MÂNĂSTIREA BREBU DIN COMUNA BREBU, JUDEȚUL PRAHOVA, OBIECTUL UNOR DISPUTE PATRIMONIALE

Ruxandra NEMȚEANU (Universitatea „Spiru Haret", Bucureşti)

Mănăstirea Brebu, fostă mănăstire ortodoxă, una dintre cele mai importante realizări arhitectonice ale domniei lui Matei Basarab și ale artei românești ale secolului al XVII-lea, este astăzi o proprietate diputată între Muzeul „Casa Domnească”, aparținând de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, Arhiepiscopia Bucureștilor și Primăria Comunei Brebu.

Litigiul trenează în instanțe judecătorești de mai bine de câțiva ani, iar zidurile medievale ale incintei puternic afectate de intemperii și cutremure sunt în pragul colapsului!

Zidul de incintă al mânăstirii este construit din cărămidă şi piatră de râu, conferind fortificației o impozantă imagine în centrul localității omonime. Intrarea în incinta mânăstirii se face pe sub turnul – clopotniţă, construcţie masivă din cărămidă, înaltă de cca. 30 metri, care are probleme serioase structurale.

Biserica, începută la 27 iunie 1650 (7158 de la facerea lumii), în timpul domniei lui Matei Basarab şi finalizată de Constantin Brâncoveanu, conform pisaniei aflată între naos şi pronaos, este inspirată de tipologia Bisericii Mânăstirii Dealu (sec. XVI).

Cândva mănăstirea constituia în secolele XIX și XX, o atracție pentru vilegiaturiști sau pentru artişti români dornici de imortalizare a unor peisaje istorice pitorești, printre aceştia numărându-se Ştefan Luchian, Sava Henţia, Nicolae Grigorescu, precum și alții.

Decăderea ansamblului monahal a început în anul 1863, odată cu secularizarea averilor mănăstirești, cînd mănăstirea Brebu este desființată și reorganizată ca biserică de mir, pământurile și bunurile călugărilor trecând în patrimoniul Eforiei Spitelelor Civile, care le-a scos la licitație. Casele domnești, și ele luate de Eforie, au fost transformate mai întâi în casă de vacanță pentru elevele de la azilul „Elena Doamna“, apoi în sanatoriu, preventoriu, iar între 1950 și 1957, în casă de bătrâni ca, în sfârșit, în 1959 să devină muzeu.

La 23 aprilie 1961 izbucnește un incendiu de proporții, necesitând o altă lucrare de restaurare, terminată în 1963, care a redat aspectul mănăstirii așa cum era în secolul al XVII-lea, imagine păstrată și azi. Neintervenția energică și imediată în realizarea de lucrări de consolidare la incinta fortificată vor duce la pierderi irecuperabile pentru arhitectura medievală românească, având în vedere un posibil viitor cutremur de proporții majore. Disputa celor trei instituții devenind atunci inutilă!