…Strada Henri Coandă nr.11. Un aşezământ de cultură cunoscut de puţini, dar uitat de mulţi. Aici şi-a avut sediul – atribuit în timpul guvernului Iorga (1931-1932) – Muzeul Naţional de Antichităţi, iar din 1956 Institutul de Arheologie «Vasile Pârvan». Unul din edificiile minunate ale capitalei, a cărui calitate de «monument istoric» nu l-a ajutat să-şi salveze arhitectura de la mistuire prin degradarea continuă care-i macină structura şi epiderma ornamentală.
…Un martor încă viu dar şi un paradox. Edificarea sa în secolul al XIX-lea, dincolo de calitatea de casă particulară, reflecta o strădanie excepţională de transformare a arhitecturii în eveniment civilizator prin «europenizare». Un martor al dorinţei de a face posibilă aşezarea capitalei în rândul oraşelor importante ale Europei. Astăzi, când edilii, potentaţii, politicienii îşi clamează intenţia de a împinge România spre Vest, dincolo de Porţile Orientului, această arhitectură, ea însăşi o imagine posibilă a Europei, se asfixiază, încet dar iremediabil, în paragină.
…Ideea de organizare a planului în jurul unui amplu spaţiu central de primire, aşa cum se vede la casa Macca, apare în arhitectura bucureşteană încă de pe vremea lui Vodă Bibescu – palatul postelnicului Suţu, construit de Schwink, este un exemplu – dar va fi valorificată mai ales în edificii ridicate după Războiul de Independenţă, după declararea Regatului şi instalarea lui Carol I. Epiderma, la propriu strălucitoare, a clădirii emană elegant fascinaţia eclectismului istorist. Stucaturile în nuanţe stilistice baroc manieriste asociate cu pilaştri corintizanţi, ghirlande şi ornamente cu măşti, înlănţuiri vegetale sau geometrice, elemente heraldice şi atlanţi, au ca fundal, la exterior, o asizarea falsă generalizată, iar la interior acompaniamentul picturilor murale care inundă plafoanele şi pereţii în câmpuri largi sau în embleme-accesorii. Aceastei luxurii ornamentale-vădind un temperament stilistic cunoscut în Bucureştii de după 1870, dar rareori condus la o asemenea efervescenţă -i se adaugă amprente Art Nouveau, de recunsocut în feroneria unor balcoane transformate mai spre finele secolului (după o modă a timpului) în «sere de iarnă» sau în piese de mobilier şi decoraţiuni interioare. Dintre acestea abia au mai rămas câteva urme în vitrajele ample ce se deschideau către fosta grădină sau în cele care acopereau marele hol central; o superbă oglindă, ea însăşi un monument de artă Art Nouveau, şi câteva lambriuri decorative se mai păstrează încă.
… Acest monument are nevoie de grabnice intervenţii de restaurare. Structura de rezistenţă este afectată (planşeele prezintă cedări la încastrări, unele ziduri sunt fisurate în «X») iar expresivitatea artistică este subminată de asediul degradărilor care au survenit după aproape o jumătate de secol de indiferenţă din partea «forurilor de partid şi de stat», iar de şaisprezece ani încoace…
…Se distrug stucaturile aurite, picturile interioare, marchizele-sere de iarnă. Atributele ornamentale ale faţdei au dobândit deja un aspect tumoral. Frontoanele intrării şi ferestrelor, cu linia lor unduită delicat barocă, parapetele cu palmete traforate, cochiliile în «tradiţie» rococco, mascheroanele şi putti, vor pieri definitiv în curând dacă intervenţii de restaurare, în regim de urgenţă, nu vor avea loc.
