În cadrul proiectului Noviodunum 2020, colectivul de cercetare urmărește realizarea unui studiu geologic prin care să fie identificate sursele de aprovizionare cu piatră de construcție și proveniența nisipului din alcătuirea liantului care intră în structura zidurilor de epocă romană și a elementelor de fortificație din perioadele medio-bizantină și medievală. Demersul urmărește reconstituirea traseelor de transport al materialului litic din locurile de extracție (carierele romane) către situl cetății romano-bizantine Noviodunum, situate în nordul provinciei Scythia Minor. Cercetările s-au concentrat pe materialul litic utilizat la construcția Turnului Mare, o structură construită la sfârșitul sec. III d.Hr. cu etape de refacere în sec. IV–VI.

Prezentarea propune o discuție privind stadiul cercetărilor arheologice de la Noviodunum în campaniile 2018–2020 și utilizarea metodelor interdisciplinare alternative și complementare de analiză și documentare în două puncte de lucru (Incinta de SE și Așezare Civilă Est). În cursul celor trei campanii au fost aplicate metode alternative precum fotografia aeriană cu vehicule fără pilot, fotogrammetria, studiul geologic, investigații arheogeofizice și batimetria. Utilizarea acestor metode complementare cercetării tradiționale a avut scopul de a îmbogăți baza informațională a sitului și de a genera rezultate cât mai complete.

Comunicarea pornește de la necesitatea de a identifica date arheologice despre evenimentele seismice distructive din primul mileniu d.Hr. sau anterior, în spațiul romanizat centrat pe Limesul Danubian. Cunoscând specificul statistic repetitiv al sursei Vrancea — circa 3 mari cutremure pe secol —, o presupunere rezonabilă este că aceste caracteristici de repetitivitate și impact extins au existat și în antichitate. Studiul consideră relevantă examinarea posibilelor avarii seismice la fortificațiile și așezările din sudul Daciei (Dacia Malvensis, Limes Alutanus și Limes Transalutanus), la cele de pe Limesul Danubian și la construcțiile romane din nordul Bulgariei (Moesia Inferior, ulterior Dacia Ripensis, Moesia Secunda).

O incursiune la câteva monumente din județele Argeș și Vâlcea le-a permis autorilor să facă observații semnificative privind starea de conservare a unor biserici, modul cum au supraviețuit în comunitate și comportamentul unor materiale liante aplicate experimental in situ în cadrul unor proiecte de cercetare. Itinerariul a cuprins: biserica săpată în stâncă de la Corbii de Piatră, biserica Sfinții Arhangheli din peștera Sf. Grigorie Decapolitul (lângă Mânăstirea Bistrița, Vâlcea), Bisericile de lemn Sf. Nicolae din Ionești-Govorii, din Urși și din Drăgușești (această din urmă astăzi în Muzeul viticulturii de la Golești). Scopul proiectelor a fost introducerea acestor ctitorii în atenția autorităților și stimularea grijii comunităților pentru patrimoniul deținut.

Apariția primelor formațiuni statale pe teritoriul viitoarei Țări Românești este semnalată în sec. XIII, afirmate în lupta împotriva expansiunii regalității maghiare, a invaziei mongole și a presiunii bulgare. Întinderea Țării Românești din Banat până la Marea cea Mare este atestată atât de documente scrise, cât și de vestigii arheologice — îndeosebi urmele fortificațiilor descoperite în dreptul trecătorilor montane, care opreau atât armata maghiară, cât și călugării catolici. Comunicarea discută fortificații mai cunoscute sau mai puțin cunoscute, aruncând o lumină nouă asupra întinderii și puterii stăpânirii românești timpurii, atât în sens politic, cât și religios.

Probabil nu există arhitect în România care să nu fi auzit de „Casa Udriște Năsturel” din Herăști, dar numărul celor care cunosc detalii despre transformarea curții Năsturel în „castelul” Obrenović și ulterior în reședința Stolojan este sensibil mai redus. Această stare de fapt se explică și prin deciziile luate cu privire la restaurarea și punerea în valoare a proprietății, începând cu 1950 — decizii prin care etapa Obrenović a fost eliminată, iar fazele Năsturel și Stolojan au ajuns să fie complet separate în Lista Monumentelor Istorice. Urmărind principalele momente din restaurarea desfășurată între 1950 și 1970, comunicarea propune un răspuns mai clar la întrebarea: cine ar trebui să fie monumentul istoric — ruina de sec. XVII, cele două ipostaze majore din sec. XIX (una complet distrusă), primele idei abandonate de restaurare, rezultatul final al intervenției, sau toate la un loc?

