IN MEMORIAM: GABRIEL LAMBESCU

Doru Munteanu

Stau şi mă întreb astăzi, la 270 de zile de la moarte, unde o fi sufletul lui Gabi Lambescu? Şi îmi răspund singur că hălăduieşte pe undeva neostoit şi neîmpăcat, mirat şi el de ce i s-a întamplat: de ce s-a dus să vegheze din umbra stelelor când mai avea atâtea de făcut aici pe pământ.

Şi dacă vreau să mă mint frumos şi să mă împac cu gândul ăsta care nu-mi dă pace, îmi spun: Gabi s-a întrupat într-un licăr de stea de unde-şi veghează băieţii, pe care i-a iubit enorm sau poate, însufleţeşte piatra bisericii din Viscri cu fiecare bătaie de clopot în ceasul de utrenie.

Măsurând cu zgârcenie de contabil zilele care au trecut de la moartea lui (Doamne, ce brutal de banal sună substantivul ăsta!), îmi dau seama că mereu în acest răstimp gândul mi s-a întors spre el, căutându-l. Nu mi-am dat seama până azi cât de mult îmi lipseşte, câtă nevoie am de ceasurile de vorbă pe care le petreceam împreună sporovoind despre toate sau despre nimic.

În ultima vreme, nu ne întâlneam foarte des, dar când se întampla asta, reluam o discuţie veche, ca şi cum grămada de timp ce ne despărţise, s-ar fi evaporat subit. Îi priveam ochii zâmbind (nu mulţi oameni au capacitatea de a exterioriza prin privire sentimentul dominant al fiinţei - şi poate, bine spunea Sadoveanu că "ochii sunt ferestre ale sufletului"), mustaţa groasă muşcată uşor într-un gest de reprimare şi reţinere a unei expresii şi dialogul se înfiripă, fără fasoane şi fără formule protocolare: " Şi zi, ce-ai mai făcut…" Provocarea venea de la el, stârnind în mine interlocuitorul mereu dispus să povestească, pentru că Gabi avea capacitatea funciară de a fi un extraordinar ascultător. Şi lucrurile se desfăşurau firesc, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic până atunci, de parcă ne-am fi despărţit ieri şi încă nu ne spusesem totul.

Mi-e dor de întâlnirile cu Gabi Lambescu, uşor neglijente şi întrerupte mereu de fuga lui la maşină, de unde se întorcea cu suluri de proiecte şi sute de fotografii, aveam sentimentul că viaţa lui, din ce în ce mai precipitată, n-avea astâmpăr, că şi-o împarţea pe sute de kilometri, pe care-i parcurgea zilnic, de la un monument istoric la altul şi că biroul lui era îngrămădit în portbagajul autoturismului său, că semăna cu o cochilie de melc. Gabi îşi purta viaţa şi casa în spate cu o nerăbdare de parcă nu-i mai ajungea timpul. Şi timpul ăsta, pe care l-am inventat pentru a ne disciplina trăirile şi a le înregimenta în unităţi banal de exacte de durată, n-a mai avut răbdare. L-a surprins şi pe el, într-un ceas de răgaz la Viscri, acolo unde îşi aşezase temporar cartierul general. Fără îndoilă era doar un biruac, o haltă de regrupare în războiul cu viaţa. Sunt unii oameni care refuză să doarmă pentru a nu-i surprinde moartea în somn.

Cred că Gabi era într-o continuă mişcare, pentru ca Doamne cu recipisă de campare veşnică să nu ştie unde să-i expedieze înştiinţarea. Desigur, e doar o metaforă, dar poate în subconştientul ce ne călăuzeşte paşii într-un anumit fel pe fiecare, să fie un desen trasat dinainte, pe o orbită a destinului. Cine ştie? Oricum, prietenul meu Gabi Lambescu s-a oprit pentru un răgaz, acolo la Viscri, unde se risipea generos pentru lucrările de refacere ale patrimoniului istoric gestionat de Fundaţia Mihai Eminescu Trust, neştiind că se află în faţa ultimei porţi spre Marea Trecere.

Cu câteva zile înainte de a muri m-a sunat din cămăruţa lui de la Viscri, unde îi oferise sălaş extraordinara doamnă Caroline Fernolend, şi nu ne-am înţeles aproape deloc din cauza lipsei semnalului. "Lasă, vorbim mâine…." Şi mâine n-a mai existat, pentru niciodată nu există " mâine " pentru un muritor. " Mâine " e doar o promisiune vanitoasă, pentru că doar " azi " e singura certitudine a existenţei, iar " ieri " e bagajul nostru de experienţă şi memorie . " Mâine " e un vis, o încercare frumoasă de a forţa destinul şi viitorul într-un joc de zaruri oarbe, în care Dumnezeu dă " şase-şase."

