„Palatele poporului muncitor”.

Ansambluri de locuinţe din regiunile industriale (1944-1956)

Irina Tulbure

Perioada de referinţă anunţată în titlul comunicării este mai degrabă una formală, al cărei început denotă schimbarea orientărilor politice, anul 1956 reprezentând „intrarea în vigoare” a celui de-al doilea plan cincinal. Intervalul 1944-1956 cuprinde primele două etape de evoluţie ale arhitecturii post-belice româneşti: cea de continuitate cu arhitectura interbelică în care încă mai persistă deopotrivă limbajul raţionalist şi căutările naţionale; şi ruptura reprezentată, de manifestările realismului socialist în arhitectură¹. Datorita faptului că a fost un model impus de ideologia politică, şi mai cu seamă pentru că momentul de manifestare a fost extrem de scurt, realism-socialismul nu a putut produce rădăcini profunde la nivelul expresiei arhitecturale. În afara câtorva obiective strategice stabilite direct pe linie politică, a fost mai degrabă o perioadă care a exploatat acumulările anterioare, arhitectura (re)orientându-se către occident odată cu enunţarea de către Hruşciov a principiilor economiei în construcţii, şi prin contextul generat de schimbăre politice din interiorul Uniunii Sovietice (Congresul XX al PCUS). Mai mult decât atât, cel puţin la nivelul proiectelor, arhitectura de orientare „cosmopolită” coexistă cu arhitectura realismului socialist şi, chiar dacă „aspru criticate”, proiectele sunt încă prezente în paginile revistelor româneşti de specialitate.

Proiectarea marilor ansambluri de locuinţe muncitoreşti din zonele industriale începe odată cu deceniul cinci şi, la nivel declarativ, acestea au ca punct de plecare primele planuri anuale, produse ale planificării economiei naţionale de către Stat. Necesitatea construirii unui mare număr de locuinţe rezultă indirect, ca o consecinţă a planului general de industrializare, cheia economiei planificate, dar este şi unul din punctele forte ale politicii socialiste, enunţate încă din „Legea pentru planul de Stat al RPR pe 1949”² (foto 1). În capitolul referitor la domeniul edilitar şi al gospodăriilor comunale se menţionează: „se vor începe, continua şi termina lucrări de construcţie de locuinţe muncitoreşti, contribuindu-se astfel la îmbunătăţirea condiţiunilor de trai în special în regiunile Reşiţa, Hunedoara, Braşov, Bucureşti.” Şi, mult mai plină de substrat propaganidstic, ideea reapare în Legea pentru Planul de Stat al RPR pe anul 1950³ (foto 2), în capitolul „Ridicarea nivelului de trai”: “În cursul anului 1950, se vor construi locuinţe muncitoreşti în valoare de 4,3 miliarde lei, în special în centrele muncitoreşti aglomerate ca Reşiţa, Hunedoara, Valea Jiului, Bucureşti, Turda, Braşov, Cluj, Poleşti, Galaţi şi alte centre”. În capitolul „Investiţii” al primului plan cincinal (1951-1955), locuinţele muncitoreşti deţin 3,2 din cele 13,4 procente prevăzute pentru lucrări de interes social şi cultural.

De fapt, “politica” orientată către locuinţele sociale nu era deloc nouă şi, problemei locuinţelor „eftine” se încearcă a se găsi o soluţionare încă dinainte de război⁴; ca dovadă stă referatul „Asupra chestiunilor în legătură cu problema construcţiilor de locuinţe în România” din februarie 1941 din jurnalul Ministerului Lucrărilor Publice, Consiliul Tehnic Superior (dosar AN 1748/1942). Referatul expune şi analizează exemple de zone/anambluri de locuinţe sociale realizate în Europa Occidentală, încercând să contureze câteva concluzii vizavi de posibila aplicare adiverselor modele în România. Studiul este însoţit de o planşă/tabel care ilustrează aceste exemple împărţite în perioade de construcţie şi în tipologii: blocuri închise, blocuri semideshise, blocuri deschise, blocuri lineare, blocuri lineare medii, construcţii mixte (câteva dintre acestea sunt: Karl Marx Hof din Viena, Siemensstadt-ul lui Gropius, sau exemplele olandeze).

