Biografie autografă Documente Proiecte Desene

Pentru Institutul de Arheologie care organizează în fiecare primăvară simpozionul A.R.A. şi -sperăm – pentru toţi cei care au onorat cu prezenţa lor această întîlnire academică, împlinirea a cinci ani de la prima sa ediţie poate fi un prilej de plăcută amintire. Am dorit ca acest moment să fie şi al unei altfel de amintiri, pentru că în toamna trecută s-au împlinit cinci ani de cînd s-a stins din viaţă Dinu Antonescu, arhitectul care şi-a dedicat atât cât i s-a permis din partea vieţii care se confundă cu profesiunea, cercetării arhitecturii dacilor. A trimite un semn de neuitare celui care a încercat să transforme arhitectura dacilor într-un domeniu al lecturării ştiinţifice mi se pare a fi în spiritul acestei întîlniri.
Mă îndoiesc că sunt persoana cea mai potrivită pentru a vorbi in faţa d-voastră despre Dinu Antonescu. Ne aflăm aici la un simpozion ştiintific, iar într-un asemenea distins şi lucid conclav nu emoţiilor li se acordă un rol principal. Vă mărturisesc că mă aflu in contradicţie faţă de acest amendament pentru că că eu nu-mi pot aminti decît cu emoţie, iar sentimentul de respect cu care am fost dăruită faţă de dînsul cît mai era în viaţă, cîştigînd în limpezime cu trecerea timpului, mă impiedică să vorbesc altfel decît mi-l amintesc. Aţi înteles prin aceasta că nu voi rezuma aici o biografie şi nici o listă de lucrări. Biografia i-o cunosc foarte puţin şi chiar dacă nu ar fi aşa , nu mi-aş permite să risc a lua în deşert viaţa cuiva care a practicat virtutea atît de rară a discreţiei. Personal l-am cunoscut tîrziu , mai exact în preajma apariţiei cărţii sale despre arhitectura dacilor, cînd printr-un cinic gest al destinului această carte fundamentală fusese în pericol de a fi întoarsă din drum, din motive care nu aveau nici o legătură cu valoarea studiului sau calităţile autorului; nu aveau legătură nici cu „odioasa dictatură”, dar aveau una solidă , bine ancorată în societatea noastră, şi anume cu mediocritatea omenească atît de consecvent înzestrată în tentativele de a închide drumurile altora. Îi cunoscusem înainte articolele dedicate în special monumentelor dacice din munţii Orăştiei. Este de la sine înţeles că dobîndisem respect faţă de arhitectul care era în mod evident dator exclusiv propriei conştiinţe şi înzestrări profesionale în parcurgerea unui drum atît de slab frecventat în cercetarea românească.
Dinu Antonescu nu a beneficiat de condiţiile elementare în absenţa cărora cercetarea ştiinţifică este in mod obişnuit imposibil de realizat: fiind obligat să-şi desfăsoare activitatea exclusiv într-un institut de proiectare, nu şi-a putut permite să-şi dedice cercetării partea de viaţă pe care orice cercetător „instituţionalizat”, implicit, o dedică. Este o mare pierdere pentru învăţamântul superior de arhitectură că nu s-a preocupat să-l recheme printre dascălii săi; mă întreb cum de nimeni nu s-a gîndit să îndrepte măcar atunci cînd s-ar fi putut, nedreptatea pe care a fost obligat să o suporte la începuturile carierei: a fost înlăturat de la institutul de arhitectură Ion Mincu în cel mai laş mod posibil. Vi se va părea poate, unora, că o asemenea întîmplare este un episod comun al istoriei noastre de după razboi şi nu mai merită relatat. Îmi cer permisiunea să cred că asemenea episoade nu sunt suficient cunoscute. Voi reproduce aici cuvintele cu care el însuşi mi-a relatat într-un rezumat scris al vieţii sale profesionale acest episod, care nu a fost o simplă paranteză a destinului său: ” România intrînd în război, am fost concentrat şi mobilizat de mai multe ori, apoi am înfiinţat o întreprindere de construcţii, pe care am abandonat-o după 1948 cînd nu a mai fost posibilă o asemenea activitate. M-am îndreptat către o profesie universitară, fiind numit în februarie 1949, prin decret ministerial, asistent la catedra de urbanism. Am funcţionat acolo trei ani şi chiar îmi făcusem iluziile unei cariere, uitînd ca pentru a avea continuitate trebuia să ai un dosar bun de cadre şi un carnet roşu în buzunar. Aşa ceva însă eu nu aveam, dar pentru că fusesem numit prin decret ministerial şi înlăturarea mea ar fi necesitat unele formalităţi, s-a găsit o soluţie mai simplă şi anume, să nu mai figurez pe listele de plată. Crezînd că s-a strecurat o greşală, am mai activat, gratuit, cîteva luni, pîna la urmă fiind obligat să renunţ. Am fost atunci, oficial scos din învăţămintul universitar pe motiv de absenţe nemotivate, dezinteres în activitate şi bine înţeles, atitudine duşmănoasă faţa de instituţiile statului. Paralel cu activitatea de arhitect in diverse institute de proiectare, pentru că şi pe acestea , din aceleaşi motive, am fost obligat să le schimb, din anul 1967 am inceput sa public diverse articole şi studii privind Columna Traiană şi ahitectura dacilor. Acestea aveau ca scop să lege studiile [mele] de la Şcoala Română din Roma cu noile cercetări arheologice, începute după 1950 pe întreg teritoriul ţării şi în special în Transilvania, în Munţii Orăştiei”.
