La 18 iulie anul trecut s-a stins din viaţă profesorul Petre Alexandrescu, distins arheolog şi umanist român, un om cu o viaţă exemplară, atât în plan profesional cât şi în cel familial. O boală necruţătoare a făcut să-şi petreacă ultimii ani cu precădere în locuinţa din Bucureşti, fiind înconjurat de familie, prieteni şi cărţi.
Petre Alexandrescu s-a născut la Paris la 3 ianuarie 1930. Viaţa însă şi-a legat-o de Bucureşti, locul de unde provenea şi familia sa. Aici şi-a obţinut în 1948 bacalaureatul, ajungând, în toamna aceluiaşi an, student la Facultatea de Istorie a Universităţii. Un an mai târziu, la îndemnul profesorului D. M. Pippidi, s-a transferat la Facultatea de limbi străine, secţia de limbă şi literatură greacă şi latină, unde în 1952 a trecut cu „foarte bine” o lucrare de diplomă despre colegiile de la Tomis. Încă din anii studenţiei a fost primit în echipa de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, care se ocupa de Dicţionarul şi Gramatica limbii române. De altfel, primele studii publicate au privit domeniul lingvisticii.
Imediat după finalizarea studiilor universitare a fost angajat ca asistent de cercetare la Muzeul Naţional de Antichităţi, pe atunci încă cea mai prestigioasă instituţie în studiul arheologiei şi istoriei vechi, devenit, după 1956, Institut de Arheologie al Academiei Române. A activat în cadrul acestuia până la pensionare (2000), parcurgând toate treptele carierei de cercetător şi îndeplinind, în ultimul deceniu, atribuţiile de şef al Secţiei de arheologie şi epigrafie greco-romană. A devenit cercetător principal III în 1971, la doi ani după susţinerea lucrării de doctorat despre necropola tumulară a Histriei (sub coordonarea lui Emil Condurachi), dar cariera academică şi universitară şi-a putut-o continua într-un mod normal abia după evenimentele din 1989. În anul 1988 intrase definitiv în dizgraţia autorităţilor comuniste, după ce protestase public faţă de distrugerile de monumente, printr-o scrisoare citită la radio Europa Liberă.
În 1990 a fost ales de către colegii săi ca director al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”. În această calitate, a reuşit, până în 1999, să pună bazele unor schimbări decisive în viaţa instituţiei, atât în ceea ce priveşte administraţia, cât şi cercetarea. Astfel, urmărind modernizarea şi eficientizarea tuturor compartimentelor de activitate ale institutului, a obţinut un nou spaţiu de cercetare şi depozitare la Casa Academiei dotat cu laboratoare, săli, depozite şi birouri generoase. În ceea ce priveşte cercetarea, pe lângă aportul la revitalizarea revistelor institutului: Dacia N.S., unde a activat ca redactor-şef, şi Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie (SCIVA), a fondat serii noi de publicaţii de primă mână, precum seria Archaeologia Romanica, în colaborare cu profesorul Helmut Kyrileis, pe atunci preşedinte al Institutului Arheologic German de la Berlin (DAI). În 1994 a iniţiat, alături de istoricul Şerban Papacostea, revista Il Mar Nero, revistă de arheologie şi istorie (care apare la Roma), devenită, în timp, una din cele mai apreciate reviste româneşti din domeniu, pe plan extern. În România a fost vicepreşedinte al Comisiei Naţionale de Arheologie (1997-1999) şi vicepreşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice (1992-1993, 1997-2000), apărând cu fermitate principiile fundamentale ale cercetării şi conservării patrimoniului arheologic şi arhitectural, în contextul schimbărilor sociale, economice şi politice din societatea românescă postcomunistă.
Activitatea sa ştiinţifică s-a bucurat de o largă apreciere în mediul academic intern şi internaţional, reflectată în numeroasele distincţii care i-au fost oferite, printre care Premiul „Gustave Mendel”, decernat de Académie des Inscriptions et Belles-Lettres (1965) şi Premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române (1966). În anul 2000, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, colegii şi elevii din ţară şi din străinătate i-au dedicat culegerea de articole Civilisation grecque et cultures antiques périphériques, apărută la editura Enciclopedică (Bucureşti), sub îngrijirea lui Alexandru Avram şi Mircea Babeş.
