Lista de lucrări   Documente

Eugenia Zaharia s-a născut la Bucureşti, în data de 29 ianuarie 1921, fiind a treia fiică a unei familii modeste. Tatăl său, Vasile Zaharia, absolvent al Conservatorului din Bucureşti, era la data naşterii sale instrumentist la Teatrul Naţional şi la Filarmonică, fiind chiar unul din membrii fondatori ai Societăţii Filarmonice Române. Mama sa, Maria, casnică, avea să îşi dedice viaţa îngrijirii şi creşterii copiilor, la fel cum aveau să facă mai târziu şi cele două surori mai mari, Sofia şi Elena.
Între 1928 şi 1932 urmează cursurile şcolii primare, la Şcoala Mecet (Şcoala de stat P.S. Aurelian), iar din 1933, după o pauză de un an, din cauza unei epidemii de scarlatină, urmează cei opt ani de curs liceal în cadrul Şcolii ortodoxe (Liceul Zoe Romniceanu) din Bucureşti.
În anul 1940 este admisă la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia Istorie, ale cărei cursuri le absolvă cu o diplomă de licenţă în anul 1945, în pofida războiului. A avut şansa de a audia cursurile unor mari profesori, între care îi amintim pe Gh. Brătianu, I.D. Ştefănescu, N. Bănescu, Th. Sauciuc-Săveanu, I. Andrieşescu, Victor Papacostea, C.C. Giurescu şi nu în ultimul rând pe Ion Nestor, urmaşul lui Andrieşescu la catedră, cel care avea să-i devină mentor şi model.
Colaborarea cu Ion Nestor începe chiar de la terminarea studiilor, în vara anului 1945, când participă la prima sa săpătură arheologică alături de acesta, la Sărata Monteoru, celebra staţiune aparţinând epocii bronzului, de care avea să îşi lege ulterior întreaga viaţă şi activitate ştiinţifică.
Situaţia tulbure de după război face ca abia în 1947 să fie numită preparator în cadrul Muzeului Naţional de Artă şi Arheologie, la secţia de Artă Medievală Românească, unde activează vreme de câţiva ani, ajungând chiar directorul secţiei. În 1949 devine colaborator ştiinţific în cadrul Institutului de Istoria Artei, lucrând la tema „Arta veche studiată pe tehnice”.
În iulie 1950 este numită asistent la Muzeul Naţional de Antichităţi, devenit în 1956 Institutul de Arheologie al Academiei Române, instituţie de care se leagă apoi întreagă carieră ştiinţifică a Eugeniei Zaharia. La 1 ianuarie 1951 demisionează de la Muzeul Naţional de Artă şi Arheologie şi de la Institutul de Istoria Artei pentru a se dedica exclusiv cercetărilor arheologice.
Primele două decenii de activitate, deşi productive profesional, aveau să fie umbrite de desele persecuţii şi epurări pe criterii politice caracteristice acestei epoci, care au afectat-o în mod direct, datorită „originii nesănătoase” a bunicului său, Basil Zaharoff, dar şi datorită sistemului rigid, copiat după cel sovietic, de selecţionare şi promovare a cadrelor. Din aceste motive, ca şi alţi colegi de generaţie, Eugenia Zaharia a reuşit să îşi susţină doctoratul abia în anul 1968, cu o teză despre propriile cercetări de la Dridu, dedicate arheologiei perioadei de formare a poporului român.
Activitatea arheologică a Eugeniei Zaharia se leagă în primul rând de marile şi îndelungatele săpături de la Sărata Monteoru, Dridu şi Bratei, unde l-a secondat fără întrerupere pe Ion Nestor şi unde a colaborat cu atâţia alţi emuli ai profesorului, precum Ligia Bârzu şi A.D. Alexandrescu. În afara acestor importante şantiere, Eugenia Zaharia a mai participat şi la săpăturile de la Glina(1947), Zimnicea(1948-1949), Stoicani şi Balinteşti (1950), Glăvăneştii Vechi şi Corlăteni (1950), Leţ(1955), Coşereni(1963) şi Ariuşd(1968, 1970-1975, 1979). Între 1969 şi 1971 a participat şi la săpăturile din necropola romană de la Sirmium(Serbia, fosta RSF Iugoslavia).
Inflexibilitatea sa ideologică şi spirituală, ne-apartenenţa la Partidul Comunist, au ţinut-o departe chiar şi de călătoriile de studii în spaţiul comunist. Abia în 1970 reuşeşte să ajungă în Cehoslovacia, pentru o documentare legată de problemele epocii bronzului, urmată de participarea la Congresul UISPP din 1971 de la Belgrad. Prima şi singura ieşire în afara „lagărului socialist” a avut loc în iarna 1979-1980, în R.F. Germania, cu o bursă DAAD, pentru doar 2 luni.
Cercetările de teren ale Eugeniei Zaharia au fost întotdeauna încununate de publicarea rezultatelor, sub formă monografică, prin rapoarte de săpături sau studii.
În anul 1984 Eugenia Zaharia a fost pensionată la atingerea limitei legale de vârstă, dar a rămas şi după această dată dedicată meseriei şi ataşată Institutului de Arheologie, pe care l-a slujit cu devotament şi modestie până în ultimul an al vieţii.
Influenţată decisiv de Ion Nestor, Eugenia Zaharia a urmat îndeaproape spiritul magistrului său şi a păstrat, cu multă dedicare, memoria operei sale ştiinţifice dar şi a profilul său uman, caracterizat prin autodisciplină, moralitate şi, nu mai puţin, generozitate.