Editura „Cartea Românească” a fost concepută în refugiu în timpul Primului Război Mondial la Iași de un grup de intelectuali, continuată la București prin fuzionarea mai multor întreprinderi editoriale și tipografice (Institutul „Carol Göbl”, librăria-editură Theodosiu Ionnițiu, tipografia C. Sfetea, Institutul „Flacăra”, Institutul „Minerva”). Întreprinderea a funcționat în mai multe clădiri diferite: Tipografia din Șoseaua Bonaparte 58–60, Palatul principal (cu librăria și administrația), Depozitul de carte și alte spații auxiliare. Comunicarea urmărește soarta acestor clădiri din București legate de istoria uneia din cele mai importante edituri românești interbelice.

Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) a fost o organizație cu atribute administrative, legislative și juridice formată din membrii ai principalelor puteri europene, menită să apere interesele politice și comerciale internaționale de la gurile Dunării. Încredințată cu misiunea de a fluidiza circulația pe Dunăre prin lucrări de sistematizare și de a reglementa navigația, C.E.D. a beneficiat de o independență considerabilă față de statele suverane. Acest statut i-a permis să elaboreze lucrări hidrotehnice, operațiuni de amenajare a porturilor și clădiri administrative, sociale și tehnice cu impact semnificativ asupra dezvoltării urbanistice și arhitecturale a orașelor-port Brăila, Galați, Isaccea, Tulcea și Sulina, începând cu mijlocul sec. XIX.

Întemeierea coloniilor grecești pe țărmul apusean al Pontului Euxin nu a rămas fără urmări pentru autohtonii din stânga și dreapta Dunării în ceea ce privește producția de vase ceramice. Producția indigenă a fost influențată de produsele atelierelor pontice și microasiatice, ajunse în mediul autohton preponderent prin intermediul apoikiilor pontice, cel puțin din sec. IV î.Hr. În cazul veselei fine — a cărei evoluție a fost mai dinamică — identificarea modelelor și a modalității de preluare și adaptare în mediul autohton este mai lesne de sesizat. Comunicarea prezintă materialul ceramic de la Merești în acest context comparativ.

În urma apelului publicat în 1879 de președintele Tribunalului din Deva, Sólyom-Fekete Ferencz, în 1880 s-a înființat la Deva Societatea de Istorie și Arheologie a comitatului Hunedoara. Conform statutului, unul din obiectivele principale ale Societății a fost cercetarea urmelor trecutului, salvarea monumentelor și a pieselor care vorbesc despre istoria zonei. Membrii Societății au străbătut întreg județul — adunând informații, realizând cercetări arheologice și valorificând rezultatele prin lucrări științifice și prezentări publice. Comunicarea trece în revistă o parte din vestigiile aparținând epocii dacice studiate de membrii Societății, cu accent pe activitatea remarcabilă a unor personalități de prim plan.

Camille Allard, membru al echipei medicale de pe lângă o misiune franceză activă în regiunea pontică și danubiană în 1855, a lăsat un document de valoare istorică incontestabilă: Dobroutcha: souvenirs d’Orient (Paris, 1859). Volumul prezintă peisaje, populații și aspecte economice ale regiunii la mijlocul sec. XIX, în plină ocupație turcă. Capitolul dedicat Les ruines antiques à Kustendj — Tomis et Constantia — Ovide en exil oferă o descriere scurtă dar importantă a unor monumente din anticul oraș, vizibile încă la acea dată. Unele au supraviețuit până la noi, altele au dispărut, ceea ce conferă descrierii lui Allard o valoare documentară de prim ordin.

Construcția căreia i s-a atribuit numele de Therme sau Lentiarion face parte dintre monumentele vitregite ale Tomisului, lăsate la mila intemperiilor și intervențiilor umane nedorite. Dezvelit în anii ’60, a fost parțial reconstruit și consolidat, profitându-se de prezența șantierului DMI care lucra la edificiul cu mozaic. S-au făcut intervenții la zidul scurt ce închidea sala cea mare spre est, precum și o reconstrucție dubioasă în fața zidului longitudinal. Autorul a început cercetarea de parament în jurul anului 1988, întreruptă de plecarea din Constanța; în cei circa 33 de ani scurși de atunci nu a apărut nimic nou legat de obiectiv, iar substanța monumentului a suferit pierderi însemnate, ceea ce a determinat publicarea acestei cercetări în forma ei inițială.

Bazele de statui au fost analizate la descoperirea lor mai ales pentru conținutul inscripțiilor care le însoțeau; urmele de încastrare ale statuilor au fost doar excepțional luate în discuție. Studiul bazelor de statui a devenit îndeosebi în ultimele decenii un subiect de interes — atât tipologia monumentelor și a urmelor de încastrare, cât și interpretarea lor în contextul de expunere. O problemă primordială a dedicării de statui la Histria, dată de laconismul inscripțiilor și de urmele de încastrare adesea inconclusive, privește natura dedicației: divinitatea sau dedicantul. Coroborarea dintre urmele de încastrare și conținutul inscripției, interpretate în context histrian și pontic, aduce câteva lămuriri în acest sens.

