei şvăbeşti din Variaş, în Tibiscus-Etnografie, Muzeul Banatului Timişoara , 1975, p.127

19. Erich Lammert, Hans Gehl, op.cit. , p.151

20. Georg Bleyer, Baukunst und Städtebau der Banater schwäbischen Ansiedlungen im 18. Jahrhundert, în Neuer Weg nr.2001, 2007, 2013, 2020 / 1955 – după Erich Lammert, Hans Gehl, op.cit. , p.160

Comunicare prezentată la A.R.A. 7 – aprilie 2006