Hanna DERER

Între supraevaluare și reglementare nocivă

Pentru a deveni „cultural”, patrimoniul construit trebuie investit cu semnificații. Cei cărora le revine această misiune sînt, pe de o parte, societatea, prin comunități locale și / sau (mai nou) patrimoniale, și, pe de altă parte, specialiștii în domeniu. Dacă reprezentanții celei dintîi au libertatea de a se lipsi de orice fel de motive, cei din urmă sînt, dimpotrivă, responsabili cu identificarea și expunerea argumentelor științifice în baza cărora se instituie sau nu un regim de protecție sau altul. Fiind vorba despre un domeniu al interpretării (și nu de o știință exactă), nu sînt excluse nici subevaluările care, prin urmare, pot determina pierderea (bine-cunoscută) de valori culturale, dar nici supraevaluările (ilustrate prin studii de caz) care, prin urmare, pot pune sub semnul întrebării însuși statutul de monument istoric. Fiind mai ample și mai complexe decît un singur imobil (chiar dacă este vorba despre un ansamblu de arhitectură), deseori lipsite de componente clasate (dar deloc mai puțin semnificative cel puțin la nivel local), zonele construite protejate (ilustrate prin studii de caz) sînt inevitabil mai dificil de interpretat, erorile putînd să conducă la reglementări urbanistice care au (la rîndul lor) ca efect distrugerea resursei culturale.