În privinţa interesului pentru arhitectura dacilor Dinu Antonescu s-a văzut obligat să-şi orienteze studiile exclusiv pe baza bibliografiei arheologice existente, care era dramatic lacunară în privinţa informaţiei specific arhitecturală. Cu toate acestea, studiul pe care l-a finalizat în volumul „Introducere în arhitectura dacilor”, (apărut în 1984) avea să devină emblematic pentru ceea ceea ce s-ar putea numi o cercetare de pionierat, deschizătoare a unui drum care încă mai aşteaptă să fie continuat. Faptul de a fi fost expresia limpede a stadiului cercetărilor în arhitectura dacică a făcut ca acest studiu să fi fost şi un semnal de alarmă, să recunoaştem însă, rareori înţeles. În lumea arheologilor acest semnal a fost uneori receptat, alteori a generat raspunsuri brutale cum a fost acela care a încercat să-i oprească publicarea cărţii, dar a rămas aproape fără răspuns printre arhitecţi. O expresie concentrată a acestei realităţi este faptul că în timp ce Uniunea Arhitecţilor din România premia studii în care interpretarea arhitecturii dacice ar fi făcut onoare unui serial ştiinţifico-fantastic, încercările lui Dinu Antonescu au scînteiat în deşert, probabil din aceleaşi motive din cauza cărora nu avem astăzi, după dînsul, nici un specialist în arhitectura dacilor
Această sfera de cercetare a rămas cu totul excentrică faţă de preocupările arhitecţilor, cele cîteva prezenţe în domeniu fiind firave în raport cu complexitatea problemei. În ceea ce priveşte preocupările arheologilor, ele nu pot acoperi complexitatea problematicii arhitecturale, şcoala romănească de arheologie nepregătind nici ea specialişti în arhitectura antică. Această realitate îşi desfăşoară efectele nefaste în faţa ochilor noştri cu o chirurgicală precizie: este suficient să avem onestitatea de a privi în faţă ridicolul dramatic sub ale cărui auspicii stau de exemplu aşa zisele restaurări din Munţii Orăştiei, ca să nu mai vorbim de nemilosul destin care face ca pînă la ora actuală cercetarea românească să nu fie înzestrată cu nici o monografie ştiintifică de arhitectură privind vreun sit arheologic populat cu vestigii ale modului de construcţie dacic. Este limpede şi deloc onorant pentru noi, că domeniul de studiu în care s-a străduit să pătrundă Dinu Antonescu a fost şi rămine încă a unul fără statut în cercetarea românească; nu a existat şi, din păcate, nu putem afirma că s-ar fi format între timp, ceea ce în mod curent se poate numi tradiţie de şcoală, în studiul uneia din ramurile fără de care – în alte geografii culturale însă – arheologia clasică sau istoria arhitecturii antice nu pot fi concepute. Cu alte cuvinte, a aborda un domeniu de studiu fără a avea la îndemînă metodele de cercetare specifice cu suita de instrumente care te ajută şi obligă să poţi înainta dincolo de diletantism, poate uneori deveni acelaşi lucru cu a nădăjdui să traversezi desculţ o mare de nisipuri mişcătoare. Nu e necesar un efort prea mare de imaginaţie pentru a întelege cum trebuie să fi trăit Dinu Antonescu o asemenea traversare, şi cît de mult trebuie să fi fost dedicat unei cercetari pe care a fost nevoit să o exerseze doar ca un violon d’Ingres.
