Cişmigiu şi cancer metastatic
Grădina Cişmigiu, a doua cea mai veche grădină publică modernă din România şi un bun patrimonial de interes naţional (cod LMI B-II-a-A-19655) a ajuns în prezent să reprezinte o ruină peisageră de pe urma căreia municipalitatea, precum şi obscuri particulari câştigă constant, prin intermediul unor acţiuni neadaptate sitului şi contextului istoric al grădinii, capital de imagine şi potenţial economic.
Începută în anii 1850 de către peisagistul de origine austriacă Karl Friedrich Wilhem Meyer într-un stil eclectic, predominant romantic-peisager, Grădina Cişmigiu va suferi în decurs de aproximativ un secol, o serie de transformări semnificative ce ţin atât de compoziţia vegetală, cât şi de cea arhitecturală. Toate aceste modificări al căror rezultat (benefic!) ar fi putut fi uşor observat în zilele noastre au fost semnate de unii dintre cei mai importanţi şi mai prolifici grădinari, arhitecţi şi peisagişti care au lucrat în România: peis. Karl Friedrich Wilhelm Meyer, ing. Lalanne, arh. Seminet, grădinar Frei, grădinar Hoffman, arh. Al. Orăscu, ing. Gilbert, horticultor Louis Leyvraz, grădinar W. Knechtel, arh. Joseph Hartl, peis. Fr. Rebhuhn etc.
Grădina Cişmigiu este, la ora actuală, un bolnav cronic asupra căruia se intervine cu o schemă de tratament greşită şi cu o medicamentaţie contrafăcută.
În această grădină suferindă publicul şi municipalitatea petrec de Crăciun şi dansează pe ritmuri populare cu ocazia diferitelor manifestaţii artistice, supunând-o unui stres suplimentar care se resimte puternic deopotrivă asupra vegetaţiei istorice, cât şi a obiectelor de decor arhitectural. (A se reţine faptul că nu suntem împotriva unor manifestaţii culturale, dar nu suntem de acord cu organizarea acestora într-un monument istoric fără a se ţine seama de nişte minime reguli de organizare!)
O municipalitate incompetentă şi poate chiar răuvoitoare intervine constant şi cu ne-specialişti asupra grădinii, provocând răspândirea cancerului, plantându-i constant metastaze vegetale care îi acoperă peluzele istorice şi care îi omoară lent, dar constant, vegetaţia istorică, precum şi metastaze arhitectural-sculpturale care îi blochează perspectivele şi care îi înlocuiesc diverse elemente de patrimoniu. Păstrând comparaţia oncologică, putem vedea cu traseele „naturale" ale grădinii sunt înlocuite treptat cu noi căi de acces şi alei pavate cu „biscuiţi" din beton sau plastic.
Nu vom descrie amănunţit starea bolnavului deoarece fişa medicală a acestuia s-ar apropia de dimensiunile unui roman, însă vom prezenta câteva imagini grăitoare care certifică vizual gravitatea acestui patrimoniu muribund.
Ok! Şi ce? Contează?
Atâta timp cât România are un patrimoniu peisagistic aproape absent, acest monument istoric ar trebui vindecat, conservat şi restaurat pentru a putea transmite şi viitoarelor generaţii mesajul cultural care îl defineşte de mai bine de 160 de ani şi pentru a arăta strănepoţilor faptul că generaţia noastră nu a fost incompetentă, neglijentă şi nepăsătoare ci şi-a schimbat mentalitatea găunoasă, devenind avidă în a-şi păstra şi a-şi pune în valoare puţinul patrimoniu pe care (încă) îl deţine!
Peis. drd. Alexandru Mexi