Un alt studiu în această chestiune este memoriul „privind soluţionarea problemei locuinţelor de tip minimal”, realizat cu numai un an mai târziu şi semnat de Duiliu Marcu. Contextul studiului era generat de iminenţa necesităţii construirii unui mare număr de locuinţe după război (fapt ştiut din experienţa războiului anterior). Relevant, în cazul acestui studiu este faptul că propune Statul ca organ superior de iniţiativă şi de directive de ordin naţional, care va trebui să decidă asupra acordării asistenţei sociale în aceeaşi măsură funcţionarilor de stat şi muncitorilor din industrii; de asemenea, în ceea ce priveşte mijloacele de finanţare ale locuinţelor ieftine, se propune promulgarea unei legi care să impună obligaţia ca toate industriile (în afară de cele mici) şi societăţile cu un anumit capital să suporte cotă parte din costul locuinţelor sociale; în Bugetul General al Statului şi Caselor Autonome pe anul 1941-1942 fiind prevăzută indemnizaţia de locuinţe pentru funcţionari de 2,25 miliarde lei. De asemenea, Ministerul Lucrărilor Publice urma să fie organul tehnic oficial (de conducere, directivă şi control şi chiar proiectare), în ale cărui atribuţii intrau organizarea unui plan naţional pe 20 sau 25 de ani, prevăzut în 3 etape de progres, alegerea sau stabilirea terenurilor cele mai indicate, stabilirea unor planuri tip, organizarea de concursuri publice de arhitectură.

Un aspect extrem de relevant în raport cu perioada postbelică este acela că din ambele studii mai sus menţionate, rezultă că pentru societatea românească modelul de locuinţă muncitorească trebuia să excludă sau să utilizeze cu mare discernământ locuinţa colectivă; iar dacă acest lucru s-ar fi dovedit totuşi necesar, blocurile de locuinţe, ce ar fi trebuit să grupeze 6 până la 8 apartamente, urmau să fie construcţii cu nu mai mult de 2 niveluri peste parter. Şi aceasta, datorită faptului că încă se punea sub semnul întrebării posibilitatea reală de adaptare a societăţii româneşti, „pseudo-burgheze” - obişnuită cu o mentalitate individuală - la modul colectiv de locuire. Datorită acestui fapt, îşi găseşte explicaţia cerinţa construirii ansamblurilor în etape succesive, astfel încât, în prima etapă s-ar fi construit 80% locuinţe individuale şi 20% locuinţe în blocuri, acestea din urmă având mai mult rolul de laborator.

Un ultim aspect, pe care îl vom lua în considerare vine din dezbaterea profesională, care susţinea că aceste locuinţe trebuia să fie concepute într-o arhitectură românească, „naţională”, pe zone şi regiuni. Argumentul arhitecturii naţionale era menit şi el să susţină ideea evitării locuinţelor de tip blok – pentru care arhitectura românească nu avea tradiţie. De altfel, în spatele tuturor ideilor mai sus prezentate stau multe alte studii şi chiar existenţa unor organizaţii/societăţi cu o oarecare experienţă în domeniu.

Aşadar, „terenul” deja pregătit înainte de razboi trebuia adaptat noului context politic. Până în momentul înfiinţării primelor institute de proiectare în 1949, mare parte din ansamblurile de locuinţe muncitoreşti sunt concepute în mare după direcţiile mai sus prezentate.

Un bun exemplu pentru aceasta este „oraşul muncitoresc” de la Hunedoara (foto 3) proiectat între anii 1947-1948 (arh. Gustav Gusti), primele construcţii ale cartierului „Petroşani Sud” construite în 1946, probabil în aceeaşi perioadă fiind construite locuinţele muncitoreşti din Bumbeşti-Jiu (unul din primele 5 şantiere naţionale fiind linia ferată Bumbeşti-Jiu, realizată în mare parte prin muncă voluntară şi inaugurată la sfâşitul anului 1948).

În 1949 începe campania de documentare în scopul întocmiri unui plan de sistematizare regională pentru „fostul” judeţ Hunedoara. Dintr-un rezumat al anteschiţei program, prin propunerea de extindere a zonelor industriale deja existente, în jurul oraşului Hunedoara şi de la Petroşani către Jiul de Vest, rezultă necesitatea creeri unor centre muncitoreşti, pornind de la cele tradiţionale: Huneodara, Petroşani, Petrila, Vulcan, Lupeni. Astfel, între 1951-1953 este construit un alt fragment al aşezării muncitoreşti din Hunedoara (arh. M. Dima ş.a.), etapă criticată şi completată în anul următor de proiectul aprţinând echipei M. Dima, Gh. Popescu Negreanu, Gh. Petraşcu, N. Porumbescu. Până în 1952 oraşul muncitoresc din Hunedoara, este constituit din (I.a.) zona de locuinţe individuale cu parter realizate în 1947, (I.b.) - 1948 zona de locuinţe înşiruite, pe două niveluri, (II.a.) - 1951 şirul de blocuri de locuinţe aşezat pe cornişa terasei superioare, închis prin construcţia restaurantului „Corvinul”, realizată între anii 1953-1955 şi etapa (II.b) – 1952, reprezentată de compoziţia ce cuprinde blocurile de locuinţe de pe latura de est a străzii I.L. Caragiale (foto 4,5). Ultima etapă este poate cea mai interesantă, pentru că, deşi sub constrâgerea folosirii unei anumite expresii plastice, reuşeşte să genereze ideea de varietate prin modelarea specială a fiecărui acces în parte (foto 6) (variaţiuni pe aceeaşi temă) şi prin „diversitatea unei pronunţate colorări a tuturor blocurilor” - fapt explicat de arhitect prin preluarea acestui concept de „curajoasă întrebuinţare a culorii” din tradiţia locuinţelor din Ardeal. Această remarcă şi-ar putea găsi rădăcina în memoriul din 1942, care pune accentul pe realizarea locuinţelor într-o arhitectură naţională, prin soluţii „adecvate (...) diverselor regiuni” reflectând mai degrabă spiritul zonei, fără a fi o pastişă.

