ARIADNEplus is a project funded by the European Commission to provide a digital infrastructure enabling archaeological institutions and projects in the European Research Area to share datasets that are dispersed and often difficult to discover and access. The ARIADNEplus consortium comprises 41 partners from 23 European countries, plus four international partners (Israel, Japan, Argentina, USA) and 11 associated institutions. The infrastructure’s core components are a catalogue of indexed data records and a data search portal, currently around 2 million records. The portal allows searching according to the three facets of „when” (time), „where” (space), and „what” (object). This session focuses specifically on data management and research concerning archaeological sites and built structures.

ARIADNEplus, funded by the European Commission to support archaeological researchers, also offers important resources for heritage agencies and managers. The ARIADNE Portal brings together datasets from partners and associates: content types range from individual finds, monuments and sites, and fieldwork reports to scientific datasets such as dendrochronology, LiDAR and dating. Digitisation and open access licences (FAIR principles) are transforming access to fieldwork reports and other datasets useful for informing heritage management decisions. ARIADNEplus is open and would like to encourage new organisations, including heritage agencies, to share their datasets. The network also offers opportunities for young researchers through „transnational access” and an online training hub.

This presentation concerns the documentation of 2,550 archaeological sites from the National Archaeological Repertory (RAN) database and their preparation for the ARIADNEplus data catalogue. The documentation involved: correcting and updating existing records; mapping sites in a GIS with geographical coordinates and spatial delimitation; and uploading representative photographs with descriptive metadata. The team developed a program to translate the ARIADNEplus ontology (AO-Cat) from RDF format into a CSV visualization format, and a conversion program for RAN records to the ARIADNEplus import format, requiring close technical dialogue with the ARIADNEplus team in Athens to resolve terminological challenges.

The Romanian Chronicle of Archaeological Research is an annual publication edited by the National Institute of Heritage, encompassing all field studies carried out each year as individual technical reports, accompanied by an open database maintained by Institute specialists. Even if not fully comprehensive, the reports offer important details about sites and objects discovered prior to their official academic publication. This presentation covers the process of updating the online database with information from the latest archaeological reports, including correction of inaccuracies regarding site identification data and their numerical codes in the National Archaeological Repertory, as well as the creation of new database entries that enrich the Cartographic Server for National Cultural Heritage.

This presentation addresses encoding information about a building formally, making it available for reuse by the research community. Formal ontologies allow structuring and integrating information from heterogeneous sources without loss of semantic information. In the Cultural Heritage field, the CIDOC Conceptual Reference Model (CRM) is widely accepted; one of its extensions, the CRMba model, has been specifically designed to document information on built structures and their components. The presentation shows how CRMba can represent the structural components of a Roman amphitheatre, describe the change of state and document its reuse, highlighting the innovative concepts of „empty spaces” and „functional spaces” and providing standard encoding procedures reusable by scholars working on similar case studies.

DB-HERITAGE provides systematic recording of data on the history, properties and performance of heritage building materials, displaying a hierarchical description of structures and their linked data including details of their evolution in space and time. The data management needed upgrading to advanced interoperable standards, provided by ARIADNEplus. Implementation of the AO-Cat ontology for the first level of built structure data was straightforward, but the detailed description of assets and their relationships required additional model extensions (CRMba and CRMhs). The DB-Heritage vocabulary terms were matched to the Getty Art & Architecture Thesaurus, with Portuguese terms proposed to improve multilingual vocabularies. Participation in ARIADNEplus has provided tools for more comprehensive, active and informed data sharing.

The paper presents research carried out by members of the Vasile Pârvan Institute of Archaeology within the ARIADNEplus project regarding material heritage in Dobrogea. The main purpose was to identify, record and register in a database categories of sites and monuments hitherto ignored, such as those from the Ottoman period or the recent past, alongside well-known classical archaeological sites. Taking Ottoman-period mosques and Muslim cemeteries as a case study, the study argues that the project can contribute not only to greater public visibility of these long-overlooked sites, but especially to an understanding of the memories contained by the Ottoman heritage, opening up new research directions.

