DIN CICLUL VANDALISMULUI COTIDIAN:

PROFANAREA MORMÂNTULUI FAMILIEI MACCA

      La 25 km de încântătoarea sa locuință de pe Strada Cosma, nr. 17 (astăzi Strada Henri Coandă, nr. 11) în care și-a dat ultima suflare la sfârșitul verii anului 1905, în cimitirul Mănăstirii Pasărea își doarme somnul de veci colonelul Petre Macca. Mormântul familiei (căci peste șapte ani, în 1912, tot aici a fost înhumată și soția colonelului, Elena Macca, născută Bălăceanu) se află în imediata vecinătate sudică a capelei „Adormirea Maicii Domnului” (1834), un loc ce amintește de onorabila calitate de ctitori pe care cei doi soți au avut-o pentru mănăstire, prin importantele sume de bani donate acestui așezământ monahal.
     Mormântul familiei Macca este de fapt (sau mai bine zis era) un ansamblu funerar deosebit, minuțios proiectat și executat cu desăvârșită măiestrie din marmură neagră și bronz. Platforma din marmură neagră sub care se află rămășițele pământești ale celor doi, prevăzută cu un capac metalic (bronz) alcătuit din două jumătăți ce glisau lateral prin intermediul unui sistem de șine, era înconjurată de un lanț masiv din bronz, susținut de patru stâlpi de marmură neagră plasați la colțuri, între care erau intercalați, pe laturile de nord, sud și est, alți trei stâlpi mai mici, din metal. Pe latura vestică se înălța soclul cu bustul de bronz al colonelului. Soclul era ornamentat pe toate cele patru laturi cu plăci din bronz ce ilustrau faptele de arme le colonelului pe câmpurile de luptă de la sud de Dunăre, în timpul Războiului de Independență. Compoziția originală cuprindea și alte ornamente din bronz, menite a contribui la glorificarea numelui defunctului și la armonia ansamblului: o jerbă din ramuri de stejar învăluită de faldurile unui steag era fixată la baza soclului, pe treptele ce duc spre mormânt, iar peste crucea capacului camerei funerare era așezată o sabie de bronz.
     La realizarea acestei bijuterii și-au adus contribuția nume importante ale vremii. Arhitectul întregului ansamblu este menționat pe una din treptele de la baza soclului: Ion D. Berindey (1871-1928). Alături de acesta apare și un alt nume, probabil al inginerului de lucrări: J. Heidenreich (nu este exclus să fi făcut parte din familia arhitectului D. Heidenreich, cu intervenții în 1841 la Catedrala din Odessa). Bustul de bronz al colonelului Macca este opera florentinului Rafaello Romanelli (1856-1928), artist ce a semnat câteva ansambluri statuare de mare anvergură, precum monumentul Eroilor Sanitari din București sau statuia lui Alexandru-Ioan Cuza de la Iași.
      Într-un entuziast elan de documentare asupra familiei Macca (atât din perspectiva istoriei arheologiei – casa lor, una dintre cele mai frumoase din întreg Bucureștiul, găzduiește de opt decenii sediul Muzeului Național de Antichități, în prezent Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, cât și din cea a activității mele de arheolog în județul Argeș, unde, în comuna Miroși, Elena Macca deținea proprietăți importante, atât terenuri – 1362 hectare teren agricol, 527 ha pădure – cât și clădiri – biserica, primăria, conacul familiei – pe care le lasă prin testament comunității), mă aflam către finalul anului 2011, pentru prima oară, la Mănăstirea Pasărea. O duminică splendidă de toamnă târzie, cu soare blând pe un cer ca de Mediterană, numai bine de fotografiat cu spor. În cimitirul mănăstirii, căutam din priviri mormântul, convins fiind că identificarea lui va fi o operațiune facilă. Din vremea studenţiei aveam încă proaspătă în minte imaginea monumentului funerar, aşa cum ne-o proiectase dintr-un diapozitiv profesorul Babeş, la unul dintre magistralele sale cursuri, acela de istorie a arheologiei în România. Este vorba de imaginea ataşată, aşa cum arăta mormântul înainte de 1989, şi după care a fost făcută descrierea de mai sus.
     Relaxarea mea la gândul că localizarea mormântului, dat fiind anvergura sa şi aspectul cu totul deosebit şi impozant, nu va fi decât o chestiune de secunde, se transformă încet-încet în nelinişte amestecată cu incertitudine… Nu reuşeam să zăresc printre zecile de cruci niciun bust, fie el al colonelului, fie al altuia şi niciun ornament de bronz nu-mi atrăgea privirea. Am pornit totuşi agale pe aleea cimitirului, fără să mai fiu atât de încrezător în calităţile mele de ager observator, ba chiar îmi puneam problema că memoria a început să-mi joace feste: să nu fie vorba de Mănăstirea Pasărea, oare? Să fi fost vorba de altă mănăstire din preajma Bucureştiului şi să fi înţeles eu greşit? Să mai existe oare un alt cimitir al mănăstirii, în alt loc decât în cel în care mă aflam? Evident, nimic din toate astea…
