Valeriu-Eugen DRĂGAN

Protecţia monumentelor istorice - Cui bono?

Procesul de protecţie a monumentelor istorice este acceptat şi susţinut în general de largi segmente sociale, dar rigorile şi normele restrictive impuse – altfel unanim recunoscute – sunt de multe ori combătute şi chiar încălcate de susţinătorii unei dezvoltări necondiţionate. Coalizarea publicului alături de specialiştii din domeniul protecţiei patrimoniului apare de multe ori în situaţii extreme, însă nu întotdeauna reacţiile asociaţiilor militante pentru salvarea monumentelor au rezultate favorabile. Este o luptă inegală la care din păcate se recurge sporadic şi aproape întotdeauna doar în situaţii de criză.

În acest context poate că este necesar să ne amintim şi să întărim o verigă slabă, pe care specialiştii o neglijează, oarecum argumentat de faptul că nu reprezintă ţinta principală. Este vorba de răspunsul la întrebarea Cui bono? [Cui îi foloseşte?], iar acesta ar trebui să se refere şi la interesul în numele căruia specialiştii sunt responsabilizaţi să stabilească reglementări şi acţiuni restrictive pentru protecţia patrimoniului. Este vorba de interesul public în numele căruia aceştia deţin şi îşi exercită autoritatea. Acest aspect impune, însă, cel puţin două direcţii de acţiune. Una îndreptată înspre protecţia directă, propriu-zisă a monumentelor istorice şi cealaltă care acţionează indirect prin procesul educaţional. Aceasta din urmă trebuie înţeleasă ca un complex de factori prin care să se urmărească în egală măsură, atât formarea specialiştilor din domeniu, cât şi educarea şi sensibilizarea publicului larg în legătură cu problematica patrimoniului.

Se pune, deci, problema activării conştiinţei sociale în raport cu acest domeniu, atrăgând astfel membrii comunităţilor sociale ca parteneri – nu doar în situaţii de criză – mai ales în condiţiile în care inerţia şi/sau ignoranţa publică poate transforma societatea din beneficiarul direct într-un adversar / oponent mai mult sau mai puţin conştient.