Cătălin I. Nicolae 

*

Discurs funerar prezentat în numele Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” de către prof. dr. Mircea Babeş, la ceremonia de înmormântare a Eugeniei Zaharia.

Îndoliată familie, întristată adunare,

 În acest început furtunos de vară, doamna Eugenia Zaharia ne-a părăsit pe neaşteptate, cu discreţia care a caracterizat-o o viaţă întreagă. Pe neaşteptate, găsindu-ne nepregătiţi, pentru că, cu puţin înainte de a deveni nonagenară, după o activitate neîntreruptă de şase decenii, doamna Zaharia era mereu o prezenţă vie în Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” şi în lumea arheologică românească. În ultimile săptămâni şi luni a fost mereu printre noi, a participat cu interes la reuniunile ştiinţifice ale Institutului. Se pregătea pentru o nouă campanie de săpături la Sărata Monteoru – a câta oare? -, în acel loc simbolic al arheologiei româneşti şi europene, pe urmele lui Hubert Schmidt, Ioan Andrieşescu şi Ion Nestor. În aceste vremuri de criză, Muzeul Judeţean din Buzău, reprezentat azi aici, reuşise să-i asigure finanţarea unei, iată, ultime campanii de săpături, iar doamna Zaharia era pregătită să urce din nou pe „Cetăţuia” mult iubită pentru a-i smulge ultimele taine.