Tot după 1990 a reuşit să aibă o carieră universitară normală. Începând cu 1991 a predat arheologie şi religie greacă la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, în calitate de profesor asociat. Din 1995 a devenit profesor titular la aceeaşi facultate. Dincolo de activitatea nemijlocită de mentorat asupra studenţilor, integrarea în învăţământul universitar i-a oferit, ca director al unui institut cu o resursă umană îmbătrânită, posibilitatea recrutării unor colaboratori tineri, în toate specialităţile, meniţi a prelua şi dezvolta, în perspectivă, proiectele de cercetare ale institutului. Astfel, la sfârşitul mandatului său, aproape o treime din personalul de cercetare avea sub 30 de ani, venind direct de pe băncile facultăţii şi integrându-se, treptat, vieţii institutului. Deşi pensionat de la catedră în anul 1997, a continuat să rămână apropiat multor tineri pasionaţi de arheologia clasică, îndrumându-i şi supraveghindu-le evoluţia, cu un interes mereu proaspăt, care asocia exemplar entuziasmul şi exigenţa. Ultimele cursuri le-a ţinut la sfârşitul anilor ’90, la Facultatea de Istorie a Universităţii „Ovidius” din Constanţa. În paralel, la Institutul de Arheologie a fost un veritabil creator de şcoală, conducând lucrări de doctorat, ce au privit mai ales ceramica şi importurile greceşti de la Histria şi din vestul pontic. Activitatea sa didactică a fost întotdeauna marcată de exigenţă, pe care o îmbina, într-un mod cu totul personal, cu ironia fină şi cu o cunoaştere fascinantă. Nu era limitat de propria meserie, fiind un mare iubitor de poezie şi artă; de altfel, avea adeseori o privire melancolică, parcă pierdută.
Ca arheolog de teren, Petre Alexandrescu s-a format începând din anii studenţiei, prin participarea la săpături, îndeosebi alături de Radu Vulpe, unul dintre profesorii care i-au marcat debutul de carieră. Alături de acesta, a luat parte la săpăturile de la Popeşti (la începutul aniilor ’50) şi de la Tariverde (1953-1954). Tot din perioada studenţiei a participat, pentru prima oară, şi la săpăturile de la Histria, loc de care Petre Alexandrescu îşi va lega apoi numele. Primele săpături, ca arheolog, le-a efectut avându-i drept coordonatori pe Vasile Canarache şi Grigore Florescu, apoi pe Vlad Zirra, cu care a început, de altfel, şi săpăturile din necropola tumulară a Histriei, în 1955. Cercetările în necropolă au durat până în 1964, fiind publicate exemplar în Histria II (Bucureşti, 1966). După câţiva ani de pauză, timp în care a cercetat aşezarea de la Sarinasuf (până în 1969), a revenit la Histria, de data aceasta în „zona sacră”, unde a preluat cercetarea celui care i-a fost mentor timp de decenii, Dionisie M. Pippidi. Cercetările pe care le-a condus în „zona sacră” s-au desfăşurat între anii 1966 şi 1981, cu o scurtă revenire, în campania anului 1988. Rezultatele au fost publicate în anul 2005 în volumul Histria VII.
În anul 1981 a preluat conducerea şantierului Histria, urmându-i lui D. M. Pippidi. În această calitate a coordonat o cercetare arheologică exemplară, ale cărei rezultate, publicate atât în volume din seria Histria. Les résultats des fouilles (realizată în colaborare cu prestigioasa Académie des Inscriptions et Belles-Lettres), cât şi în alte contribuţii, sunt considerate, în lumea ştiinţifică internaţională, ca repere pentru colonizarea greacă în Marea Neagră. Sub conducerea sa, şantierul Histria a devenit reprezentativ pentru nivelul cercetării arheologice clasice, alături de specialiştii români activând aici, decenii de-a rândul, cercetători din Germania (Konrad Zimmermann) şi din Franţa (Pierre Dupont). Acest standard impus în cercetare a fost recepţionat mai ales în străinătate, unde lucrările, conferinţele şi intervenţiile profesorului Alexandrescu, fie despre ceramica greacă sau arta traco-getică, fie despre colonizarea greacă, au fost întotdeauna bine primite.
