Un fapt de memorie: chivotul oferit de ctitori

Dan MOHANU

Tablourile votive rămân, fară îndoială, unele din cele mai puternice fapte de memorie pe care spațiul eclezial le păstrează și le transmite peste veacuri. La frontiera între discursul iconografic și mărturia istorică, imaginea ctitorilor face trecerea între canonicitatea programului iconografic și întoarcerea către lume, pentru pomenirea și neuitarea ostenitorilor bisericii, cu tot neamul lor. Să ne amintim de explicita pisanie alcătuită de Sf. Constantin Brâncoveanu la încheierea picturii din pronaosul bisericii mari a Mănăstirii Hurezi: „Și zugrăvindu-o ca nu alta asemenea, mai vrut-au între alte, ca și dunga cea mare, bătrână și blagorodnă a rodului și neamului său, atâta dăspre tată, cât și dăspre mumă, să să zugrăvească și să să pue aici..." În tablourile votive ctitorii oferă spre slava lui Dumnezeu imaginea zugrăvită a bisericii pe care suntem tentați să o privim ca pe o reprezenare convențională, deschisă erorilor și detaliilor fanteziste. Luând în considerare mai degrabă arbitrariul reprezentării, decât mărturia autentică, memoria colectivă ignoră adeseori valoarea euristică pe care o oferă imaginea chivotului din tabloul votiv. Câteva exemple – Argeș, Stavropoleos, Pătrăuți, Părhăuți, Bălinești, Arbore – ne arată în ce măsură chivotul oferit de ctitori reprezintă documente elocvente pentru reconstituirea trecerii prin timp a unor monumente ecleziale de prim ordin.