Elena Macca a introdus pentru prima oară acest edificiu în circuitul cultural al capitalei, printr-un testamnet generaos din anul 1896. Astăzi, după distrugeri pricinuite de cutremure dar mai ales de ignoranţa inconştientă a celor care ar fi vrut să şteargă definitiv urmele paşilor noştri prin istorie, păstrâdu-le numai pe ale lor, un monument al capitalei este ameninţat să-şi trăiască o dublă pieire: sfârşitul unui monument de arhitectură şi artă care atestă afinitatea, aderenţa noastră la cultura europeană şi sfârşitul unei speranţe în vindecare…
…Un martor încă viu dar şi un paradox. Edificarea sa în secolul al XIX-lea, dincolo de calitatea de casă particulară, reflecta o strădanie excepţională de transformare a arhitecturii în eveniment civilizator prin «europenizare». Un martor al dorinţei de a face posibilă aşezarea capitalei în rândul oraşelor importante ale Europei. Astăzi, când edilii, potentaţii, politicienii îşi clamează intenţia de a împinge România spre Vest, dincolo de Porţile Orientului, această arhitectură, ea însăşi o imagine posibilă a Europei, se asfixiază, încet dar iremediabil, în paragină.
…Ideea de organizare a planului în jurul unui amplu spaţiu central de primire, aşa cum se vede la casa Macca, apare în arhitectura bucureşteană încă de pe vremea lui Vodă Bibescu – palatul postelnicului Suţu, construit de Schwink, este un exemplu – dar va fi valorificată mai ales în edificii ridicate după Războiul de Independenţă, după declararea Regatului şi instalarea lui Carol I. Epiderma, la propriu strălucitoare, a clădirii emană elegant fascinaţia eclectismului istorist. Stucaturile în nuanţe stilistice baroc manieriste asociate cu pilaştri corintizanţi, ghirlande şi ornamente cu măşti, înlănţuiri vegetale sau geometrice, elemente heraldice şi atlanţi, au ca fundal, la exterior, o asizarea falsă generalizată, iar la interior acompaniamentul picturilor murale care inundă plafoanele şi pereţii în câmpuri largi sau în embleme-accesorii. Aceastei luxurii ornamentale-vădind un temperament stilistic cunoscut în Bucureştii de după 1870, dar rareori condus la o asemenea efervescenţă -i se adaugă amprente Art Nouveau, de recunsocut în feroneria unor balcoane transformate mai spre finele secolului (după o modă a timpului) în «sere de iarnă» sau în piese de mobilier şi decoraţiuni interioare. Dintre acestea abia au mai rămas câteva urme în vitrajele ample ce se deschideau către fosta grădină sau în cele care acopereau marele hol central; o superbă oglindă, ea însăşi un monument de artă Art Nouveau, şi câteva lambriuri decorative se mai păstrează încă.
… Acest monument are nevoie de grabnice intervenţii de restaurare. Structura de rezistenţă este afectată (planşeele prezintă cedări la încastrări, unele ziduri sunt fisurate în «X») iar expresivitatea artistică este subminată de asediul degradărilor care au survenit după aproape o jumătate de secol de indiferenţă din partea «forurilor de partid şi de stat», iar de şaisprezece ani încoace…
…Se distrug stucaturile aurite, picturile interioare, marchizele-sere de iarnă. Atributele ornamentale ale faţdei au dobândit deja un aspect tumoral. Frontoanele intrării şi ferestrelor, cu linia lor unduită delicat barocă, parapetele cu palmete traforate, cochiliile în «tradiţie» rococco, mascheroanele şi putti, vor pieri definitiv în curând dacă intervenţii de restaurare, în regim de urgenţă, nu vor avea loc.
Elena Macca a introdus pentru prima oară acest edificiu în circuitul cultural al capitalei, printr-un testamnet generaos din anul 1896. Astăzi, după distrugeri pricinuite de cutremure dar mai ales de ignoranţa inconştientă a celor care ar fi vrut să şteargă definitiv urmele paşilor noştri prin istorie, păstrâdu-le numai pe ale lor, un monument al capitalei este ameninţat să-şi trăiască o dublă pieire: sfârşitul unui monument de arhitectură şi artă care atestă afinitatea, aderenţa noastră la cultura europeană şi sfârşitul unei speranţe în vindecare…
dr. Monica Mărgineanu Cârstoiu