Sunt nevoită să adaug că publicarea celor mai multe din articolele despre monumentele dacilor, apărute între 1967-1983, în revista ARHITECTURA, nu a avut un efect benefic în receptarea de către specialişti – impactul acestei reviste în zona cercetării ştiinţifice româneşti şi din alte ţări fiind practic nul. În pofida izolării, Dinu Antonescu şi-a împlinit pînă la capăt ceea ce cu toţii putem înţelege că a fost o adevărată vocaţie. El a fost arhitecul care a reuşit să schiţeze primele imagini „stabile” ale unei arhitecturi despre care unii vorbeau fără să ştie că nu spun nimic. Cea mai importantă calitate a studiilor sale – calitate în absenţa careia o cercetare nu poate fi nimic- este capacitatea de predicţie a unora dintre ipotezele formulate. Este suficient să amintesc ipotezele de restituire a structurii unora din zidurile de fortificaţie dacice, pe baza unor mărturii arheologice ineficient exploatate arhitectural înaintea lui şi utilizînd inteligent şi echilibrat reprezentări de pe columna traianee. Cercetările arheologice din ultimele decenii le confirmă spectaculos.
Cu siguranţă, aşa cum este firesc într-o cercetare care nu se încheie după debut, unele ipoteze formulate în „Introducere în arhitectura dacilor” vor fi amendate; dacă vom avea norocul ca abordarea arhitecturii dacilor să devină tot mai densă în atribute pe care numai metodele ştiinţifice le pot asigura, calitatea de a fi fost deschizător de drum a arhitectului Dinu Antonescu va fi tot mai bine înţeleasă.
O parte însemnată a studiilor lui Dinu Antonescu a rămas încă necunoscută. Este vorba despre volumul – nepublicat nici pînă azi – despre arhitectura reprezentată pe Columna lui Traian.
Unii dintre d-voastră poate ştiu, cei mai mulţi însă nu, că arhitectul Dinu Antonescu a făcut parte din echipa care a supravegheat lucrările mulajelor executate după Columnă la Roma. Cum a realizat studiul despre Columnă şi cum i-a fost recunoscută munca, e mai bine să ne spună autorul: „Fără să cunosc prea bine timpurile ce au urmat, am concurat şi cîstigat o bursă pe durata de doi ani la Şcoala română din Roma. În total eram 12 bursieri, absolvenţi a diverse facultăti din ţară/ Obligatoriu, fiecare bursier era dator să propună un subiect de lucru, care odată aprobat trebuia să fie studiat, încheiat şi redat la sfîrsitul celor doi ani de bursă. Lucrarea se preda apoi la Academia Română sub patronajul căreia funcţiona şi Şcoala romănă din Roma … În grădinile Vaticanului alăturate muzeului erau expuse mulajele executate după reliefurile sculptate, aflate pe fusul Columnei lui Traian. Erau realizate în anul 1934 sub pontificatul papei Pius al XI-lea. Din punct de vedere tehnic mulajele reprezentau tot ce se putea realiza mai perfecţionat şi mai apropiat de realitate. Erau mult superioare celor existente executate din cupru galvanic in anul 1863 de către Napoleon al III-lea. …Desigur era o lucrare de mare fineţe care însă nu dadea impresia unei sculpturi în marmură, similară originalului….Aceste mulaje le-am cercetat cu mai multă stăruinţă şi cu cît insistam se năştea certitudinea că sunt pe drumul drept al viitorului meu studiu. …Pentru mine, ca arhitect, mi-a atras atenţia decorul arhitectonic în care se desfăşura acţiunea conflictului. …Fireşte, dacă pentru construcţiile romane nu apăreau probleme în identificare ele fiind confirmate fie de arheologie, fie prin construcţii conservate, nu acelaşi lucru se putea spune despre cele presupuse dacice, care pentru moment nu aveau încă o bază arheologică. Sigur, Coloana reprezenta o speranţă, prin faptul că era o adevărată arhivă, nevalorificată, a unor arhitecturi încă neconfirmate arheologic…Era iarăşi limpede că din punct de vedere arheologic, tot ce se întreprinsese pe teritoriul ţării noastre şi în special în Transilvania de cercetători romăni între cele două războaie modiale era, era numai un prim pas. De aceea dezvăluirile Columnei Traianee, în special cele privind presupusa arhitectură dacică, le-am considerat atunci ca un nou pas de deosebit interes atit pentru arheologi cît şi pentru istoria arhitecturii din Romania. Drept urmare, mi-am concentrat, în următorii ani, studiul în exclusivitate pe această problemă. La sfîrsitul celor doi ani de bursă am considerat că pot preda ca lucrare finită numai capitolul arhitecturii romane şi în special cel al arhitecturii militare; capitolul arhtecturii presupuse dacice, din lipsa unei documentaţii arheologice, urma să fie încheiat atunci cînd studiile de teren vor fi, din punct de vedere al cercetării, mai intense”. Întrerup o clipă relatarea pentru a va spune că, aşa parţial cum era, studiul lui Dinu Antonescu, – text şi planuri – a fost prezentat la Bienala Şcolii Române din Roma; ecourile în presa italiană au fost cu totul remarcabile, arhitectul romăn a fost elogiat de presa italiană pentru aceasta lucrare, considerată a fi – prin noutatea subiectului – un aport important pentru istoria arhitecturii şi pentru arheologie.