Tezaurul de la Pietroasa a fost perceput mereu ca una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din România. Deși povestea recuperării, a distrugerilor și a încercărilor de restaurare este în mare cunoscută, evoluția transformărilor parcurse de fiecare piesă în parte nu a fost niciodată investigată cu atenție. Cu excepția câtorva modificări minore, forma pieselor, așa cum o putem vedea astăzi, este rezultatul ultimei restaurări realizate în 1887 de orfevrul german Paul Telge. Comunicarea evidențiază câteva dintre detaliile acestor modificări — mai profunde sau mai subtile — și punctează mai exact succesiunea lor, plasând restaurările în contextul conglomeratului de idei care marchează atitudinile de la mijlocul și din a doua jumătate a sec. XIX față de arheologie, antichități și restaurare.

Monedele orașelor grecești ale epocii romane (monedele provinciale), prin temele istorice și arhitecturale ilustrate pe reversul lor, devin un important factor de cunoaștere a orașului antic emitent. Ele permit nu numai depistarea unor evenimente uitate de trecerea timpului, dar arată și monumente antice în splendoarea epocii lor de construcție. Comunicarea abordează prima categorie de monumente ilustrate de monedele provinciale din zona vest pontică: construcțiile defensive componente ale incintelor fortificate ale orașelor. Porțile monumentale sau triumfale, porțiuni de ziduri și chiar întregi incinte urbane sunt teme frecvent ilustrate în sec. II–III d.Hr. Reluarea ilustrării acestor teme pe o perioadă mai îndelungată poate permite sesizarea evoluției unor astfel de monumente și identificarea etapelor constructive.

Cercetările arheologice recente efectuate în aria intra muros a cetății Tomis au contribuit la obținerea de noi informații referitoare la istoria și evoluția metropolei pontice între sec. VI î.Hr. și VI d.Hr. Desfășurate în perioada aprilie 2016 – februarie 2019 în trei perimetre distincte (la intersecția Bulevardului Tomis cu strada Traian și în apropiere de Parcul Catedralei, pe strada Arhiepiscopiei nr. 11), cercetările au înregistrat mai multe faze de locuire, cu materiale ceramice extrem de bogate și variate. Cu acest prilej au fost descoperite piese sculpturale și de arhitectură — întregi sau fragmentare — din marmură de import sau calcare locale, unele în context secundar (refolosite ca material de construcție), altele în gropi menajere.

Ultimele cercetări arheologice preventive din Constanța au determinat acumularea de noi date referitoare la acropola așezării antice, la agora, ateliere, sistemul de aducțiune a apei și necropolele elenistică, romană și bizantină. Numeroase străzi, canalizări, lăcașe de cult și locuințe descoperite în zona peninsulară completează harta orașului antic. Printre materialele ceramice de import din aria egeo-anatoliană acumulate în inventarul Muzeului de Istorie și Arheologie din Constanța se numără piese în mare parte inedite, aparținând primei faze de ocupare grecească a zonei peninsulare, care vor fi discutate în relație cu începuturile așezării litorale.

Așezarea de la Acic Suat (Caraburun, com. Baia, jud. Tulcea), identificată prin programe de cercetare interdisciplinare franco-române coordonate de Muzeul Luvru, Institutul de Studii Sud-Est Europene și Institutul de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea, prezintă mai multe perioade de ocupare, începând cu epoca preistorică, epoca greacă arhaică, elenistică și romană timpurie. Prima perioadă greacă este puternic confirmată de ceramica arhaică de import — vase de tip Wild Goat, cupe ioniene Villard B2, ceramică gri sau bej — și, mai ales, de amforele de transport din diverse centre egeo-anatoliene (Clazomene, Lesbos, Chios, Ionia de Nord), care constituie repere cronologice esențiale pentru datarea așezării.

Studiul se concentrează asupra unui grup reprezentativ de vase grecești decorate în stilul figurilor roșii, identificate în chora histriană și în afara ei, provenind din așezările antice de la Histria, Orgame și Acic Suat. Sunt analizate tehnicile de producție, formele și motivele decorative, cât și domeniile de activitate în care aceste vase erau folosite. Importanța lor constă în capacitatea de a data cu exactitate un complex arheologic și, prin originile lor diverse, de a indica diferite direcții de import din afara spațiului pontic. Descoperite în varii contexte — domestic, sacral sau funerar —, ele contribuie la studierea economiei antice și la definirea sistemului de valori socio-culturale al comunităților din chora histriană în perioada clasică greacă.

