DESPRE SPONTANEITATE ȘI INIȚIATIVE LOCALE CONTEMPORANE PENTRU RECUPERAREA MEMORIEI COLECTIVE. TROIȚA DIN SĂLIȘTE ȘI CLOPOTNIȚA BISERICII VECHI DIN GRÂNARI

Liviu GLIGOR

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti

În condițiile în care statul romăn, prin instituțiile sale specializate, gospodărește cu mare  dificultate doar o mică parte a valorilor de patrimoniu declarate ale României dovedindu-și incapacitatea să susțină și să stimuleze prin programe financiare dedicate, societatea civilă, pentru valorificarea patrimoniului construit local, unele comunități, încep să-și evalueze tot mai atent valorile patrimoniale pe care le dețin și energiile de care dispun in situ, demonstrând interes, capacitate de mobilizare și resurse proprii pentru cultivarea, conservarea și promovarea acestora.

Două construcții de cult din localitățile transilvănene numite mai sus, neglijate, garate undeva în culisele memoriei colective, sunt în curs de a fi revitalizate pornind de la inițiativa și prin voința comunității. Cele două cazuri simbolice, deloc singulare, evidențiază plauzibilitatea și viabilitatea unor mecanisme spontane de recuperare a memoriei colective - în lipsa celor de ampoare națională, dedicate și instituționalizate - în contextul agresiunii ambientului antropic contemopran asupra patrimoniului construit.

Săliștea Sibiului deține o colecție bogată de troițe vechi la răspântiile străzilor. În funcție de locul pe care au fost clădite, unele au suportat pe parcursul timpului agresiunea intensificării și amplificării căilor de circulație, altele au fost progresiv înglobate de extinderea construcțiilor adiacente, au suferit intervenții neadecvate sau pur și simplu au dispărut. Legătura localnicilor cu aceste repere cu semnificație profund religioasă ale colectivității, pare că s-a destrămat. Și totuși, din culisele memoriei, aceste obiecte revin în simbolistica prezentului ca o necesitate înțeleasă, sub forma unei comenzi sociale reformulate. Una dintre aceste troițe, amplasată pe o stradă în curs de modernizare, în stare de colaps, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, trece printr-un proces de reabilitare, pornind de la inițiativa și cu participarea voluntară a localnicilor din imediată vecinătate, cu suținerea primăriei și beneficind de asistență de specialitate. Cazul este ilustrativ pentru constituirea și autoreglarea intervenției, dar simultan reprezintă expresia restaurării semnificației acestei construcții pentru locuitorii din imediată vecinătate și implicit pentru comunitatea locală. Lucrările urmează să fie reluate în actualul sezon de construcție, în condițiile în care, anul trecut au au fost executate în regim de urgență lucrări pentru stabilizarea construcției. Clopotnița bisericii greco-catolice din Grânari, județul Brașov, era până foarte recent o construcție din lemn, prăbușită, în vecinătatea ruinei bisericii din lemn și pâmânt, datând de la sfârșitul secolul al XVIII-lea. Aceasta din urmă, la rândul ei, în stare de colaps, după diverse intervenții de reparații – mai mult sau mai puțin pertinente – cu posibilitățile momentului și locului devine obiect de interes pentru comunitate.

Inițiativa preotului și primarului din Grânari găsește calea spre a își face auzită intenția de reabilitare complexă a sitului și totul ajunge prin Fundația Monumentum prin arhitecții Eugen și Veronica Vaida, la facultatea de arhitectură – secția studii de licență 3 ani, specialitaea conservare-restaurare a UAUIM din Sibiu. Din acest moment, cooperarea între Fundația Monumentum, școală și autoritățile locale din Grânari se așează în linie dreaptă. Reconstrucția clopotniței este în prezent în desfășurare, integrată procesului de învățământ declanșeate fiind etapele înregistrării și evaluarii stării de degradare, identificării metodelor de intervenție, având ca finalitate intervenția propriu-zisă cu participarea indispensabilă a sutdenților din anul II de la Sibiu.

Cazul este ilustrativ pentru interesul și determinarea comunității de a revitaliza anasmblul cât și pentru modul în care evoluează situația către dezideratul final: reintegrarea în fondul construit a celor două clădiri și reconstituirea memoriei colective.

Cele două cazuri demonstrează viabilitatea soluțiilor alternative pe bază de voluntariat dar și efectul sinergic valabil al integrării învățământului de specialitate cu realitatea contemporană a profesiunii.