Castelul Urmánczy a fost retrocedat în 2009. La acel moment comunitatea din Toplița (jud. Harghita) nu îl percepea ca pe un sit istoric demn de vizitat — exista o inscripție minusculă cu un text din vremuri comuniste care îl descria drept castelul unui „grof ungur care a exploatat localnicii”. Astăzi, prin munca Asociației Positive Transylvania, proprietarii au reușit să schimbe această percepție: castelul a devenit monument istoric la cererea lor, poate fi vizitat și a găzduit zile deschise și evenimente culturale, toate destinate promovării sale. Provocările actuale sunt legate în primul rând de lipsa fondurilor pentru restaurare.

Cercetarea dendrocronologică a structurilor de lemn istorice din Transilvania furnizează de mai mulți ani datări exacte pentru șarpante, turnuri și instalații de lemn la peste 250 de monumente istorice din Ardeal. În cazul bisericilor din Ciuc, specia folosită (molidul) și lipsa unei cronologii valide au împiedicat obținerea de datări certe. În urma unei cercetări dedicate special întocmirii unei cronologii pentru această specie, rezultatele au început să apară: ipotezele anterioare bazate doar pe tipologie despre originea medievală posibilă a unor șarpante sunt acum demonstrate de date sigure, clarificând nu doar cronologia structurilor de lemn, ci și perioada exactă a intervențiilor gotice și valul de transformare și reconstruire a sanctuarelor din regiune.

Comunicarea oferă o re-examinare și o trecere în revistă a cercetărilor arheologice (vechi și noi) prezentate succint în ordine cronologică, alături de noile rezultate și reevaluarea potențialului științific al castelului cu prilejul restaurărilor în derulare. Specialiștii Muzeului Județean Mureș sunt implicați în procesul de restaurare din 2020, formând o colaborare activă cu Fundația Sanct Ladislaus. Ultimele cercetări de mare anvergură au avut loc în 1974–1977 și 1998; rezultatele acestora sunt în mare parte cunoscute, dar nu au fost niciodată publicate integral. Materialele arheologice, împrăștiate în diverse depozite, nu sunt cunoscute în detaliu, scurtele rapoarte menționate prezentând lacune semnificative.

Un rezultat deosebit de important al săpăturilor efectuate în 2016–2020 la Igriș (jud. Timiș) este descoperirea unei biserici mai vechi decât cea a mânăstirii fondate în 1179, despre a cărei existență nu există nicio informație documentară. Segmente din această biserică au fost reperate în 2016 și 2017, dar abia în 2019 a putut fi explicată destinația fragmentelor identificate. Cercetările au scos la lumină o biserică de plan bazilical, cu absidă semicirculară și navă dreptunghiulară, cu o mică nișă pe latura de nord. Faptul că zidul bisericii mânăstirii cisterciene taie practic nava și jumătatea de nord a absidei indică că, atunci când a fost inițiată construirea mânăstirii, biserica mai veche era deja în ruină.

Biserica romano-catolică din Baia de Criș, cea mai mare clădire de cult medievală din actualul județ Hunedoara, se impune în peisajul văii Crișului Alb. Din păcate, istoria monumentului a fost marcată de o serie de evenimente nefaste care l-au transformat într-o necunoscută a istoriografiei monumentelor transilvănene. Comunicarea creionează aspecte din istoria acestei mânăstiri, pornind de la eforturile de renovare a bisericii medievale și de construire a claustrului de la mijlocul sec. XVIII, pe baza registrelor copiate într-un raport atribuit călugărului Blasius Kleiner (păstrat la Arhiva Franciscană din Budapesta) și a unor documente din Colecția de Istorie a Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, completate de un raport de vizită canonică din primăvara anului 1785.

Comunicarea prezintă un sumar al cercetărilor arheologice începute în 2018 în interiorul Bisericii Evanghelice din Sibiu (sec. XV), concentrându-se pe descoperirile din 2020 în partea de vest a bisericii. Săpăturile pentru amenajarea interiorului Ferulei au scos la iveală câteva rămășițe de ziduri care permit reconstituirea unei capele medievale, reprezentând prima încercare de extindere a bisericii parohiale spre vest. Capela Sf. Nicolae este menționată documentar fără a fi localizată, existența ei punând deseori sub semnul întrebării. Recuperarea acestei componente contribuie la înțelegerea mai bună a etapelor prin care s-a ajuns la forma actuală a bisericii.