Cartierul „Petroşani – Sud” (foto7) este un al exemplu relevant prin proiectarea în etape succesive. Cartierul este definit de grupul de locuinţe proiectat între anii 1946 – 1953 şi de cvartalurile începute în 1954. Primul grup se compune din locuinţe individuale fiind continuat cu blocuri de locuinţe cu parter şi un etaj, cu patru apartamente pe scară; această etapă se definineşte printr-o continuitate a plasticii arhitecturale. Etapa 1954 se remarcă prin încercarea de a închide şi completa compoziţia cu trei incinte aşezate de-a lungul terasei naturale, în centrul cartierului fiind prevăzut un bloc cu parter comercial (în 1955 aflădu-se în faza de proiect). Cel de-al patrulea cvartal aşezat în spaţiul rămas între locuinţele individuale şi blocul cu parter comercial prezintă o altă particularitate: una laturile cvartalului se închide cu o construcţie experimentală executată din blocuri mari prefabricate, ai cărui autori principali sunt arh. A. Moisescu, ing. M. Drimer. Astfel de construcţii experimentale au fost realizate şi în componenţa altor ansambluri, ca de pildă un cămin de studenţi în oraşul Braşov (autor: arh. Gh. Popescu-Negreanu) şi unul din blocurile aparţinând ansamblului din Vatra Luminoasă - Bucureşti, şi anume, blocul de pe str. Gh. Manu (autori: arh. N. Sburcu, ing. G. Aznavorian, Şt. Zurescu, M. Radu). În componenţa acestor construcţii, pe lângă elementele de blocuri mari prefabricate intrau şi elementele prefabricate decorative realizate din beton armat: ancadramente, conrnişe, brâie, pilaştri, capiteluri.

Realizată între anii 1950 – 1955, colonia de la Uricani (foto 8), este unul dintre oraşele formate în perioada industrializării socialiste, fiind poate, între exemplele din Valea socialistă a Jiului, unul dintre cele mai interesante prin exuberanţa arhitecturii sale. Colonia era aşezată în imediata apropiere a gurii de intrare în mină (astăzi dezafectată). Una din fazele de proiectare, prevedea ca accesul în ansamblul de locuinţe să deschidă o perspectivă monumentală, direcţionată către clubul muncitoresc, principiu compoziţional aflat în totală contradicţiile cu ideile anilor ’40: „ceea ce se poate concepe atunci când e vorba de arhitectura monumentală – aşezată în centrele suprapopulate ale oraşelor, nu poate fi admis când ni se cere să executăm – la extremitate şi în afara oraşelor – în mijlocul naturei...”. Contrastul între peisaj şi mediul construit pare, în acest caz, cu atât mai evident cu cât tratarea aproape scenografică a spaţiului liber încearcă să îl estompeze. Ansamblul de la Uricani se poate defini tot sub forma unui experiment, de această dată însă la nivelul expresiei arhitecturale.

Prin alăturarea exemplelor ansamblului de la Petrila şi a celui al „cvartalului pentagonal” de la Oneşti poate fi demonstrată încercarea de a atribui culoare locală unor compoziţii în aparenţă destul de rigide (foto 9).