Dar să-l lăsăm pe Dinu Antonescu să continue: „…La sfîrşitul studiilor mele, în anul 1939, ca urmare a unor vechi intervenţii, statul romăn, prin Academia Română, alocă o suma importantă pentru executarea unor mulaje după sculpturile columnei, negativele respective fiind în posesia Vaticanului. Lucrările au început imediat, directorul Accademiei di Romania, prof. Emil Panaitescu reprezentînd interesele Statului, iar secretarul Şcolii Române, prof. Virgil Vătăşianu şi cu mine însărcinaţi cu umărirea lucrărilor. De la început, şi în acord cu Virgil Vătăşianu, am pus problema aspectului mulajelor, cele existente după cum am arătat fiind deficitare tocmai din acest punct de vedere. În consecinţă, s-au executat o serie de probe de amestecuri, toate mergînd pe ideea marmurei artificiale. Urmăream să obţinem un aspect cît mai apropiat de cel al marmurei, adică de cel al originalului…. Între timp, încheindu-se termenul rezervat bursei, am părăsit Roma, dar ştiu că lucrarea s-a terminat în 1940, aproximativ într-un an. Ceva mai tirziu, Statul roman a suplimentat suma iniţială, comandînd o copie şi după soclul Columnei, lucrare încheiată în 1943. Evenimente externe au făcut ca mulajele să nu poată fi aduse în ţară, fiind adăpostite în subsolurile muzeului Laterano. Pînă în 1965 după ce nu am mai auzit nimic despre ele, am avut ocazia să mă întilnesc cu profesoul arhitect Pompiliu Macovei, secretar de stat la ministerul de externe. … I-am vorbit şi despre mulajele Columnei, care de atita vreme stau undeva depozitate la Roma. ” Pompiliu Macovei i-a spus atunci lui Dinu Antonescu că nu poate fi vorba de a fi aduse mulajele în ţară, din motive politice pe care le cunoaşteţi cu toţii. „Nu ştiu ce s-a întimplat în următorii doi ani, dar din ziare am luat cunoştiinţă că s-a format o comisie, cu nume sonore, care avea drept scop o deplasare la Roma în vederea reluarii şi trimiterii mulajelor Columnei în ţară. Printre numele persoanelor am remarcat şi pe acela al profesorului academician Virgil Vatăşianu, singurul din comisie îndriduit să facă parte din ea. Restului membrilor nu le cunoşteam contribuţia şi sunt sigur că unii dintre ei au luat cunoştinţă de existenţa mulajelor în momentul numirii în comisie.”
Dinu Antonescu şi-a încheiat studiul despre arhitectura refugiată pe friza Columnei. Este singura lucrare în care se abordează exhaustiv această temă. Nimeni nu s-a arătat interesat să editeze în România aceasta carte. Mărturisesc că şi eu fac parte dintre cei vinovaţi . Înainte cu peste aproape doi ani de la stingerea din viaţă a celui pe care am încercat să-l evoc în faţa d-voastra, i-am promis că voi găsi posibilitatea editarii ei, fiind convinsă că Uniunea arhitectilor – înzestrată acum cu o editură proprie – s-ar simţi onorată să o facă. Am fost lipsită de imaginaţie şi total ineficientă. Drumul pe care l-am ales pentru a-mi îndeplini promisiunea s-a arătat a fi unul înfundat, în pofida asigurarilor primite o vreme din partea celor care afirmaseră ca vor face tot posibilul să o editeze.
Dacă ar fi posibil, l-aş ruga pe Dinu Antonescu să-mi înţeleagă regretul şi să mai spere ca, pînă la urmă, îmi va fi posibil să mă ţin de cuvînt. Aş îndrăzni să o fac pentru ca sunt convinsă că lumea speranţei este mai aproape de dînsul decît de lumea în care mulţi dintre noi ne aflăm.

Monica Mărgineanu Cârstoiu

Biografie autografă

Documente

Proiecte

Desene