Nu ştiu ce să scriu despre Gabi Lambescu la această pomenire. Totul s-a petrecut brusc şi neaşteptat de repede, când şi unul şi altul credeam că mai avem înainte o groază de vreme. A fost prietenul meu şi-mi va rămâne mereu în suflet cu regretul imens că n-am petrecut mai mult timp împreună. Casa în care locuiesc, acum la Sânpetru, el a proiectat-o într-o joacă şi e un loc care-mi va aminti mereu de el, pentru ce respira aerul şi crezul lui despre ceea ce trebuie să fie o locuinţă. Când am sărbătorit inaugurarea, doar noi trei : Rodica, Gabi şi cu mine, a zis : " Vezi, Dorule, o casă trebuie să te reprezinte, să aibă aerul că e a ta, că ţi se potriveşte şi oricine intra în ea să spună : nici nu putea fi altfel. Ăsta e secretul unei locuinţe, să poarte amprenta celui ce o locuieşte. E ceva inconfundabil, pe care arhitectul atunci când o proiectează să-şi cunoască bine clienţii. Ceva în casa aia trebuie să fie " de-acolo", din sufletul omului pe care o sălăşluieşte.

Ce să mai spun despre Gabi….De fapt, n-am spus mare lucru sau aproape nimic. Dar pot să garantez şi să depun mărturie în faţa lumii că Gabi Lambescu a fost cel mai frumos suflet întrupat într-un arhitect, ce n-a avut linişte, nici casă, grăbindu-se nepermis de mult spre moarte, cu un entuziasm debordant şi cu o precipitare electrizantă în fiecare oră a existenţei sale. A fost un risipitor neglijent cu viaţa şi munca sa, mult prea modest şi neatent la posteritate şi va trebui noi cei care l-am cunoscut şi iubit, să-i adunăm sutele de proiecte împrăştiate între Braşov, Bran, Făgăraş, Viscri, Malancrav, Bonţida (şi enumerarea poate continua) şi poate mai departe în inima Transilvaniei, pe şantierele monumentelor istorice ale Ministerului Culturii şi Cultelor sau ale Fundaţiei Mihai Eminescu Trust.

Până la 55 de ani, Gabriel Lambescu, omul cu nume de înger care vine să ia în primire sufletele muritorilor, are o operă de arhitectură.

N-a scris tratate şi studii, dar munca lui e în fiecare piatră şi cărămidă a monumentelor istorice, iar opera o zdroabă ca o ofrandă în beneficiul culturii romane.

Gabi n-a fost un erou şi nici nu i-ar fi plăcut să i se spună aşa, dar era plămădit din aluatul făgăraşenilor făcători de lucruri durabile şi de bine. Oricum, azi lumea e mult mai săracă fără el. S-a dus să se odihnească, să-şi aşeze sufletul la umbra stelelor unul dintre cei mai neostoiţi şi mai generoşi arhitecţi pe care i-am cunoscut. Eu am pierdut un prieten şi nu ştiam că sunt atât de bogat să-mi permit lucrul ăsta. Timpul n-a mai avut răbdare şi gestionarul destinelor noastre a decretat că e de-ajuns. De-ajuns ? ! mă revolt eu, neîmpăcatul. Da, îmi spune o voce :" 55 de ani e un rezultat bun. Fă puţină numerologie : 5 plus 5 fac 10. Unu şi un zero fac 1, iar 1 este înfăptuirea, e un rezultat pozitiv. Dacă fericirea se măsoară în raportul fracţiei dintre aspiraţii şi înfăptuiri, iar rezultatul este cu plus (pozitiv) e o împlinire. Ar fi putut să fie cu semnul minus, deci negativ. Nemulţumitorule, 1 este înfăptuirea. "Şi tot eu îmi zic că de ce să nu acceptăm vorba lui Iorga, care pe Gabi îl intriga văzând-o inscripţionată pe mormântul fratelui meu :" viaţa e un drum. De ce să te plângi când ai sosit?" Scepticul din mine e dezamăgit de raţionamentul ăsta metaforic şi cred că şi Gabi ar fi spus că e o minciună frumoasă de oblojit orgolile. Dar asta e viaţa. La un moment dat devenim amintiri, iar Gabi Lambescu este una din amintirile mele dragi.

În lumea de năluci şi umbre a sufletelor sau în cimitirul bisericii Sfânta Treime din Scheii Braşovului există un loc unde voi aprinde mereu câte o lumânare: e mormântul lui Gabi. Pentru el nu şi-a proiectat nici o casă, n-a avut răgazul şi vanitatea de-a o face, dar a clădit în timp ceva mult mai durabil: amintirea unui OM.

Comunicare prezentată la A.R.A. 8 – aprilie 2007