PATRIMONIUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL ȘI AL MARII UNIRI – RAPORT LA 100 DE ANI

Cătălina BULBOREA (Universitea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București)

Ne făurim ca țară de o sută de ani. În vremea Marii Uniri, populația României, rurală în proporție de peste 80%, trăia în comunități stabile, cu tradiții și valori la fel de stabile. Astăzi, peste jumătate dintre români trăiesc în orașe, în mare parte generații urbanizate forțat și incomplet, grupuri eterogene de indivizi, constituite pe criterii care nu au legătură nici cu stabilitatea, nici cu valorile morale.

Modernizați în salturi, inegal și incomplet, o luăm sisific de la capăt după fiecare cutremur geopolitic, o dată la trei – patru decenii. Majoritatea românilor are o percepție vagă a istoriei și a propriei identități culturale, în care patrimoniul construit este mai adesea identificat cu o piedică în calea dezvoltării decât cu o formă de memorie. Cei mai mulți, rupți de locurile natale, nu au legături afective cu patrimoniul construit al orașelor în care locuiesc, iar cei rămași în sate se luptă cu sărăcia și uneori fac focul cu ușile fostului conac boieresc.

În anul Centenarului, memoria generației care a luptat în Primul Război Mondial și a înfăptuit Marea Unire supraviețuiește în cărți, în monumentele aproape nelipsite din centrul fiecărui sat și în nume de străzi.

Locurile bătăliilor purtate acum o sută de ani sunt cercetate doar de braconierii de artefacte, iar de monumentele și mausoleele ridicate în memoria celor căzuți ne amintim doar când se depun coroane de flori, în cadrul vreunei ceremonii televizate. Între timp, casele celor ce ne-au făcut posibilă istoria se ruinează încet, lăsate în grija nimănui. Rareori, eforturile vreunei instituții se conjugă cu cele ale unor voluntari entuziaști și se mai salvează câte o părticică de istorie.

Administrația centrală are alte priorități, dar Centenarul nu așteaptă. Pregătită sau nu, la 1 Decembrie 2018 România va sărbători 100 de ani de existență.