Dumnezeu a voit altfel. A chemat-o la El cu blândeţe, cu dragoste, ferind-o de marile suferinţe ale bătrâneţii însingurate şi ale bolilor chinuitoare, răsplătindu-i credinţa, cinstea, devotamentul. Calităţi singulare pe care toţi cei ce am cunoscut-o suficient de bine le-am regăsit mereu, de-a lungul anilor, în această persoană cu aparenţă fragilă, mereu sobru înveştmântată, aproape călugăreşte, cu o privire directă, senină albastră, care trăda puritate sufletească, dar şi fermitate, consecvenţă. Datorită acestor calităţi şi, desigur, datorită vârstei purtate cu demnitate şi discreţie, doamna Zaharia devenise în aceşti ultimi 10-15 ani, în care a fost şi decanul nostru de vârstă, un simbol al continuităţii şi al demnităţii pe care profesiunea şi instituţia noastră trebuie să le apere şi să le ducă mai departe. Exprim aici, în acest fel, omagiul pe care conducerea Institutului de Arheologie (personal acad. A. Vulpe, aflat azi în străinătate), colegii şi colaboratorii din Institut, întreaga breaslă arheologică românească, numeroşii colegi străini care s-au bucurat de îndrumările şi ospitalitatea ei, îl aduc astăzi, la despărţire Eugeniei Zaharia. Şi alături de toţi aceştia, omagiul celui care vă vorbeşte, care a avut privilegiul de se bucura de încrederea ei vreme de cincizeci de ani, din anii studenţiei şi până în ultimele clipe. Plănuiam de curând să mergem împreună la mormîntul lui Vasile Pârvan, la Bellu, – mormânt îngrijit ani de-a rândul din mijloacele ei modeste de Eugenia Zaharia, pentru a prelua cumva în numele „Asociaţiei Vasile Pârvan” grija acelui loc. Timpul nu ne-a mai aşteptat.
Născută la 29 ianuarie 1921 în familia unui artist instrumentist, Eugenia Zaharia a frecventat între 1932 şi 1940 Liceul Zoe Romniceanu, apoi, între 1940 şi 1944 cursurile Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti, încheiate în 1945 cu licenţa în istorie. Din 1947 a lucrat ca preparator la Muzeul Naţional de Artă, iar din 1951 ca asistent la Muzeul Naţional de Antichităţi, Institutul de Arheologie de astăzi. De atunci, pînă mai ieri Casa Macca a fost cel de-al doilea ei cămin, loc de muncă neostenită, aş spune eroică, dedicată ştiinţei arheologice. Acolo, într-o mare hală a clădirii anexe a MNA, o regăseai oricând, printre miile de obiecte descoperite la Monteoru, la Dridu, la Glăvăneşti, la Bratei ş.a.m.d., păstrate într-o ordine perfectă, alături de documentele de şantier, fişe, manuscrise. Multe dintre aceste descoperiri, făcute sub conducerea profesorului Ion Nestor, pe şantiere organizate şi dirijate practic în teren cu un perfect simţ al ordinii, disciplinei şi corectitudinii de Eugenia Zaharia au fost valorificate de ea însăşi: monografia Dridu, publicarea monografică a cimitirului nr. 2 de la Bratei, numeroase studii şi rapoarte privind aceste şantiere şi, mai ales, Sărata Monteoru. Trecând prin aceleaşi mâini harnice, din aceeaşi mină de aur a arheologiei noastre au intrat în circuitul ştiinţei descoperirile publicate de Ligia Bîrzu, Alexandrina Alexandrescu, mai nou Adrian Ioniţă.
