Reprezentarea grafică a vestigiilor arheologice, de la desenul de mână până la modelele digitale sau fotografia multispectrală, constituie, sui generis, o parte fundamentală a documentării. Deși acest fapt este larg acceptat, o adaptare metodologică adresată fiecărui caz în parte este necesară mai ales în raport cu cercetarea de arhitectură, atât de necesară pe șantierele arheologice care aduc la lumină vestigii construite. În cadrul Școlii de Vară ArheoArhitectura, desfășurată la Costești-Cetățuie, un exercițiu de documentare a devenit, pe parcursul a cinci ediții, un instrument necesar pentru organizarea informațiilor mai vechi și recente pe o bază care sperăm că va permite în viitor dezvoltarea unor cunoștințe sau direcții noi de cercetare.

Zidăria ruinelor antice ale podului lui Traian de peste Dunăre, construit între 103–105 d.Hr., a suportat în timp o serie de deteriorări, începând cu distrugerea sa în sec. II și continuând cu cele din sec. XIX, XX și XXI. Deteriorările din sec. XX au fost determinate de decizii nefericite: construirea barajului de la Porțile de Fier I în anii ’60, proiecte de punere în valoare din anii ’70 și protecția prin construirea unei cuve din beton în anii ’80. Intervențiile de conservare și restaurare s-au desfășurat în 2020–2021 pe o perioadă de 23 de luni. Predomină operațiunile de consolidare: consolidarea materiei decoezive, injectări cu mortare fluide, asigurări și ancorări cu mortare adecvate. Intervenția în ansamblu urmărește păstrarea cât mai mult a materiei originale vizibile, limitând la maximum zonele acoperite cu refaceri.

Comunicarea propune o reevaluare a culelor din Groșerea din perspectiva cercetării interdisciplinare recente, cu accent asupra raportului dintre sursele istorice, analiza arhitecturală și datarea dendrocronologică. Rezultatele analizelor dendrocronologice realizate în 2023 de laboratorul Anno Domini Dendrolab din Miercurea Ciuc au demonstrat că etapa principală de construcție a Culei Crăsnaru trebuie plasată imediat după iarna anilor 1814/1815, nu în jurul anilor 1750, 1801 sau 1808, așa cum s-a afirmat adesea în literatura anterioară. Un alt grup de probe a indicat intervenții ulterioare databile în a doua jumătate a sec. XIX și în jurul anului 1900. Reevaluarea critică a izvoarelor scrise și vizuale evidențiază fragilitatea unor atribuiri tradiționale și impune reluarea dosarului genealogic și istoric pe baze documentare mai solide.

Castelul Bethlen din Sânmiclăuș (jud. Alba) reprezintă unul dintre exemplele semnificative ale receptării teoriei arhitecturale occidentale în Transilvania secolului al XVII-lea. Tipologia planimetrică a clădirii — un plan pătrat cu o compartimentare interioară în nouă pătrate egale — corespunde unei schițe atribuite lui Nicolaus Goldmann, profesor de matematică și teorie a arhitecturii în Leiden. Nicolae Bethlen, patronul și autorul concepției arhitecturale, a frecventat cursurile lui Goldmann în 1663, ca parte a peregrinărilor sale academice. Lucrarea argumentează că anumite aspecte ale concepției pot fi interpretate și în lumina simbolismului arhitectural derivat din preocupările premoderne de reconstituire a arhitecturii Templului lui Solomon. Castelul din Sânmiclăuș apare astfel ca expresie a unui proces complex de transfer al ideilor arhitecturale, mediat de peregrinările academice ale elitei transilvănene.

Studiile asupra Bisericii Bătrâne din Breb nu s-au încheiat cu dendrocronologia, fiind completate de studiul arheologic efectuat la baza monumentului, care a furnizat câteva surprize: densitatea mare de înhumări lipite de fundație, cu descoperiri monetare de sec. XVII–XVIII, și mărturii stratigrafice ale amenajării terenului. Vârsta absolută a trei înhumări, stabilită prin datări radiocarbon, atestă existența unui cimitir încă din sec. XV. Modul în care aceste descoperiri se corelează cu istoricul monumentului și contribuie la corectarea soluțiilor de consolidare propuse anterior face subiectul comunicării.

