București: Fortificațiile din secolul al XIX-lea

Fortul nr. 1- Chitila

Încă din primele zile ale domniei regelui Regelui Carol s-a conturat nevoia fortificării României şi cu precădere a capitalei, în contextul ameninţării turceşti pe de o parte şi al dorinţei recunoaşterii neutralităţii României de către marile puteri, de pe altă parte. În acest sens, a fost consultat generalul belgian Henri Alexis Brialmont, cea mai recunoscută autoritate a timpului în domeniul fortificării.

Pe data de 15 decembrie 1882, răspunzând invitaţiei Regelui Carol şi a primului ministru I.C. Brătianu, generalul Brialmont prezintă memoriul său privind organizarea defensivă a regatului. Conform acestui memoriu, cetatea Bucureşti urma să fie organizată permanent cu o centură de forturi detaşate. Această centură era compusă din 18 forturi şi 18 baterii intermediare, toate constituite după sistemul punctelor de sprijin cu dublă acţiune şi dezvoltate pe un perimetru de 72 km. Distanţa dintre un fort şi o baterie intermediară este de aproximativ 2 km., adică raza de bătaie a unui unui tun de 57 mm. Diametrul cel mic al centurii de forturi este de 21,5 km. (între forturile Afumaţi şi Măgurele), iar diametrul cel mare este de 23 km. (între forturile Chitila şi Leurdeni). Linia forturilor era dublată la 100 m. spre interior de o cale ferată şi o şosea, cu rol important în aprovizionarea centurii fortificate. Lucrările pentru realizarea centurii fortificate au fost demarate la data de 1 iunie 1884 şi s-au încheiat 10 ani mai târziu; aceste lucrări au presupus un efort considerabil, costul total al lucrărilor ridicându-se la 111,5 milioane lei aur, adică de trei ori bugetul anual alocat armatei române. Ironia istoriei a făcut ca, la puţin timp după realizarea liniei fortificate, în primul război mondial, Bucureştiul să fie ocupat făra prea mult efort de armata germană, chiar spre surprinderea acesteia, care a găsit centura fortificată complet abandonată. Soarta forturilor a fost pecetluită de fapt de dezvoltarea remarcabilă a explozivilor şi a aviaţiei. Realizând acest fapt, responsabilii militari români din acele vremuri au transformat toate piesele de artilerie din forturi în artilerie mobilă.

Din testamentul regelui Carol:

„Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de Mine, ca un scut foarte puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări de cari cerul să păzească ţara".

După 120 de ani de la finalizarea centurii fortificate, exceptând forturile din zona de sud-vest a Bucureştiului care şi-au păstrat în parte destinaţia iniţială, găzduind în continuare unităţi militare, restul au fost abandonate. Prinre ele se numără şi fortul Chitila. Acesta a fost primul construit şi asupra lui nu s-a operat nicio modificare faţă de planurile iniţiale ale generalului Brialmont aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri (ca şi cel de la Otopeni, cuprinde un reduit, dispus în centrul incintei pentagonale a fortului, la care s-a renunţat în cazul celorlalte forturi, din considerente materiale).

Fortul a servit o vreme drept cramă şi se pare că va deveni în curând depozit de mobilă. Între timp el zace abandonat. Lipsa lucrărilor de întreţinere în paralel cu inundarea lui ca urmare a creşterii nivelului pânzei freatice au condus la degradarea lui accentuată. Deşi reprezintă alături de celelalte forturi şi baterii intermediare, o componentă importantă a patrimoniului cultural-istoric, potenţialul lui este complet ignorat. De altfel nici unul dintre forturile Bucureştiului nu este clasat ca monument istoric.

Forturile prezintă şi un potenţial deosebit din punct de vedere al amenajării teritoriului. Bucureştiul se extinde, şi dacă în secolul al XIX-lea linia fortificată se afla la 8 km. de marginea oraşului, astăzi există şanse reale ca unele forturi să fie incluse în spaţiul urban.

Rolul forturilor trebuie în consecinţă reconsiderat iar potenţialul lor (cultural, turistic, economic, etc.) trebuie exploatat în vederea susţinerii dezvoltării locale şi regionale, după cum se întâmplă în atâtea cazuri, cum ar fi, de exemplu forturile de pe linia Nieuwe Hollandse Waterline din Utrecht (Olanda), linia Vestig Anwerpen din Anvers (Belgia) sau linia fortificată din Essex (Marea Britanie).

 

Bibliografie:  

D.I. Vasiliu, Fortificația permanentă contemprană, Tipografia „Revistei Geniului”, București, 1933, p.104-124;

D.I. Vasiliu, Studii și documente în legătură cu fortificațiile române din secolul al 19-lea, Tipografia „Revistei Geniului”, București, 1934, p. 185-293;

C. Tănăsescu, Istoricul lucrărilor de fortificație a Cetății București, 1900

 

Ilustrații:

D.I. Vasiliu, Fortificația permanentă contemporană, Tipografia „Revistei Geniului”, București, 1933, p.106,108; 

  

 

Text și fotografii: Ștefan Cristescu