Nu este acum aici locul a analiza şi evalua impactul durabil al operei lăsate în urmă de Eugenia Zaharia; evocarea celor trei şantiere arheologice este în sine suficientă pentru a măsura în mare rezultatele muncii ei de o viaţă. Ele o aşează, fără umbră de îndoială, în rândul marilor doamne ale arheologiei româneşti, alături de Ecaterina Dunăreanu Vulpe şi Hortensia Dumitrescu, de Alexandrina Alexandrescu, Suzana Dumitriu sau Maria Coja. Cele dintâi, din generaţia elevilor lui Pârvan, au produs lucrări reprezentative pentru şcoala parvaniană, şi-au secundat cu discreţie în meserie soţii: Radu Vulpe şi Vladimir Dumitrescu, şi-au împlinit şi idealul unei vieţi de familie, cu corolarul ei: copiii.
Cele din urmă, între ele şi Eugenia Zaharia, s-au dedicat în exclusivitate meseriei şi instituţiei, au rămas cumva singure, sacrificând familia imediată pe altarul arheologiei. Această decizie le-a adus avantajul unei mari disponibilităţi profesionale, dar şi dezvantajele unei expuneri dure într-o lume condusă azi încă de principiile patriarhatului şi inegalităţii dintre sexe. Eugenia Zaharia pare să fi făcut faţă cu succes acestui handicap, pare să ne ofere o istorie de succes, pe care ea a trăit-o cu satisfacţia idealului împlinit. Din păcate, plecarea ei precipitată ne lasă fără posibilitatea de a o întreba şi de a căpăta un răspuns definitiv.
Nu este însă greu de închipuit, că în cele 6 decenii de viaţă profesională şi socială ea a avut destule de suportat sau de înfruntat. Colaborarea ei cu magistrul unei întregi generaţii postbelice, Ion Nestor, devotamentul cu care l-a secondat pe şantier, în laborator, la reuniunile profesionale, a fost uneori sursa unor dezagremente şi presiuni din diferite direcţii. Relevant în acest sens este raportul informatorului „Victor”, persoana de mare importanţă în Institut, la 24 mai 1963, către Securitate; cu referire la Ion Nestor, agentul Victor aprecia că „un rol negativ foarte accentuat îl joacă colaboratoarea sa cea mai apropiată Zaharia Eugenia, a cărei ideologie mistică şi atitudine politică net reacţionară este binecunoscută”. Acuzaţii care pe atunci puteau să distrugă o persoană şi o carieră ştiinţifică. Nu s-a întâmplat aşa, dar documentul ne spune multe despre o epocă, despre o viaţă.
Doamna Zaharia a avut satisfacţia să supravieţuiască acelui sistem, fără a renunţa la credinţa şi la convingerile ei morale. Ea a devenit astfel, cumva, un simbol al rezistenţei prin credinţă şi convingeri morale, pe care s-a clădit o acţiune şi o operă ştiinţifică durabilă. Pentru aceasta ea merită omagiul şi recunoştinţa noastră şi, în spiritul creştinătăţii, în care a crezut cu fervoare, în sufletul nostru, Veşnica ei pomenire.
Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească alături de cei ce i-au fost Lui plăcuţi!

