Săpăturile realizate în Mesopotamia din sec. XIX și publicarea rezultatelor au aprins imaginația europenilor, așa cum cu puțin timp înainte se întâmplase cu Egiptul. În cursul acestor săpături, ruinele edificiilor erau considerate doar un impediment în calea descoperirii artefactelor mult dorite de muzee, nefiind tratate cu aceeași grijă. Din aceste motive, imaginea arhitecturii mesopotamiene a fost creată mai mult de imaginația primilor arheologi decât bazată pe realități istorice. Comunicarea analizează modul în care această imagine — fantezistă sau nu — a influențat arhitectura modernă europeană.

Deși nu a suferit daune majore în epoca sistematizării comuniste, peisajul urban din Câmpulung Muscel mai conține astăzi puține vestigii ale arhitecturii eclesiale medievale. Patru lăcașuri de cult din sec. XIV–XVIII au căzut pradă demolării la finalul sec. XIX, iar cele care și-au continuat existența și-au pierdut în general vechile forme. Doar în partea de sud-vest a sitului urban mai există o triadă — bisericile Sf. Gheorghe, Fundeni și Șubești — care păstrează pecetea Câmpulungului medieval. Comunicarea examinează ipoteza că cele trei lăcașuri constituiau un „triunghi” de biserici de breaslă, verificând adevărul istoric față de reconstituirile fanteziste.

Gândirea teoretică europeană este fundamentată din vremea Imperiului Roman pe o cunoaștere scriptică și arhivistică. Muzeul, Patrimoniul și Monumentul sunt cei trei termeni deveniti instituții în cultura contemporană care, paradoxal, sunt uneori antinomici, alteori acaparatori, alteori pur și simplu incoerenți cu sine. Comunicarea analizează acești trei termeni din punct de vedere istoric și teoretic: monumentul este o invenție culturală sau o necesitate ontologică? Practica și teoria patrimoniului se întâlnesc vreodată? Muzeul este o formă de memorie sau de uitare?

O serie de blocuri purtând inscripție din zidul de incintă roman târziu de la Histria fuseseră interpretate drept cippus, altar sau simplu bloc, acordându-se atenție exclusiv inscripției, nu suportului. Analiza formulei epigrafice indică faptul că avem de-a face cu baze de statui. Un singur exemplar expus în aer liber confirmă această ipoteză prin urmele de încastrare păstrate pe suprafața superioară. Bazele sunt relativ omogene tipologic, încadrându-se cronologic între sec. I–III d.Hr. Studiul aduce în discuție practica dedicației de statui de la Histria în epoca romană.

Activitatea Facultății de Arhitectură din București a fost sub lupa serviciilor speciale încă din 1944 (Siguranță, iar mai apoi Securitate). Dacă în primii ani informațiile se obțineau cu ajutorul unor persoane de încredere din interiorul instituției, începând cu 1956 se deschide dosarul de obiectiv al institutului, rămas deschis până în 1989. Comunicarea prezintă momentul 1956, motivațiile pentru care Securitatea a decis să acorde o atenție mărită acestei instituții și primele implicații în destinele personale ale studenților și câtorva cadre didactice — cu studiu de caz privind arhitectul Gheorghe Simotta.

Cișmigiul, a doua cea mai veche grădină publică din România, a fost remodelat de peisagiști, grădinari, ingineri și arhitecți renumiți: K.F.W. Meyer, Lalanne, Seminet, Frei, Hoffman, Al. Orăscu, Gilbert, L. Leyvraz, F. Rebhuhn. Chiar dacă unele modificări au fost agresive, majoritatea au îmbogățit imaginea grădinii, păstrându-i coerența limbajului arhitectural și peisagistic. Începând cu finalul sec. XX, Cișmigiul a început să se transforme într-o ruină vegetală lipsită de orice coerență plastică și simbolică — comunicarea documentează acest proces de degradare și propune soluții pentru recuperarea identității ansamblului.

Studiul pornește de la două planuri de hotărnicie realizate la începutul și după jumătatea sec. XIX, redând evoluția unui teritoriu întins din sudul Bucureștiului, stăpânit cândva de boieri de seamă ai Valahiei. Comunicarea examinează ce informații oferă cele două planuri pentru cunoașterea istoriei locale și a monumentelor din zonă, și în ce măsură conținutul lor — alcătuit din date exacte dar și din elemente interpretabile — poate conduce spre reconstituiri originale sau închipuite.

Istoriile din popor transmise de la o generație la alta conțin un sâmbure de adevăr și, adesea, ceva mai multă fantezie. Povestirile intrate în folclorul local sau menționate în monografii și chestionare sunt frecvent utilizate de cercetători în reconstituirea istoriei unui monument sau a unui loc. Dar, utilizate în lipsa altor documente mai exacte, riscă să conducă pe căi greșite. Studiul prezintă câteva povestiri despre locuri și întâmplări care atrag atenția prin caracterul lor fictiv, pentru a vedea cât de mult se pot depărta istoriile închipuite de istoria reală.

