Târgu Jiu: ansamblul lui Brâncuşi

Intervenţia de aşa zisă restaurare care a abuzat ansamblul lui Brâncuşi de la Târgu Jiu a scos la iveală profunzimea dezastrului care poate fi provocat de impostura în cultură. Absenţa capacităţii de a respecta opera de artă, mediocritatea spirituală şi profesională şi, cu siguranţă, iresponsabilitatea celor implicaţi în concepţia, execuţia şi avizarea proiectului au generat un comportament nemaiîntâlnit faţă de o operă de asemenea valoare: autorii proiectului şi-au permis să introducă în ansamblul sculptural propriile lor noi forme, alveole – nişe şi trei grupuri de trepte: o scară amplă din şase trepte între Poartă şi Masă, alte două scări dispuse simetric de o parte şi alta a axului longitudinal care trece prin centrul mesei. Cu toate că întâlnirea dintre sumbrele însuşiri care au dus la pervertirea Operei nu mai poate astăzi uimi prea multă lume, suntem obligaţi să înţelegem că de data aceasta s-a depăşit orice măsură. S-a acţionat asupra unei capodopere în faţa căreia orice gest care îi sfidează condiţia de a supravieţui, adică de a fi aşa cum a fost lăsată de Brâncuşi să fie, este un gest criminal. Nu interesează în nici un fel cum au gândit autorii proiectului această intervenţie, important este că şi-au permis să-şi „aducă aportul”, „corectând” opera brâncuşiană.
Prima lovitură care a fost adusă Operei, petrecută înainte de 1989, a fost anularea finalităţii axului longitudinal (axul sacru) care ţintea, peste lunca Jiului, orizontul: apa curgătoare a devenit lac de acumulare, iar masa tăcerii nu se mai proiectează pe orizont ci pe rambleul de pământ care îi ocultează semnificaţia şi înghite axul sacru. Acest vandalism s-a petrecut cu ocazia amenajării văii Jiului, cu un lac ce urma să fie şi de agrement pentru localnici. Nu s-a ţinut cont de opera lui Brâncusi, aceasta conta mai puţin decât realizarea lacului de acumulare. Pentru a fi admirată această operă de inginerie s-a amenajat o promenadă pe rambleul înălţat şi, pentru protejarea consumatorilor, s-a realizat o balustradă metalică care completează fundalul la picioarele căruia devenea de acum îngropată, Masa tăcerii.
Al doilea vandalism, numit restaurare, a venit să-l completeze pe primul reuşind să se armonizeze cu el. Fundalul a fost eliberat de filtrul copacilor, printr-o operă peisagistică remarcabilă, care a reuşit să facă din Masă un oarecare element de tranziţie spre noua ţintă a compoziţiei, rambleul-fundal încoronat de balustradă şi de acoperişul caselor (noi şi acestea) care se înalţă pe malul opus al lacului de acumulare, acolo unde ar fi trebuit să fie viu, orizontul. Pentru a sublinia noua finalitate, două braţe de scări se ridică spre promenada cu balustrada protectoare.
Şirurile scaunelor însoţitoare ale căii dinspre Poartă şi Masă au fost fixate în serii de alveole, forme plane decis delimitate, rectangulare, care se înşiră pornind din marea alveolă pe care se vede aşezată, din motive acum obscure, Poarta. Şirurile scaunelor nu mai duc la Masă ci la un alt nou grup de forme, şase trepte cuprinse între laterale supraînălţate, care înstrăinează definitiv Poarta de Masă, transformându-l pe Brâncuşi într-un decorator – oricând corijabil – a scurtei agonii între o intrare în parc şi promenada de pe malul lacului de acumulare.
… Acestea s-au întâmplat în România, unde mai există restauratori care încă nu ştiu că nu este îngăduit nimănui să adauge sau să scadă unei opere de artă.