Mircea Babeş

Volume:

1. Săpăturile de la Dridu. Contribuție la arheologia și istoria perioadei de formare a poporului român, Ed. Academiei, București, 1967, 272 p.
2. Populaţia românească în Transilvania în secolele VII-VIII (Cimitirul 2 de la Bratei), Bucureşti, 1977, 139 p.

Studii:

1. Die Lockenringe von Sărata Monteoru und ihre typologischen und cronologischen Beziehungen, Dacia, N.S. 3, 1959, p.103-134.
2. Considerations sur la civilisation de Criș a la lumiere de sondage de Leț, Dacia, N.S. 6, 1962, p. 5-51.
3. Das Gräberfeld von Balintești-Cioinagi und einige Fragen der Bronzezeit in der Moldau, Dacia, N.S. 7, 1963, p. 139-176.
4. Considerații despre cultura Criș pe baza sondajelor de la Leț, SCIV 15, 1964, 1, p. 19-44.
5. Cercetarea Hallstatt-ului timpuriu în România, SCIV 16, 1965, 3, p. 451-462.
6. Remarques sur le Hallstatt ancien de Transylvanie. Fouilles et trouvailles de Mediaș, 1958, Dacia, N.S. 9, 1965, p. 83-104.
7. Angaben über die Boian-Giulești-Kultur. Die Siedlung von Leț, Dacia, N.S. 11, 1967, p. 5-38.
8. Sur la période de transition de néolithique a l’âge du bronze dans l’aire des civilisations de Cucuteni et de Gumelnița, Dacia, N.S. 12, 1968, p. 17-44.
9. Un tesoro di pugnali d’oro e di asce d’argento dell’eta del bronzo, Fasti Arch 18-19, 1963-1964 (1968), p. 125-127. (în colaborare cu Octavian Iliescu).
10. Câteva observații despre arheologia și istoria secolelor VIII-XI pe teritoriul R.S. România, Aluta 1, 1969, p. 115-130.
11. Probleme ale epocii bronzului în sud-estul Transilvaniei, Aluta 2, 1970, p. 63-69.
12. Importanța arheologiei în cercetarea istorică și legăturile ei cu izvoarele scrise, cu istoria artei și cu restaurarea monumentelor istorice, Aluta 3, 1971, p. 167-174.
13. Sur le developpement de l’archéologie et la numismatique en Roumanie, RRH 10, 1971, 1, p. 107-127. (în colaborare cu Bucur Mitrea).
14. Données sur l’archéologie des IVe -XIe siecles sur le territoire de la Roumanie. La culture Bratei et la culture Dridu, Dacia, N.S. 15, 1971, p. 269-288.
15. Sur la civilisation Monteoru (Age du bronze), în Actes du VIIIe Congrés International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, Tom III, Rapports et corapports, Belgrad, 1973, p. 52-60.
16. Les sources archéologiques de la continuité daco-romaine, Apulum 12, 1974, p. 279-294.
17. Dès migrations indo-europeenes et orientales aus invasions slaves, Archéologia 91, 1976, p. 40-45.
18. Rolul Dobrogei în istoria formării poporului român și a statului medieval românesc, Peuce 6, 1977, p. 203-206.
19. Importanța cercetărilor de la Bratei, Contemporanul, 31 martie 1978.
20. Despre începutul culturii Monteoru, Aluta 10-12, 1978-1979, p. 33-37.
21. Rolul istoric al obștilor sătești. Contribuție la istoria românilor în mileniul I. Închinare țărănimii române, Acta Moldaviae Meridionalis 2, 1980, p. 133-156.
22. Organizarea social-economică și militar-politică a românilor în mileniul 1. Satele devălmașe de tip vrâncean, Vrancea 4, 1981, p. 141-147.
23. The Romanians, Descendants of glorious Forerunners, în Romania, Pages of History, București, 1980.
24. Über die Frühmittelalterlichen Dörfgemeinschaften. Die sozial-ökonomische und militär-politische Rolle, RESEE 19, 1981, 3, p. 543-554.
25. Cultura Dridu și problemele arheologiei și istoriei și istoriei sec. VIII-XI, Carpica 14, 1982, p. 87-91.
26. La culture de Monteoru. L’étape des debuts à la lumiere des fouilles de Sărata Monteoru, Dacia, N.S. 31, 1987, p. 21-50.
27. Continuitatea daco-romană între secolele IV-XI în lumina cercetărilor de la Bratei, AARMSI IV, 1990, t. 12.
28. Descoperiri ale culturii Monteoru în sud-estul Transilvaniei, Thraco-Dacica 11 1990, p. 33-37.
29. La culture de Monteoru. Sa deuxieme étape de développement a la lumiere des fouilles de Sărata Monteoru (dép. de Buzău) (II), Dacia, N.S. 34, 1990, p. 23-52.
30. La culture de Monteoru. La III étape Mlc2. Les fouilles de Sărata Monteoru, Dacia, N.S. 35, 1991, p. 61-92.
31. La Culture de Monteoru. Les IVe-Ve étapes. Les Fouilles de Sarata Monteoru, Dacia, N.S. 37, 1993, p. 15-38.
32. Descoperirile de la Bratei și importanța lor pentru arheologia și istoria secolelor IV-V pe teritoriul României, Mousaios IV, 1994, 1, p. 149-152.
33. Contextul social-politic ala apariției statelor medievale românești, Mousaios IV, 1194, 2, p. 9-16.
34. La station no. 2 de Bratei, dép. de Sibiu (VIe-VIIIe siecles), Dacia, N.S. 38-39, 1995-1996, p. 297-356.
35. Despre Țara Vrancei. Țara Mioriței, Mousaios IX, 2004, p. 137-140.
36. Colecții și muzee distruse, Ziarul financiar, 16 ianuarie 2006.
37. Câteva informații despre pierderea unor valori din patrimoniul național și particular, Mousaios XI, 2006, p. 307-312.