Inițiativa „Socialist Modernism” a fost concepută în 2013 cu scopul protejării patrimoniului modernist construit în anii 1955–1991 din fostul bloc socialist. Comunicarea prezintă patru studii de caz din Chișinău pentru care s-a inițiat procedura de clasare: „Romanița” — turnul de locuințe colective, Hotelul Național (fost Inturist), Hotelul Cosmos și Circul de Stat Chișinău.

Lucrarea readuce în discuție perioada de afirmare a conceptului de monument istoric și de recunoaștere instituțională a conservării-restaurării în spațiul culturii europene. Cristalizarea conceptului de monument istoric a început cu reacțiile față de valul de distrugeri al Revoluției Franceze și s-a concretizat juridic în sec. XIX, etapă importantă ca trecere spre modernitate prin descoperirea unei valori de vechime neevaluate până atunci de tradiție.

Prezentarea pornește de la sigiliul vechi al Câmpulungului — alături de sigiliile orașelor Baia (sec. XIV) și Roman (sec. XV), singurele cu legendă în latină. Sunt remarcate prezența stelei și semilunei și silueta păsării (care nu este acvilă). Studiul prezintă ipoteze ale semnificației florii cu 5 petale (sau 10 petale dacă sunt dublu lobate) ce apare în sculpturile de piatră pe turnul Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung și în portalul bisericii Sf. Gheorghe Olari Câmpulung, urmărind apariția acestui motiv pe primele monede emise în Moldova și pe alte monumente din spațiul carpato-dunărean.

Comunicarea prezintă însemnări mai puțin cunoscute din sec. XVI–XVIII referitoare la aspectul acoperișului Mănăstirii Argeș și la evenimentele legate de degradări și reparații succesive (cronici și documente de arhivă). Pentru sec. XIX sunt menționate preocupările pentru restaurare în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și Carol I, cu accent pe restaurarea din 1875–1885, prin corespondența cu Viollet-le-Duc, A. de Baudot și André Lecomte du Noüy.

În 2016 au debutat cercetările arheologice sistematice la mănăstirea cisterciană Egres (azi Igriș, com. Sânpetru Mare, jud. Timiș), fondată în 1179 ca filială a abației de la Pontigny (Franța), de regele Béla al III-lea al Ungariei. Parteneriatul româno-maghiar reunește Muzeul Național al Banatului, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” și Universitatea Catolică Péter Pázmány din Budapesta. Comunicarea prezintă rezultatele primei campanii și metodele interdisciplinare aplicate.

Un eveniment larg mediatizat al anului 2016 a fost redescoperirea picturii cu tema iconografică „Navicella” la Jelna, în corul bisericii ruinate, aflată în prag de colaps. Titlurile bombastice — „O rară pictură de Giotto descoperită printre ruinele unei biserici din Transilvania” — au apărut și în presa internațională, ajutând la strângerea de fonduri pentru repararea acoperișului. Comunicarea discută picturile de la Jelna în comparație cu exemplele „Navicellei” păstrate în Italia și cu cele două reprezentări din Ungaria medievală, cu o iconografie ce dovedește cunoașterea mozaicului din bazilica Sf. Petru din Roma.

Vreme de aproape 150 de ani principala reședință a domnilor moldoveni, Suceava păstrează și astăzi urme ale statutului său medieval. Datorită situării în centrul orașului, Curtea Domnească a suportat numeroase agresiuni din sec. XVII, când călătorii străini remarcau existența unui palat párăsit și ruinat. Comunicarea urmărește relația dintre cercetările arheologice desfășurate de-a lungul deceniilor și elaborarea proiectelor de restaurare, cu accent pe cum descoperirile de teren au modificat și rafinat ipotezele arhitecturale.

Studiind viața și activitatea lui George Matei Cantacuzino, autoarea a descoperit neconcordanțe între scrierile de specialitate publicate până în prezent și realitatea din teren. Comunicarea restituie adevărul privind activitatea arhitectului, detaliind două proiecte despre care au circulat informații lapidare și eronate: Fabrica de avioane a IAR din Brașov, cu etapele de construire derulate de-a lungul a aproape două decenii, și biserica „Sf. Vasile” din satul Domnu Tudor (jud. Dolj).

Comunicarea prezintă modul cum au fost restaurate, în două etape distanțate în timp, câteva monumente istorice și de arhitectură de mare valoare din județul Buzău: Complexul brâncovenesc din Râmnicu Sărat, Biserica Mănăstirii Bradu (com. Tisău), Complexul Marghiloman și Casa Hortensia Papadat-Bengescu din Buzău.

În cadrul cercetării „Mecanisme represive în școala românească de arhitectură 1944–1958″, comunicarea relevă elemente și momente inedite ale transformărilor petrecute în Facultatea de Arhitectură din București în primii ani de după război: eliminarea și epurarea unor studenți și cadre didactice, lupta de clasă, rezistența împotriva politizării învățământului de arhitectură.