IN MEMORIAM NICULAE CONOVICI

George Trohani

Peninsula Balcanică. Suntem arheologi şi istorici. Nici o zonă geografică din bătrânul continent al Europei, ce-şi trage numele de la frumoasa feniciană furată de Zeus, transformat în taur, nu este locuită de o rasă pură, fără infiltrări şi legături cu vecinii mai apropiaţi sau mai depărtaţi. Şi cu atât mai mult zona Dunării de jos, a Istrului ce curge frumos, ce vine din părţile hiperboreenilor şi în jurul căruia trăiesc amazoanele, ce constituie o Poartă a Orientului – dacă priveşti dintr-o anumită parte şi atunci logic este că reprezintă şi o Poartă a Occidentului, când priveşti din cealaltă parte – a fost şi este o regiune de continui pendulări de populaţii de la nord la sud, dinspre Răsărit spre Apus sau invers.

In această zonă a Bărăganului – ce-şi are o etimologie necunoscută – s-a stabilit şi s-a constituit o familie cu strămoşi în părţile Bulgariei şi Elladei, care s-a amestecat cu elemente valahe dar şi de aiurea. Este vorba de familia Conovici – care prin Zimnicea, Ploieşti, Brăila a ajuns în Bucureşti.

Cel ce vă vorbeşte, copil fiind, făcând parte tot dintr-o astfel de familie prin care curge sânge din toată Europa – de la Marea Nordului până la Egee, trecând peste Carpaţi – am auzit de numele de Conovici când se discuta de muzică. Una din profesoarele de pian ale părinţilor mei brăileni fusese domnişoara Conovici. Era mătuşa celui ce avea să-mi devie prieten şi coleg în cercetarea celor ascunse în pământ, de către Gea sau Tellus.

Niculae Conovici, născut într-o zi de 13 martie – zi în care se născuse, în Brăila cea mai sus menţionată, şi Mama mea – a anului 1948.

A urmat în perioada anilor 1965 – 1970 Facultatea de Istorie din Bucureşti, beneficiind de ultimii ani de activitate didactică a renumiţilor profesori Ion Nestor, Dumitru Berciu, D.M. Pippidi, Emil Condurachi, Dumitru Tudor. După absolvire a fost mai întâi profesor la Şcoala din Radu Negru (jud. Călăraşi), în anul şcolar 1970 – 1971, de unde s-a transferat la Muzeul din Călăraşi, unde a activat ca muzeograf între anii 1971 - 1979. Aici, pe malul Dunării, a avut şansa să-i cunoască şi să colaboreze cu vrednicii întru pomenire Petre Diaconu, conducătorul săpăturilor arheologice de la Păcuiul lui Soare, şi cu inimosul director de muzeu Niţă Anghelescu.

Din 1979 şi pâmă în ultima clipă a vieţii şi-a desfăşurat activitatea ştiinţifică propriu-zisă la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” din Bucureşti devenind unul dintre cei mai reputaţi cercetători ai istoriei geto-dacilor, trecând prin toate stadiile de la simplu arheolog la cercetător ştiinţific şi conducător de doctorate.

Piscu Crăsani, Copuzu, Ţăndărei, Coţofenii din Dos, Stelnica, Satu Nou, Piua Petrii sunt doar câteva din principalele şantiere arheologice la care a participat – pe unele dintre ele chiar conducându-le – scoţând la iveală descoperiri deosebit de importante.

S-a preocupat de studiul monetelor elenistice şi a ştampilelor de pe amforele greceşti devenind unul dintre cei mai buni specialişti din lume în acest domeniu, beneficiind de burse acordate de Franţa, SUA, Grecia etc. In 1993 a devenit doctor în istorie cu teza Cronologia relativă şi absolută a ştampilelor de amfore sinopeene cu nume de astinomi. Metoda sa de cercetare, mai ales cea de interpretare, a fost mult lăudată de specialiştii români şi străini. Conexiunile pe care le făcea au dus la progresul studierii amforelor greceşti, a sanctuarelor şi zonelor sacre din lumea geto-dacilor, la o mai profundă întrepătrundere între economic, politic şi spiritual, la o mai justă înţelegere cronologică, prin urmare evolutivă, a faptelor şi întâmplărilor din lumea est-mediteraneană şi balcano-dunăreană. A publicat peste 60 de articole, studii şi cărţi de specialitate.

In afară de cercetarea ştiinţifică a fost un apropiat colaborator al muzeelor din Slobozia, Constanţa, Brăila, Bucureşti ş.a. contribuind din plin la îmbogăţirea patrimoniului muzeal şi la prezentarea cât mai atrăgătoare a exponatelor. Scrupulozitatea sa s-a manifestat de asemenea în restaurarea şi reconstituirea tuturor pieselor descoperite prin săpături – este cazul cu rhytonul şi cu vatra-altar de la Crăsani, cu toate categoriile de artefacte din necropola de la Stelnica, indiferent că erau din epoca bronzului sau geto-dace, cu piesele de la Satu Nou. Iar în cetatea getică de la Coţofenii din Dos îşi punea tot felul de întrebări privind o reconstituire in situ a zidului de apărare alcătuit din cărămizi – deziderate care din păcate arheologia şi muzeografia din ţara noastră nu sunt încă pregătite să le realizeze.

S-a zbătut pentru crearea Societăţii Arheologilor din România punând mult suflet şi pricepere. A fost membru, din 1993, al redacţiei revistei SCIVA şi redactor responsabil la revista Materiale şi Cercetări Arheologice (din 1996). In cadrul Institutului de Arheologie din Bucureşti a mai îndeplinit funcţiile de secretar ştiinţific (1987-1988), membru al Consiliului ştiinţific (1989-1997) şi membru în Comisia Naţională de Arheologie a României.

Dar mai presus de toate a fost deschis şi prietenos cu toată lumea muzeografilor şi arheologilor atât din România cât şi din Bulgaria, Danemarca, Franţa, Georgia, Grecia, Republica Moldova, Spania, Rusia, Turcia, Ucraina – ţări în care a urmat stagii de cercetare şi a susţinut comunicări ştiinţifice.

Dar spre apusul soarelui din ziua de 7 iunie 2.005 a plecat să se plimbe pe Câmpiile Elizee … din păcate pentru noi a plecat … dar continuă să fie prezent în inima şi cugetul nostru.

Comunicare prezentată la A.R.A. 8 – aprilie 2007