În cadrul proiectului ANR Orgamé/Argamum, nécropoles et territoire, printr-o serie de periegheze au fost identificate numeroase așezări rurale din proximitatea centrelor urbane Argamum și Histria. Situl de la Panduru, identificat în 2000 de Vasilica Lungu, a intrat în aria de interes a Misiunii Arheologice Franco-Române în 2012; în 2020, prin imagini și hărți satelitare, s-a determinat extinderea așezării și a necropolei adiacente. Aproape 5,85 hectare au fost prospectate prin metode magnetice, hărțile rezultate relevând anomalii asociate cu posibile clădiri din piatră, șanțuri și gropi. Materialul ceramic recuperat în 2020 constă în principal din fragmente din sec. II–IV d.Hr.

Monumentele romane din piatră din nordul provinciei Moesia Inferior constituie principala sursă antică pentru sec. I–III d.Hr., dificil accesibilă arheologic. Un proiect de cercetare dedicat, început în 2021 la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” (PN-III-P4-ID-PCE-2020-1031), abordează analiza multidisciplinară a acestei tematici: informația despre proveniența și contextul descoperirii sculpturilor, reliefurilor, inscripțiilor și elementelor de decor arhitectonic este gestionată într-o bază de date cu componentă GIS. Scopul este perceperea diferențierilor între centre militare/civile și zonele rurale înconjurătoare privind preferințele pentru anumite materiale litice și utilizările lor specifice (monumente funerare, votive, decor arhitectonic, materiale de construcție).

Poarta de Est a fortificației de la Sarmizegetusa Regia a trecut în epoca modernă și contemporană prin numeroase modificări: unele generate de săpători extinse la începutul sec. XIX de reprezentanții fiscului austriac (care au atras atenția prin structurile antice găsite, dar au cauzat și distrugeri considerabile); altele de cercetările sec. XX care au identificat diferite părți ale construcțiilor din faza dacică și romană; în fine, lucrările de conservare-consolidare și „uniformizare” a terenului au afectat monumentul și suprafețele adiacente. Cercetările arheologice recente au oferit un set nou de informații privind configurația antică a porții, permițând rediscutarea planimetriei fortificației și a variilor etape de construire și reconstruire.

Zidurile edificiului roman din Tomis au fost construite în tehnica opus mixtum (cărămidă alternând cu piatră de calcar fasonată, legate cu mortar de var). Mozaicul roman îmbină două tipologii tehnologice: opus tessellatum (chenare și frize cu motive geometrice sau vegetale) și opus vermiculatum (elementele simbolice înscrise în acestea). Acoperit multă vreme cu pământ, calcarul teseraelor și mortarele de legătură au suferit procese de coroziune: acizii humici și umiditatea pluvială încărcată cu bioxid de carbon au descompus carbonatul de calciu în bicarbonat de calciu solubil, generând pe anumite zone structuri poroase. Variațiile rapide de umiditate și temperatură au favorizat în timp degradarea progresivă a ansamblului.

Castelul Soroca este una dintre cele mai bine conservate construcții defensive medievale, originală ca arhitectură în Europa de Est. Între 2012 și 2021, o nouă rundă de investigații arheologice a evidențiat vestigii care facilitează înțelegerea atât a cetății de pământ și lemn, cât și a castelului de piatră. Cercetările din toamna 2021 au vizat verificarea unor elemente arhitecturale ale fundațiilor cazematelor și fundației castelului, cu o sarcină specială: existența sau absența capcanei de la intrare. Rezultatele au confirmat existența a două gropi adânci dispuse în gangul turnului de intrare, utilizabile ca capcană — comunicarea prezintă descoperirile preliminare în contextul celei de-a doua etape a proiectului de restaurare.

Studiul analizează vitraliile puse în operă între finalul sec. XIX și prima jumătate a sec. XX, în privința modului lor de conservare și protecție. Sunt prezentate exemple de bune și rele practici în restaurare, raportate la ultimele recomandări ale Corpus Vitrearum Medium Aevii International. Comunicarea prezintă și vitralii din această perioadă care nu aparțin unor monumente istorice — fie pentru că nu sunt clasate, fie pentru că edificiile nu mai există. Concluziile subliniază importanța studiului acestui element artistic și, în principal, necesitatea inventarierii lucrărilor care încă mai există.