Reşiţa este oraşul cu cea mai însemnată tradiţie industrială. Contribuţia cea mai relevantă din perioada socialistă în domeniul locuinţelor muncitoreşti; fiind de cartierul „Lunca Pomostului”, alcătuit deopotrivă din parcelări de locuinţe individuale dar şi din blocuri grupate în cvartaluri în jurul unor curţi interioare. Ansamblului de locuinţe i se alătură construcţia „Clubului Sindical” – teatrul, construit în 1950, arh. T. Niga (foto 10). Proiectul reprezintă punctul de plecare pentru un studiu de proiecte tip de „cluburi sindicale”. În mod vădit însă, încercările de tipizare nu mai păstrează calităţile proiectului iniţial. Aceasta, nu se datorează numai lipsei de individualitate (conţinută în ideea de tipizare) ci prin contaminarea expresiei exterioare cu un model lipsit de subtilitate arhitecturală, dar simplu de decodificat şi lesne de folosit în scop propagandistic.

Arhitectura perioadei realismului socialist îşi prounea să fie o arhitectură socialistă în conţinut şi naţională prin formă; ceea ce presupune în fond exploatarea culorii locale şi a unei tradiţii existente, ori, cel puţin aparent, arhitectura din perioada „stalinistă” în România ajunge la acest rezultat. Dă aceasta oare câştig de cauză ideologiei? Sau putem judeca calităţile unei arhitecturi realist socialiste romaneşti (cu excepţia unor exemple care preiau întocmai modelul de import sovietic) prin prisma experienţelor acumulate anterior şi deci având ca rezultat „constrângerea transformată în experiment”?

NOTE:

1. Împrumutată din domeniul literaturii, noţiunea de realism socialist a fost aplicată arhitecturii; în fond, „cuvintele cheie ale limbajului şi esteticii arhitecturale din perioada stalinistă erau «sinteză» (a artelor) şi «ansamblu» (arhitectural)”, Josette Bouvard, „Le Metro de Moscou. La construction d’un mythe sovietique”, Ed. Sextant, Paris, 2005

2. Planul de Stat al Republicii Populare Române pe anul 1949, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1949

3. Planul de Stat pe Anul 1950, [Bucuresti], Ed. Comisiei de Stat a Planificării, [1950?]

4. După cum rezultă din Dosarele de arhivă (Fond Ministerul Lucrărilor Publice, Consiliul Tehnic Superior, Dosarele 1748, 1749) Consiliul Tehnic Superior fusese însărcinat, în urma rezoluţiei dată de Mareşalul Antonescu în 27 mai 1941, să prezinte o “soluţie definitivă” asupra chestiunii locuinţelor ieftine. Concluziile Consiliului Tehnic Superior, precum şi memoriile la care se va face referinţă în prezentul text sunt componente ale Dosarelor de arhivă mai sus menţionate.

NOTĂ:

Fotografia nr. 1 este preluată din „Planul de Stat al Republicii Populare Române pe anul 1949”, Bucureşti, Imprimeria Naţională,1949

Fotografia nr. 2 este preluată din „Planul de Stat pe Anul 1950”, [Bucuresti], Ed. Comisiei de Stat a Planificării, [1950?]

Fotografia nr. 3 este preluată după Revistele Tehnice. AGIR. 5/1948

Fotografiile proiectelor după cum şi fotografiile „de epocă” sunt preluate din colecţia revistei „Arhitectura”

Restul fotografiilor sunt ale autoarei

BIBLIGRAFIE:

- Josette Bouvard, „Le Metro de Moscou. La construction d’un mythe sovietique”, Ed. Sextant, Paris, 2005

- Grigore Ionescu – Arhitectura în România în perioada anilor 44 - 69, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969

- G. Gusti, „Un oraş muncitoresc la Hunedoara”, Revistele Tehnice AGIR 5/1948

- M. Locar, „Pe drumul unei noi arhitecturi în RPR”, Arhitectura RPR 1-2/1952

- St. Popovici, Adrian Gheorghiu, M. Lucescu, „Sistematizarea Regiuni Hunedoara”, Arhitectura 2/1951

- N. Porumbescu „Proiectarea locuinţelor muncitoreşti de la Hunedoara 1952”, Arhitectura 6-7/1952

- D. Vernescu, „Proiectarea complexă a locuinţelor din basinul carbonifer al Vătii Jiului”, Arhitectura 6-7/1952

- I. Silvan, „În legătură cu proiectarea secţiunilor-tip de locuinţe”, Arhitectura RPR 1/1954

- L. Garcia, „Studiu de proiect tip pentru un club sindical”, Arhitectura RPR 4/1954

- C. Cervino, „Un nou cartier de locuinţe la Petroşani”, Arhitectura RPR 8/1955

- „Construcţii experimentale din blocuri mari prefabricare. Clădire de locuit în Petroşani”, Arh. N. Sburcu, „Cămin de studenţi la oraşul Stalin”, Arh. Gh. Popescu Negreanu, Ing. M. Drimer, Arhitectura RPR 11-12/1955

Comunicare prezentată la A.R.A. 9 – aprilie 2008