      În câteva clipe răspunsul mi-a fost foarte clar. Sigur că de Mănăstirea Pasărea era vorba şi mă aflam în locul potrivit. Însă ceea ce căutam eu era acum de nerecunoscut. Nici lanţuri masive, nici jerbă de stejar învelită în steag, nici sabie, nici basoreliefuri cu scene de vitejie, nici chiar bustul colonelului! Soclul gol îşi pierduse proporţiile şi armonia iniţială. Spân acum, după ce atât bustul cât şi basoreliefurile i-au fost smulse, nu mai păstrează decât numele defuncţilor şi anii lor de viaţă. Au dispărut chiar şi capacul glisant de bronz ce sigila camera sepulcrală şi o dată cu el şi crucea mormântului (e revoltător de adevărat: colonelul şi soţia lui nu mai au acum nici măcar o cruce la căpătâi! – cea care se observă în fotografii în spatele soclului, nu este la mormântul lor, ci la cel al Mariei Bălăceanu, născută Drugănescu, mama Elenei Macca). Pentru ca rămășițele pământești ale soților Macca să nu rămână chiar sub cerul liber, situația a fost salvată in extremis, prin acoperirea deschiderii gropii cu o placă de marmură neagră, ce se vede de la o poștă că nu se integrează în armonia ansamblului originar, către est depășind cu o palmă marginea platformei ce o susține și care a suferit și ea schimbări iremediabile, fiind înălțată cu circa 10 cm față de nivelul inițial. De lanţuri nici să nu mai pomenim: au fost smulse cu tot cu stâlpii din metal ce le susţineau; inexplicabil, unul a scăpat atenţiei „colecționarilor” de metal de bună calitate, ițindu-se solitar pe latura sudică și contribuind acum la hidoșenia și la lipsa de echilibru a monumentului vandalizat. O măicuță conducea un grup de pelerini (cred) spre a le arăta osuarul din subsolul capelei cimitirului. Inevitabil, traseul îi conducea prin spațiul îngust dintre peretele sudic al capelei și mormântul familiei Macca. Am profitat atunci și am întrebat așa, din senin, pe neașteptate, arătând cu degetul spre soclul gol: „Spuneți-mi, vă rog, măicuță, nu avea și un bust?”. Vizibil stânjenită, cu o umbră de îmbujorare în obraji, mi-a răspuns vag: „Ba da, dar l-au luat cei de la muzeu…”. Nu știa care muzeu. Oricum, nu mai avea importanță. Profanatorii nu au muzeu, au numai centre de reciclare a metalului…
      Profanarea metodică a mormântului familiei Macca a cunoscut cel puțin două etape. Puse cap la cap, seturile de fotografii realizate în perioade diferite (înainte de 1989 și în februarie 2009, de Mircea Babeș; în octombrie 2011, de mine), în aspectele lor esențiale anexate aici, permit reconstituirea tristă a jafului. Dacă până în 1989, monumentul funerar putea fi admirat intact, în toată sobra sa splendoare, după această dată declinul începe rapid: la început ceva mai timid, în primul deceniu al jafului au luat calea centrelor de colectare de metal „doar” lanțurile, jerba de stejar de pe treptele soclului (serios ciobite în urma smulgerii bronzului) și sabia colonelului.   Următorii trei ani au fost însă fatali: în locul unei restaurări grabnice, monumentul funerar a primit lovitura de grație. În perioada 2009-2011, jaful a fost desăvârșit prin furtul a tot ce se mai găsea de bronz: capacul cavoului, cele patru plăci cu basoreliefuri de pe laturile soclului și – pierdere ireparabilă – bustul colonelului Macca, opera lui Romanelli… Dar cum speranța moare ultima, să nu deznădăjduim: sunt informații conform cărora pe fosta proprietate a familiei de la Miroși, ar exista undeva, îngropat în anii instaurării puterii comuniste din motive evidente, un alt bust din bronz al colonelului, amplasat altădată în fața școlii din localitate. Dacă nu avem de a face cumva cu o legendă urbană (rurală în cazul nostru), în viitorul apropiat bustul de la Miroși are toate șansele să fie reperat. Marea problemă e să le-o luăm înainte „vânătorilor” de metale.
      Lăsând ironiile amare deoparte, o întrebare rămâne: „Cum a fost posibil?”. Avem toate şansele ca această întrebare să rămână una retorică. La fel ca şi sentinţa „Iar ție, popor ingrat…”.

                                                                                                                                 Dragoș MĂNDESCU

Ilustrații