Încercarea de a organiza cercetarea arheologică modernă în România s-a lovit de multe ori de refuzul autorităţilor, în primul rând de cel al Academiei Române, instituţie cu un comportament conservator în lunga perioadă de tranziţie postcomunistă şi aplecată, mai degrabă, spre naţionalism. Aşa se face că profesorul Alexandrescu a sfârşit prin a fi mult mai cunoscut şi recunoscut în plan internaţional.
Prin direcţiile de cercetare pe care le-a urmărit, Petre Alexandrescu este recunoscut, în lumea ştiinţifică de specialitate, ca unul dintre fondatorii arheologiei pontice, domeniu ajuns la modă în ultimii ani. Pe lângă Il Mar Nero, a fost invitat să facă parte, de la început, din comitetul ştiinţific al revistei internaţionale Ancient West and East şi al seriei Colloquia Pontica; a fost vicepreşedinte al celor patru congrese internaţionale de arheologie pontică, care se desfăşoară periodic, din 1997 încoace (preşedinte fiind Sir John Boardman).
De-a lungul vieţii a publicat şapte volume şi peste 150 de studii şi articole, a editat numeroase alte volume din serii consacrate sau nou fondate. A fost mereu aproape de obiect, de detaliu, fără să uite, însă, contextul. Pe lângă cercetarea proprie, a încercat să reorganizeze în spirit occidental cercetarea arheologică românească. Indiferent de reuşitele sau eşecurile înregistrate în îndeplinirea proiectelor sale, Petre Alexandrescu rămâne, prin toată activitatea sa, un model de umanism şi o figură emblematică a arheologiei clasice din România.
Lista de lucrări
Volume şi studii monografice
1. Corpus Vasorum Antiquorum, Roumanie 1, Bucarest 1. Institut d’Archéologie. Musée National des Antiquités, în colaborare cu Suzana Dimitriu şi cu Vladimir Dumitrescu, Bucureşti, 1965 (premiul „Gustave Mendel”, decernat de Académie des Inscriptions et Belles-Lettres).
2. Necropola tumulară. Săpături 1955-1961, în: Emil Condurachi (red.), Histria II, Bucureşti, 1966, p. 133-294 şi pl. 69-103 (premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române).
3. Corpus Vasorum Antiquorum, Roumanie 2, Bucarest 2. Collection Dr. Georges et Maria Severeanu et collections privées, în colaborare cu Suzana Dimitriu, Bucureşti, 1968.
4. La céramique d’époque archaïque et classique (VIIe-IVe s.), cu colaborarea Suzanei Dimitriu şi a Mariei Coja, în Histria IV, Bucureşti-Paris, 1978.
5. Histria. Eine Griechenstadt an der rumänischen Schwarzmeerküste, volum editat de Petre Alexandrescu şi Wolfgang Schuller, Konstanz am Bodensee, 1990 (Xenia. Konstanzer Althistorische Vorträge und Forschungen, 25).
6. L’aigle et le dauphin. Études d’archéologie pontique, Bucureşti-Paris, 1999.
7. La Zone Sacrée d’époque grecque, cu concursul arhitectei Anişoara Sion şi al lui Alexandru Avram şi în colaborare cu Maria Alexandrescu Vianu, Albert Baltreş, Iulian Bîrzescu, Niculae Conovici, Pierre Dupont, Cristina Georgescu, Mihai Măcărescu, Konrad Zimmermann, în Histria VII, Bucureşti-Paris, 2005.
Articole (selectiv)
Izvoarele greceşti despre retragerea lui Darius din expediţia scitică, SCIV 7, 1956, 3-4, p. 319-342.
Eine Komastenschale in der Sammlung Maria und George Severeanu, Bukarest, Dacia N. S. 3, 1959, p. 135-142.
Tombes thraces d’époque archaïque dans la nécropole tumulaire d’Histria, Dacia N. S. 3, 1959, p. 143-164 (în colaborare cu Victoria Eftimie).
Autour de la date de fondation d’Histria, StCl 4, 1962, p. 49-69.