Demersul continuă prezentarea cu același titlu de la Sesiunea ARA 2024, profitând de cercetări recente de arhivă care au ajutat la înțelegerea contextului realizării unor fotografii. Fotografiile în cauză, ajunse în arhiva fotografică a Institutului de Arheologie, documentează excursia întreprinsă de Grigore Tocilescu alături de studenții săi la Atena, în ultimii ani ai sec. XIX. Documentele de arhivă și presa vremii permit acum o lectură avizată a fotografiilor și lămurirea unei pagini interesante din istoria arheologiei românești.

Contribuția propune o actualizare a datelor privind sectorul Alutan al frontierei romane din Dacia Inferior, prin integrarea rezultatelor cercetărilor arheologice și a analizelor non-invazive realizate în 2021–2025. Sunt reevaluate segmentele de pe cursul mijlociu și inferior al Oltului, cu accent pe relația dintre infrastructura militară (castre, drumuri, puncte de control) și cadrul geomorfologic, inclusiv situri de pe cursul transilvan al Oltului (Cincșor, Hoghiz) și din sectorul sudic (Buridava, Romula, Sucidava). Contribuția discută organizarea spațială a sistemului defensiv, elemente de arhitectură militară, tehnici de construcție și etape de funcționare.

Lucrarea continuă demersul de actualizare a cercetărilor privind Limesul Transalutanus, integrând rezultatele din 2021–2025, inclusiv investigații la Câmpulung-Jidova, Voinești și Cumidava-Râșnov. Studiul examinează structura sistemului defensiv liniar, relația dintre val, șanț și rețeaua de fortificații și conexiunile cu infrastructura rutieră romană. Noile date contribuie la clarificarea cronologiei și funcționalității acestui sector de frontieră.

La solicitarea parohiei, care inițiase un proiect de consolidare și restaurare prin fonduri europene, s-au desfășurat cercetări arheologice preventive la Biserica „Buna Vestire” din Pitești (Greci), ctitorită în 1564 de marele logofăt Ivan Norocea. În biserică au fost identificate zidul sec. XVI care despărțea naosul de pronaos, fundațiile unui mic pridvor, trei niveluri de podele și 12 cripte cu 95 de morminte datate între a doua jumătate a sec. XVI și primul deceniu al sec. XX. S-au descoperit totodată zidurile masive ale unei biserici anterioare, probabil din sec. XV. Sub pretextul costurilor, rezultatele cercetărilor nu au fost valorificate în niciun fel, solicitările adresate instituțiilor abilitate rămânând fără răspuns concret.

Expansiunea accelerată a surselor de energie regenerabilă generează un conflict tacit între dezvoltarea infrastructurii „verzi” și protejarea patrimoniului arheologic subteran. Instalarea stâlpilor de susținere și a rețelelor de cabluri amenință direct siturile arheologice invizibile la suprafață. Datorită capacității de a investiga suprafețe mari în mod rapid, non-invaziv și eficient ca preț, magnetometria oferă o hartă clară a anomaliilor magnetice, respectiv a posibilelor urme arheologice, înainte de faza de proiectare tehnică a oricărei investiții. Responsabilitatea politică presupune și protejarea identității și continuității istorice, prin crearea unor „ferestre arheologice” sau adaptarea structurilor de montaj.

Patrimoniul construit al județului Ilfov cuprinde 730 de monumente istorice clasificate conform Legii 422/2001: 557 de poziții cu situri arheologice, 125 de monumente de arhitectură, 17 monumente de for public și 14 monumente memoriale/funerare. Protejarea patrimoniului arheologic (cca. 400 de situri înregistrate în Repertoriul Arheologic Național) se află într-o stare critică: PUG-uri neactualizate sau vechi, fără studii arheologice de fundamentare, reglementări urbanistice nerespectate, liste ale monumentelor cu lacune, rezultate ale sondajelor nepublicate, lipsa îndelungată a personalului de specialitate în cadrul Direcției Județene pentru Cultură Ilfov.