Rapoarte:

38. Aşezările din epoca barbariei. Lucrările depe şantierul dela Sărata-Monteoru 1949, SCIV I, 1950, p. 53-56 (în colaborare cu Ion Nestor).
39. Cercetarea aşezărilor omeneşti din societatea primitivă precum şi formale sclavagiste şi regiunea Siret-Prut-Dunăre, SCIV I, 1950, p 55-68 (în colaborare cu Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Vladimir Dumitrescu, Adrian Florescu, E. Negruţi, P. Poghirc).
40. Săpăturile de pe şantierul Valea Jijiei(Iaşi-Botoşani-Dorohoi) în anul 1950, SCIV 2, 1951, 1, p. 51 -76 (în colaborare cu Ion Nestor, A.D. Alexandrescu, Eugen Comşa, Vlad Zirra).
41. Săpăturile arheologice de la Sărata-Monteoru, în campania anului 1950, SCIV 2, 1951, 1, p. 159-168 (în colaborare cu A.D. Alexandrescu).
42. Şantierul Sărata-Monteoru, SCIV 4, 1953, 1-2, p. 69-89 (în colaborare cu Ion Nestor, A.D. Alexandrescu, Vlad Zirra).
43. Şantierul arheologic Sărata-Monteoru (1954)(r. Buzău, reg. Ploieşti), SCIV 6, 1955, 3-4, p. 497-513. (în colaborare cu Ion Nestor).
44. Săpăturile de la Sărata Monteoru din 1955(r. Buzău, reg. Ploieşti), Materiale 4, 1957, p. 187-194. (în colaborare cu Ion Nestor).
45. Săpăturile de la Sărata Monteoru (r. Buzău, reg. Ploieşti), Materiale 5, 1959, p. 511-518. (în colaborare cu Ion Nestor).
46. Sondajele de la Dridu, Materiale 5, 1959, p. 547-553 (în colaborare cu Ion Nestor).
47. Săpăturile de la Sărata Monteoru, Materiale 6, 1959, p. 519-514 (în colaborare cu Ion Nestor).
48. Săpăturile de la Dridu, 1957, Materiale 6, 1959, p. 593-603. (în colaborare cu Ion Nestor).
49. Morminte sarmatice descoperite la Cioinagi în 1949(r. Tg. Bereşti, reg. Galaţi), Materiale 6, 1959, p. 897-902.
50. Săpăturile de la Sărata Monteoru, Materiale 7, 1961, p. 513-517. (în colaborare cu Ion Nestor).
51. Săpăturile de la Mediaş, Materiale 7, 1961, p. 171-178. (în colaborare cu Ion Nestor).
52. Săpăturile de la Dridu(r. Urziceni, reg. Ploieşti), Materiale 7, 1961, p. 561-569. (în colaborare cu Ion Nestor).
53. Săpăturile de la Dridu, Materiale 8, 1962, p. 661-665. (în colaborare cu Ion Nestor).
54. Sondajele de la Bratei din 1959(r. Mediaş), Materiale 8, 1962, p. 623-631.
55. Principalele rezultate ale săpăturilor de la Ariuşd (1968-1973), Studii şi comunicări Sf. Gheorghe, 1973, p. 26-35.
56. Staţiunea arheologică de la Sărata Monteoru, Studii şi cercetări de istorie buzoiană 1, 1973, p. 15-29.
57. Date preliminare despre rezultatele săpăturilor de la Ariuşd 1968-1973, Studii şi Comunicări Sf. Gheorghe 5, 1973, p. 26-35.
58. Raport preliminar privind săpăturile de la Bratei, jud. Sibiu(1959-1972), Materiale 10, 1973, p. 191-201. (în colaborare cu Ion Nestor).
59. Raport preliminar asupra săpăturilor din 1979 de la Ariuşd, jud. Covasna, CAMNI 4, 1981, p. 3-6. (în colaborare cu Doina Galbenu şi Szekely Zoltan).
60. Săpăturile arheologice de la Bratei, jud. Sibiu, Materiale 15, 1983, p. 449-451.
61. Săpăturile arheologice de la Ariuşd (jud. Covasna), Materiale 16, 1986, p. 45-47.
62. Săpăturile arheologice de la Bratei (jud. Sibiu), Materiale 16, 1986, p. 190-193.(în colaborare cu Ligia Bârzu şi Constantin Ittu)
63. Aşezarea din epoca bronzului de la Bordeşti-Vrancea, Vrancea. Studii şi comunicări V-VII, 1987, p. 7-16. (în colaborare cu V. Georgescu, Gh. Asanache, Gh. Fistoc, D. Şerbu).
64. Staţiunea de la Bratei, jud. Sibiu, Materiale 17, 1993, p. 435-437.
65. Sărata Monteoru, jud. Buzău, Cronica Cercetărilor Arheologice. Campania 1995, Brăila, 1996, p. 104-105.
66. Sărata Monteoru, com. Merei, jud. Buzău, Cronica Cercetărilor Arheologice. Campania 1997, Călăraşi, 1998, p. 67.
67. Sărata Monteoru. Săpăturile arheologice din Poiana Scoruşului din 1952 si 1954, Materiale, S.N. 1, 1999, p. 41-58. (în colaborare cu Ligia Bârzu).
68. Săpăturile de la Sărata Monteoru, com. Merei, jud. Buzău. Raport preliminar (1996-2005), Materiale S.N. 2, 2007, p. 75-94.

Recenzii:

69. Petre I. Roman, ”Cultura Coţofeni”, Dacia, N.S. 21, 1977, p. 386-388.

Alte contribuţii:

70. în J. Filip(Hrsg.), Enzyklopädisches Handbuch zur Ur- und Frühgeschichte Europas 1, 1966 şi 2, 1969, vocile: Dridu (p. 306-307); (cultura) Monteoru, p. 849-850; (situl) Sărata Monteoru, p.1202-1203; (necropola sec. VI-VII) Sărata Monteoru, p. 1203; despre Eugenia Zaharia, p. 1656.
71. în D. M. Pippidi(ed.), Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976, vocile: (Cultura) Dridu, p.246-248; (Cultura) Monteoru, p.411-415.
72. în Enciclopedia dell’Arte Antica, vocile: Cultura Monteoru şi Cultura Perieni-Pecica.

Documente

Bratei

Păcuiul lui Soare

Sărata Monteoru

Suceava