PATRIMONIU CULTURAL INTERNAŢIONAL: ARHITECTURA PĂRŢILOR BELIGERANTE

Hanna Derer

Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București

Inevitabil orice conflict armat îşi pune amprenta asupra identităţii culturale a părţilor implicate, fapt reflectat mai ales de către oraşele aflate, la propriu şi la figurat, pe câmpul de luptă, oraşe care înregistrează pierderi şi cunosc ulterior procese de reconstrucţie. Dincolo însă de acest gen de fenomen (manifest, vizibil şi lizibil la scara întregii aşezări umane în cauză), uneori, războaiele intervin într-un mod determinant asupra unui imobil – oarecare la origine – care, astfel, ajunge, în mod aparent (?) paradoxal să aparţină, (şi) altfel decât în sensul regimului juridic de proprietate, în egală măsură celor înfrânţi şi învingătorilor. Studiul de caz din Bucureşti propus pentru susţinerea afirmaţiei anterioare, ilustrează, în consecinţă, felul în care conflagraţiile şi efectele acestora unesc, fără voia lor, adversari care, astfel, determină emergenţa unui patrimoniu cultural comun mai multor state, naţii sau comunităţi. O locuinţă, menită să reprezinte meritele comanditarului şi astfel să contribuie la oglindirea succesului înregistrat de familia acestuia şi-a schimbat proprietarul şi menirea, funcţionînd, pentru o vreme, ca reşedinţă de ambasador, fiind apoi extinsă cu ambasada propriu-zisă, pentru ca, după război, să fie ocupată efectiv de cei victorioşi şi transformată într-un centru cultural, nu fără ca rezistenţa faţă de noul regim politic să se facă simţită, desigur extrem de subtil, în arhitectura etapei respective. O evoluţie istorică deosebit de bogată pentru un singur şi simplu imobil şi care a încetat de mult să fie relevantă doar pentru România.