În România, patrimoniul se degradează accelerat, în absența unui cadru legislativ modern și a unor mecanisme funcționale de evidență și gestiune, rămânând marginalizat în decizia politică. La nivel internațional, înțelegerea patrimoniului a evoluat de la monument istoric la resursă de dezvoltare și sistem cu funcții strategice — acumulare conceptuală care nu se reflectă în România. Evoluțiile recente confirmă că patrimoniul cultural este vizat deliberat în dinamica conflictelor, iar dreptul internațional recunoaște distrugerea sa ca problemă de securitate. Patrimoniul cultural corespunde profilului infrastructurii critice: este neregenerabil, susține stabilitatea socială, iar deteriorarea sa afectează funcționarea statului.

Ca urmare a acțiunilor naturale sau antropice, monumentele istorice trec prin cicluri de avariere, reabilitare sau neglijare, situații critice apărând în conjuncturi defavorabile. Sunt relevante: constituirea Comisiunii Monumentelor Istorice (1892–1948), consacrarea criteriilor de autenticitate și intervenție minimă în Carta de la Atena (1931) și Carta de la Veneția (1964), desființarea Direcției Monumentelor Istorice în 1977, demolarea Mănăstirii Văcărești în 1984–1986 (deși parțial restaurată în 1973–1977) și a Bisericii Sf. Vineri în 1987 (deși restaurată în 1964 și 1985), contrar opiniilor specialiștilor. Salvarea prin translație a opt clădiri de cult în 1982–1985 dovedește o expertiză memorabilă.

Sfârșitul domniei împăratului Filip Arabul (244–249) reprezintă un moment de cotitură pentru activitatea monetară și civilizația din zona de vest a Pontului Euxin. După Filip Arabul, niciun oraș din Moesia Inferior nu va mai bate monede, iar activitatea monetară a câtorva orașe din Tracia nu va mai redobândi vivacitatea de până atunci. Timp de două sute cincizeci de ani, monedele provinciale vest-pontice au fost vehicolul propagandei imperiale romane. Comunicarea se apleacă asupra ultimului episod al propagandei imperiale romane și asupra originii temelor ilustrate de emisiunile monetare a trei orașe: Tomis și Callatis în Moesia Inferior și Bizya în Thracia.

Comunicarea se referă la interpretarea descoperirilor din cavoul nr. 6 al fostei mănăstiri de la Cătălui (est de Căscioarele, jud. Călărași), cercetate în vara anului 1988. Din publicarea lor rezulta că pe fundul cavoului se afla un personaj principal, bănuit a fi marele ban Teodosie Corbeanu (mort la 22 iunie 1647), iar deasupra lui, prin reînhumare, doi coconi. La prelevarea resturilor osoase în septembrie 2024, surpriza a fost totală: cele trei persoane sunt un masculus, o femeie și o persoană neidentificabilă. Identificarea s-a dovedit eronată, impunându-se noi interpretări.

Biografia zidurilor de susținere a terasei a X-a de la Sarmizegetusa Regia este complexă: în perioada antică, multiple etape de construcție, reconstrucție și demantelare; în perioada contemporană, cercetări arheologice și diverse lucrări de conservare, restaurare și consolidare, mai mult sau mai puțin adecvate. Fenomenele naturale — alunecări de teren, căderi de arbori seculari — au afectat de asemenea structura lor. Lucrarea trece în revistă principalele demersuri care le-au privit pentru a putea înțelege evoluția antică și aspectul actual al monumentului.

Menționată în jurul anului 950 de patriarhul Photios, Sulina este situată la una dintre gurile Dunării rămase în plină circulație. Farul construit din inițiativa lui Beșir Aga (1745), însoțit de spital, cantină și magazii, juca un rol esențial în orientarea navigației. La mijlocul sec. XIX apare Comisia Europeană a Dunării și navigația cunoaște o continuă evoluție. Prezentarea urmărește evoluția și involuția portului Sulina de la origini și până în prezent, ca reflectare a deciziilor politice succesive care i-au modelat destinul.