Les tertres funéraires d’Histria, Klio 41, 1963, p. 257-266.
Types de tombes dans la nécropole tumulaire d’Histria, Dacia N. S. 9, 1965, p. 163-184.
Le symbolisme funéraire dans une tombe de la péninsule de Taman, StCl 8, 1966, p. 75-86.
Peisajul histrian în antichitate, Pontica 3, 1970, p. 77-86.
Observaţii asupra organizării spaţiale în necropola Histriei, Peuce 2, 1971, p. 27-35.
Deux types de sépultures à incinération sur l’emplacement de la tombe, Dacia N. S. 15, 1971, p. 319-325.
Un groupe de céramique fabriquée à Istros, Dacia N. S. 16, 1972, p. 113-131.
L’importation de la céramique attique dans les colonies du Pont-Euxin avant les guerres médiques, RA, 1973, p. 23-38 (în colaborare cu Suzana Dimitriu).
Les importations grecques dans les bassins du Dniepr et du Boug, RA, 1975, p. 63-72.
Pour une chronologie des VIe-IVe siècles, Thraco-Dacica 1, 1976, p. 117-126.
Les modèles grecs de la céramique thrace tournée, Dacia N. S. 21, 1977, p. 113-138.
La céramique de la Grèce de l’Est dans les colonies pontiques, în: Les céramiques de la Grèce de l’Est et leur diffusion dans l’Occident. Centre Jean Bérard. Institut français de Naples, 6 – 9 juillet 1976, Paris – Napoli, 1978, p. 52-61.
Notes de topographie histrienne, Dacia N. S. 22, 1978, p. 331-342.
La nature de Zalmoxis selon Hérodote, DHA 6, 1980, p. 113-122 (versiune în limba română în SCIVA 31, 1980, 3, p. 343-354).
Le groupe de trésors thraces du nord des Balkans, Dacia N. S. 27, 1983, p. 45-66 (I); 28, 1984, p. 85-98 (II).
Histria în epoca arhaică, Pontica 18, 1985, p. 41-54 (I); 19, 1986, p. 19-32 (II).
Medizein. A propos des importations et de l’influence achéménide en Thrace, Dacia N. S. 30, 1986, p. 155-158.
Aristotel despre constituţia Histriei, StCl 24, 1986, p. 63-70.
Un vase ptolémaïque en faïence d’Istros, în: H. U. Cain, H. Gabelmann, D. Salzmann (ed.), Beiträge zur Ikonographie und Hermeneutik. Festschrift für Nikolaus Himmelmann, Mainz, 1989 (Bonner Jahrbücher, Beiheft 47), p. 305-309 (versiune în limba română în StCl 26, 1988, p. 116-121).
Les Eubéens et le début de la navigation en mer Noire, în: Mélanges Pierre Lévêque, 5. Anthropologie et société, Besançon, 1991, p. 1-5.
L’oiseau unicorne. Introduction à l’iconologie de l’art thrace, CRAI, 1993, p. 725-747.
Un rituel funéraire homérique à Istros, în: Juliette de La Genière (ed.), Nécropoles et sociétés antiques (Grèce, Italie, Languedoc), Actes du colloque international du Centre de Recherches Archéologiques de l’Université de Lille III, Lille, 2-3 décembre 1991, Cahiers du Centre Jean Bérard, Napoli, 1994, p. 15-32.
La destruction d’Istros par les Gètes. 1. Dossier archéologique, Il Mar Nero 1, 1994, p. 179-214 (versiune în limba română în SCIVA 44, 1993, 3, p. 231-265).
L’atelier Agighiol et l’Iran pré-achéménide, Il Mar Nero 2, 1995-1996, p. 9-27.
Zum goldenen Fisch von Witaszkowo (ehem. Vettersfelde), în: Chronos. Beiträge zur prähistorischen Archäologie zwischen Nord- und Südosteuropa. Festschrift für Bernhard Hänsel, Espelkamp, 1997, p. 683-687.
Le temple de Théos Mégas d’Istros redressé, Dacia N. S. 43-45, 1999-2001, p. 79-96.
La fin de la Zone Sacrée d’époque grecque d’Istros, Dacia N. S. 51, 2007, p. 211-219.