Proiectul SocHeritage este rezultatul cercetării aprofundate a Asociației B.A.C.U. desfășurate în 2012–2020 pe întreg teritoriul Europei Centrale și de Est și face parte din Programul „Soc Heritage” inițiat de B.A.C.U. în 2012, pentru a proteja obiectivele realist/neo-clasiciste și modernist-socialiste datate între 1933 și 1991. În acești ani B.A.C.U. a întreprins activități de cercetare, identificare, monitorizare, protejare și includere în inventarul asociației a obiectivelor modernist-socialiste, cu intenția de a le include pe cele mai valoroase pe Lista monumentelor istorice a țărilor cuprinse în cercetare. Chiar dacă unele sunt teoretic protejate de stat, ele se află totuși într-o stare avansată de degradare sau au fost reabilitate inadecvat.

Scrisoarea publică din 20 iulie 2010 a primarului Roșiei Montane, prin care afirma că inițiativa de listare UNESCO este „în contradicție flagrantă cu interesele legitime ale comunităților locale”, a avut un efect total contrar intenției: a impus tema patrimoniului cultural excepțional al localității pe agenda publică. Grupul de Facebook „Rosia Montana in UNESCO World Heritage” a explodat în câteva săptămâni, ajungând în toamna lui 2013 la peste 150.000 de urmăritori și devenind principalul canal de informare și mobilizare al Campaniei Salvați Roșia Montană. Comunicarea oferă informații și detalii inedite, cu date cantitative și analize calitative, despre modul în care tema s-a impus în dezbaterea publică și politică și despre modelele de bune practici rezultate.

În România există un sistem instituțional de protecție devansat de dinamica factorilor agresivi, la care se adaugă subfinanțarea — aspecte care conduc la diferite forme de agresiune asupra clădirilor de patrimoniu: abandon, demolare, distrugerea caracteristicilor arhitecturale în urma unor conversii neadecvate. Totodată, se remarcă transformarea modului de utilizare a unor monumente istorice, acțiuni care facilitează individualizarea unui număr mai mare de elemente de patrimoniu în conștiința populației și creșterea accesului la activități culturale. Lucrarea prezintă diferite modele de reutilizare a monumentelor istorice la nivel național care au generat ca efecte pozitive conservarea și lansarea lor pe piața culturală, alături de exemple de implicare a societății civile în preîntâmpinarea distrugerii unor monumente de importanță națională și locală.

Abandonată sau funcțională, aflată în ruină sau reabilitată, arhitectura comunitară școlară rurală reprezintă un patrimoniu insuficient cunoscut și valorizat. Comunicarea reunește rezultatele cercetării de teren în zona rurală din sudul Munteniei — unde au fost identificate mai multe școli — cu o amplă cercetare arhivistică și bibliografică. Este stabilită o tipologie a școlilor în funcție de anul elaborării proiectului, autor, tipul de plan și starea de conservare. Teritoriul pe care se axează comunicarea (județele Teleorman și Giurgiu) cuprinde în Lista Monumentelor Istorice 24 de construcții școlare rurale, plus un număr de clădiri valoroase identificate în teren, aflate în diferite stadii de conservare, cu planuri-tip concepute în a doua jumătate a sec. XIX și la început de sec. XX.

Arheologii au astăzi multe responsabilități, de la sarcinile de cercetare la comunicarea cu diferite grupuri și diseminarea informațiilor către publicul larg. Rezultatele finale ale cercetărilor finanțate din bani publici ar trebui să devină un beneficiu public. Comunicarea discută distincția dintre „arheologia publică” — a face arheologia mai relevantă pentru publicul larg prin mijloace de comunicare — și „arheologia comunitară”, în care publicul participă la activitățile de gestionare, educare și conservare a patrimoniului. Prin cazul Cetății Soroca, autorul argumentează că în Republica Moldova aceste concepte nu sunt discutate, nici clar definite, și că există o nevoie urgentă de mai multe dezbateri și publicații care să promoveze aceste abordări în rândul practicienilor.

În 1791, artistul gravor Anton Guillemard realiza la Milano o medalie dedicată restabilirii instituției annonei la Verona — act care sugerează o criză alimentară rezolvată prin apelul la o instituție romană responsabilă cu aprovizionarea alimentară și echitatea socială. Evenimentul este contemporan cu Revoluția Franceză, una din cauzele imediate ale acesteia fiind tocmai foametea care a cuprins Parisul. Ce a generat această criză alimentară aparent extinsă în Europa? Un prim răspuns ar putea fi activitatea solară minimă înregistrată în acei ani (Dalton Minimum), dar și neinspirate doctrine economice. Comunicarea vorbește despre toate acestea, dar și despre oglindirea Annonei în numismatică și medalistică, despre clădirea Annonei din Verona — cu o vechime de circa șapte secole — și despre marele artist gravor Anton Guillemard.