PATRIMONIUL. O PERSPECTIVĂ COMERCIALĂ

Vlad Thiery

Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București

Tema „Al cui este patrimoniul / Cui aparţine patrimoniul” ridică, implicit, o problemă legată de proprietate. Or, după cum ştim, dreptul de proprietate implică două componente inseparabile: unele care ţin de drepturi şi altele de obligaţii. Cu alte cuvinte, întrebarea enunţată poate fi desfăcută în două chestiuni, ce este bine să fie tratate întotdeauna împreună: cine beneficiază de patrimoniu? şi cine are grijă de patrimoniu?

Problemele apar când cele două întrebări au răspunsuri diferite, respectiv relevă o ruptură între beneficiari şi responsabili. De cele mai multe ori, când beneficiarii patrimoniului nu sunt şi responsabili de protecţia şi conservarea sa, acesta devine, de fapt, al nimănui. Câtă vreme patrimoniul nu este apropriat de comunitate, şansele de a fi conservat şi integrat unui circuit aparţinând realităţii actuale sunt considerabil reduse.

În acest context, se pune problema în ce măsură patrimoniul poate reprezenta o valoare în societatea contemporană, în mecanismele cererii şi ale ofertei. Prezintă patrimoniul atribute ce pot deveni valoare traductibilă comercial? Există şanse ca o cercetare ce are în vedere unele criterii de piaţă să releve rezultate interesante şi posibil de integrat în strategii viitoare.

Privită în perspectivă antrepenorială, arhitectura se înscrie în principiile „creaţiei distructive” (Schumpeter). Actul edificării presupune o întemeiere pe baze noi, fie acestea unele de semnificaţie. În decursul istoriei, preluarea unor structuri sau a unor situri constituite s-a făcut fie în baza unor criterii evident pragmatice – prin folosirea unor elemente construite existente, fie a continuităţii de existenţă într-un anumit loc.

Epoca postmodernă chestionează principiile creaţiei distructive asociate progresului modern şi (re)valorizează elemente ale trecutului într-o cheie mai degrabă comercială, ce vizează satisfacerea unor tendinţe nostalgice. Am putea asocia începuturile „industrializării” acestei tendinţe cu materializarea universului Disney şi parcurile tematice ce au cucerit, în a doua jumătate a secolului douăzeci, Statele Unite şi, apoi, (aproape) întreaga lume.

Includerea patrimoniului construit în dezvoltările urbane a devenit un „must” pentru societatea de consum. Acesta s-a impus ca un element esenţial în construirea identităţii unui loc. Construcţiile şi structurile existente sunt astăzi puse în valoare, sunt integrate în circuitul contemporan. La rigoare, ele sunt „fabricate” pentru a contribui la construirea identităţii unui loc. Chestiunea autenticităţii este de multe ori eludată, dându-se întâietate elementelor de diferenţiere care crează povestea unică – esenţială pe piaţa concurenţială.

Aceasta este una din componentele esenţiale ale brandului de loc. Municipalităţile, regiunile sau chiar statele îşi construiesc identitatea bazându-se pe patrimoniul lor, în încercarea de a-şi câştiga şi menţine locul în lumea globalizată. „Citirea” patrimoniului este făcută în cheie postmodernă la diferite niveluri de semnificaţie, în funcţie de nivelul de pregătire al receptorului. În acest sens, o abordare comercială a elementelor construite valoroase poate avea efecte benefice în acţiunea de conservare a patrimoniului câtă vreme satisfacerea sentimentelor nostalgice nu duce la o pervertire a sa.