Studiul propune o relectură a unei reședințe urbane dispărute din București, situată pe fosta stradă Mercur, asociată în memoria urbană cu numele lui Alexandru Marghiloman. Investigația bazată pe documente de arhivă aduce în discuție existența unui proiect anterior, realizat de Paul Gottereau la sfârșitul sec. XIX, evidențiind o etapă inițială puțin cunoscută. Studiul arată că imaginea consacrată a imobilului se sprijină, în mare măsură, pe o etapă târzie, în timp ce faza inițială a rămas aproape necunoscută.

Prezentarea redeschide subiectul fondului de locuire tradițională Bucureșteană pornind de la exemplul cartierelor afectate de construirea Magistralei Victoria Socialismului (redenumită Bulevardul Unirii), care a întrerupt brutal sistemul stradal al cartierelor tradiționale, distrugând în mare parte specificitatea fondului construit. O tipologie de locuire este schițată pe baza unor fotografii realizate de-a lungul ultimilor 40 de ani, însoțite de planuri demonstrând fluiditatea legăturilor stradale. Revizitarea acestui ansamblu pornește de la o poziție critică privind lipsa de responsabilitate politică și incită deschiderea unor posibilități de intervenție care să revitalizeze zonele abandonate.

Transformările recente din Timișoara indică o schimbare semnificativă în modul de gestionare a patrimoniului industrial, în care demolarea nu mai apare ca excepție, ci ca rezultat frecvent al procesului de dezvoltare urbană. Lucrarea analizează această dinamică printr-un corpus extins de situri industriale demolate total sau parțial: Fabrica „Solventul” (1869), Fabrica de Pălării „Paltim” (1900), Fabrica de Ghete „Turul” (1901), Abatorul Orășenesc (1904), Fabrica de Ciocolată „Kandia” (1909) și altele. Un tipar recurent este conservarea selectivă a clădirilor administrative, în timp ce clădirile de producție sunt demolate pentru noi dezvoltări imobiliare. Studiul argumentează că demolarea a devenit, de facto, politică publică.

Prezentarea aduce informații inedite despre câteva fragmente de mozaic pavimentar policrom recuperate de la Edificiul Roman din Tomis-Constanța (sec. IV–VI d.Hr.). Cercetarea preliminară a confirmat apartenența fragmentelor la același paviment. Principalele etape au constat în analiza istorico-arheologică, identificarea materialelor originale, investigarea tehnologiei de realizare (opus tessellatum) și identificarea factorilor de degradare. Intervențiile de conservare-restaurare realizate au dus la recuperarea valorilor materiale și estetice autentice ale fragmentelor, creând posibilitatea valorificării lor culturale pe viitor.

În 1993, la solicitarea Primăriei Municipiului București, a fost elaborat un proiect de releveu, expertiză tehnică și restaurare pentru „prăvălia cu etaj” din strada Bărăției nr. 50, parte a unui program de pionierat dedicat evaluării seismice a clădirilor în stare precară. Imobilul nu a beneficiat de nicio intervenție concretă, degradându-se timp de un sfert de secol, până la apariția unui al doilea program al administrației locale în 2018. Studiul istoric a revelat că este cel mai vechi edificiu din frontul stradal: subsolul și parterul datează din 1824, iar etajul din 1880. Prezentarea reconstituie parcursul sinuos al recuperării acestei clădiri de către un colectiv dedicat.

Biserica Mănăstirii Tismana (jud. Gorj), monument istoric de importanță majoră, a beneficiat de un amplu proces de restaurare în 2010–2015. Evenimentele seismice recente din zona Târgu Cărbunești au generat noi degradări, punând în evidență vulnerabilități persistente la nivelul picturilor murale și al paramentului exterior. Lucrarea identifică tipologii de degradare: fisuri structurale fine, desprinderi ale tencuielii și instabilități locale ale peliculei picturale. Sunt propuse intervenții de urgență și măsuri de conservare-restaurare adaptate noilor condiții, cu accent pe monitorizarea continuă a monumentelor în zone cu activitate seismică.

