PATRIMONIUL INDUSTRIAL: TREI ISTORII MAI PUŢIN CUNOSCUTE

Anamaria Mortu

Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București

După 1862, dezvoltarea unui centru industrial în perimetrul Bucureştiului a fost favorizată de afluxul de oameni ce se orientează spre capitală, compensând pentru început lipsa unor resurse naturale precum şi a unor căi de comunicaţie corespunzătoare.

În acest context, până la construirea unei linii ferate, care să permită crearea unor reţele de aprovizionare profitabile şi adoptarea unei legislaţii care să încurajeze întregul proces, numărul investiţiilor rămâne nesemnificativ.

Cu excepţia stabilimentelor statului (capabil să le susţină financiar şi necondiţionat) cele câteva fabrici înfiinţate cu fonduri particulare în primele două decenii după Unire, printre care şi Turnătoria Effingham. Grant et. comp. Belvedere (1863), Uzinele Lemaître (1864) sau Uzinele E Wolff (1877) sunt sortite fie unui faliment rapid, fie unei existenţe asupra căreia planează permanent incertitudinea, reflectând într-o mare măsură parcursul sinuos al industriei metalurgice.

Pentru început, situaţia economică şi politică instabile condiţionează supravieţuirea acestor investiţii, de capacitatea de adaptare la cerinţele pieţei într-o continuă schimbare, de buna gestionare a resurselor şi mai puţin de nivelul tehnologic ridicat sau calificarea celor implicaţi.

Istoriile puţin cunoscute şi pline de paradoxuri ale celor trei fabrici, alături de patrimoniul industrial, pe nedrept marginalizat, fac parte şi ele, de mai bine de un secol din memoria oraşului.