Monument și interes public. Despre protecția și clasarea castelor de apă din București

Ioana STOIDE

În contextul actual al Bucureștiului, patrimoniul industrial începe să fie integrat într-un circuit de reutilizare și reabilitare, după o lungă perioadă de ignoranță. După anii 90, când multe dintre siturile industriale au fost privatizate și divizate până în punctul de incoerență a ansamblului, până în prezent se păstrează totuși o serie de construcții deosebite care conturează peisajul urban. De multe ori ele trec neobservate, însă prezența lor pare stranie raportată la împrejurimi. Castelele de apă, ce și-au făcut apariția începând cu secolul XIX, au beneficiat de o arhitectură și tehnologie proprii. Deși au caracteristici similare, fiecare construcție în parte a fost proiectată individual, până în 1956, când în urma celui de-al doilea plan cincinal s-a hotărât elaborarea proiectelor standardizate pentru acestea, alături de alte construcții. O bună parte din ele au fost demolate, iar altele se află în stare avansată de degradare. Doar câteva excepții beneficiază de protecție prin clasare, printre care Foișorul de Foc și Turnul de apă „Cetatea lui Țepeș Vodă”.

La nivel internațional, castelele de apă sunt studiate de ani buni și au servit ca exemplu pentru direcțiile de cercetare studiile mai multor țări precum Germania, Franța, Statele Unite ale Americii sau Belgia. Urmărind astfel inițiativele de inventariere, protecție și conversie la nivel internațional, cât și local, scopul lucrării de față este acela de a sublinia importanța castelelor de apă, cu intenția de a le conferi protecție în viitor. Astfel, un prim obiectiv al studiului este inventarierea construcțiilor din orașul studiat, pentru perioada delimitată de cea de-a doua parte a secolului XIX, până în anul 1956. În completarea inventarierii se urmărește cercetarea lor, prin dezvoltarea unei fișe de obiectiv, dar și a două studii de caz. Se va ține cont de informațiile cumulate pentru a fi posibilă clasarea lor în Lista Monumentelor Istorice.

„În lipsa unor semne vizibile care să indice drepturile de proprietate asupra fabricilor nefuncționale, multe spații post-industriale par să nu aparțină nimănui, în timp ce restul orașului beneficiază de reguli clare referitoare la acces, incluziune și excluziune” (Liviu Chelcea, Ecologii postindustriale: moloz industrial, natură și limitele reprezentării, Arhitectura, 4-5, 2017, p. 70-78).