Prezentarea analizează cazul concret al intervențiilor din anii 2010–2025 din centrul istoric al municipiului Câmpulung. Co-finanțat inițial cu fonduri europene nerambursabile prin POR 2007–2013, proiectul de reabilitare a zonei istorice s-a derulat ulterior din fonduri locale, susținere privată și repartizări guvernamentale. Argumentarea beneficiază de imagini din cele 15 șantiere succesive și de o analiză lucidă a modului în care expertiza profesională este integrată sau marginalizată în procesul decizional, cuprinzând patru mandate diferite ale conducerii administrației locale.

Drama bisericii fostei mănăstiri Cotroceni se aseamănă cu cea a ctitoriei de la Văcărești: decizia politică i-a schimbat mai întâi destinul, pentru ca apoi să decadă din orice drepturi de supraviețuire. Aflată în incinta fostului palat regal, devenit palat prezidențial, biserica a fost supusă unei strategii de estompare a prezenței sale. Reconstrucția, după 1989, a bisericii cantacuzine de la Cotroceni este rodul a două decizii prezidențiale contradictorii și constituie o referință pentru posibilitățile, limitele și erorile unei astfel de lucrări.

Comunicarea documentează câteva din avatarurile patrimoniului arheologic dobrogean la granița dintre sec. XIX și sec. XX. Atenția se concentrează asupra siturilor de la Adamclisi, cercetate de Grigore G. Tocilescu, directorul Muzeului Național de Antichități. Privite de localnici drept sursă de materiale de construcții, ruinele generează conflicte care degenerează adesea în agresiuni armate, ceea ce îi determină pe paznicii monumentelor să ceară la rândul lor înarmarea cu puști și pistoale — generând noi probleme, consemnate în corespondența lui Tocilescu.

Reprezentând punctul de vedere al unui arhitect implicat în egală măsură în teoria și practica prezervării patrimoniului cultural construit, comunicarea abordează câteva dintre documentele de natură politică, juridică sau de specialitate adoptate la nivel internațional sau național în ultimele două decenii, cu scopul de a decela între oportunități și riscuri.

Comunicarea schițează evoluția vandalismului în România de la Revoluția din decembrie 1989 și până astăzi, deopotrivă cu eforturile specialiștilor de a stăvili vandalismul unei administrații publice beneficiare atât de conivența politicului, cât și de treptata anihilare a legislației proteguitoare. Sunt denunțate cazurile flagrante din ultimii ani în care situri arheologice precum Callatis sau Argedava sunt iremediabil afectate de transpunerea în practică a unor proiecte aberante, susținute de decizie politică abuzivă. Cauzele trebuiesc căutate într-un scăzut nivel al educației monumentalistice și în dominantul interes material al unor afaceri fără fundamentare realistă.

Patrimoniul Roșiei Montane este recunoscut ca având importanță națională și protejat prin lege încă din 1904. Înscrierea Peisajului cultural minier Roșia Montană în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO și, concomitent, în Lista Patrimoniului Mondial în Pericol (2021) a conferit Statului Român statutul de custode al unei valori universale excepționale. Protecția națională și internațională implică un cadru legislativ restrictiv față de activitățile extractive cu impact distructiv, un plan de management eficient și alocarea resurselor necesare conservării patrimoniului. Responsabilitatea statului presupune și elaborarea unor strategii de dezvoltare durabilă, demontând falsa problemă a conflictului între dezvoltare și conservare. Comunicarea prezintă stadiul asumării și implementării acestor măsuri de la anii ’70 și până în prezent.

Comunicarea aduce în dezbatere problematici etice privind decizia politică, juridică și administrativă în conservarea și restaurarea monumentelor istorice: responsabilitatea în decizia și dezvoltarea proiectului urban, deontologism vs. utilitarism, construirea și revizitarea încrederii între actorii domeniului, posibilitatea de a adapta din arsenalul democratic instrumentul check-and-balance în procesul de inițiere și aprobare a planurilor de protejare a patrimoniului construit. Demersul este integrat într-o cercetare în curs privind etica proiectului urban.