Pentru a deveni „cultural”, patrimoniul construit trebuie investit cu semnificații de către societate (prin comunități locale și patrimoniale) și de către specialiști. Dacă reprezentanții celei dintâi au libertatea de a se lipsi de orice fel de motive, specialiștii sunt responsabili cu identificarea și expunerea argumentelor științifice în baza cărora se instituie sau nu un regim de protecție. Nefiind o știință exactă, domeniul interpretării nu exclude nici subevaluările — care pot determina pierderea de valori culturale — nici supraevaluările — care pot pune sub semnul întrebării însuși statutul de monument istoric. Zonele construite protejate sunt inevitabil mai dificil de interpretat, erorile putând conduce la reglementări urbanistice cu efect distructiv asupra resursei culturale (ilustrate prin studii de caz).

De la demolarea sa și până astăzi, cel mai amplu ansamblu monastic din ultimul mare capitol al artei medievale românești încearcă să-și refacă imaginea dezmembrată. Reconstituirea à l’identique, reluarea vieții monastice, pioasa reunire a elementelor dezmembrate ale bisericii într-un memorial cu parțiale anastiloze și sugestii ale spațiului sacru, integrarea fragmentelor recuperate în circuitul muzeal al Bucureștilor, reconstituirea virtuală — reprezintă deopotrivă subiectul unor nesfârșite discuții, controverse și resemnate soluții. Dincolo de promisiunile neonorate și de eforturile obstinate de a sensibiliza conștiința publică, problema Mănăstirii Văcărești rămâne simptomatic nerezolvată: în primul rând, redobândirea locului ctitoririi.

Biserica „Sfinții Enoh, Ilie și Ioan Teologul” a Mănăstirii Dragomirna a fost ridicată în 1602, după cum atestă pisania de deasupra intrării. Mica biserică este imortalizată în miniatura Tetraevanghelului dăruit mănăstirii de mitropolitul Anastasie Crimca, păstrând imaginea de la începuturile sale. După ocuparea nordului Moldovei de către Imperiul Austriac, mănăstirea rămâne una dintre cele trei care-și păstrează funcțiunea. Un raport din 1793 al egumenului Isaia Băloșescu constată starea de decădere și solicită reparații grabnice. Prima lucrare științifică despre Dragomirna — aparținând conservatorului Julian Zachariewicz — amintește de reparațiile din 1840–1845. Deși stă în umbra impunătoarei biserici a mănăstirii, mica biserică din cimitir își păstrează valoarea, legată de începuturile așezământului.

În 2021 au fost efectuate cercetări arheologice preventive în curtea Castelului Huniade, prilejuite de proiectul de restaurare al donjonului medieval descoperit în 2009. Cercetările au completat planimetria ansamblului prin descoperirea în întregime a unei încăperi anexe spre nord-estul curții, în interiorul căreia s-a găsit o porțiune de zid prăbușit din donjon în urma unui dezastru natural (trăsnet sau cutremur?) din jurul mijlocului sec. XV. Au mai fost identificate amenajări utilitare — o fântână și un cuptor din sec. XIV–XV — și nivelurile de amenajare ale curții interioare refăcute periodic cu pavaje de cărămidă, mortar și piatră de râu. O fântână din epoca modernă (prima jumătate a sec. XVIII?) a fost dezvelită parțial, groapa sa de construcție secționând straturile medievale.

Arhitectura rurală din satele din Câmpia Română a făcut obiectul unor cercetări sporadice, concentrate fie pe locuințele tradiționale, fie pe conacele boierești, ignorând de regulă construcțiile administrative, de învățământ, de sănătate sau culturale. Cercetarea de teren începută în 2015 a scos la iveală aspecte neidentificate în bibliografie, printre care un fenomen ce poate fi considerat factor al alterării arhitecturii tradiționale: influențele urbane asupra arhitecturii locuințelor rurale din sudul țării. Comunicarea prezintă exemple identificate pe teren care ilustrează schimbările în arhitectura unor locuințe și în organizarea unor gospodării rurale de la început de sec. XX, datorate acestor influențe.