BUIA: Castelul Bolyai
O curte nobiliară condamnată la dispariție
Castelul Bolyai din satul Buia (comuna Șeica Mare, jud. Sibiu), un monument de o evidentă valoare arhitecturală și istorică, se află într-o stare avansată de degradare. Deși se află în proprietatea statului și este înscris pe lista monumentelor naționale (LMI 2004: SB-II-m-A-12342), ansamblul arhitectural pare a fi lăsat la voia întâmplării.
Satul Buia (ma. Bólya, germ. Bell) este amplasat într-o vale din podişul Târnavelor, pe drumul care leagă Şeica Mare de Mediaş, relativ retras față de traseele turistice „clasice” din această zonă. Acesta poate să fie unul din motivele pentru care ruinele vechii curți nobiliare amplasate pe dealul din nordul satului (Fig.1, Fig.2) nu au fost semnalate alături de alte reședințe nobiliare din Transilvania(1).
Prima atestare a unei posesiuni nobiliare în această localitate datează din anul 1296, însă ansamblul reşedinţei nobiliare se va contura începând posibil din secolul al XV-lea și până în secolul al XVIII-lea, pe parcursul mai multor etape constructive(2).
Curtea nobiliară cuprindea într-o incintă fortificată de formă patrulateră o serie de clădiri dispuse perimetral și destinate gospodăririi și protecției ansamblului (Fig.3). Reşedinţa nobiliară propriu-zisă era dispusă pe latura de vest și sud-vest a incintei și se continua pe latura de nord cu o capelă impresionantă, de dimensiunile unei biserici de sat – cu navă, cor și criptă boltită îngropată – care datează probabil din a doua jumătate a secolului al XV-lea, dar posibil exista chiar dinaintea curții nobiliare(3). Pe lângă spațiile de locuit, de reprezentare și administrative (anexe gospodărești), în interiorul castelului exista și o încăpere destinată execuţiei condamnaţiilor, numită „temniţa cu coase”, în care victimele erau aruncate de la un nivel superior, printr-un horn lărgit, în temniţa respectivă, unde erau înfipte lănci şi coase cu vârful în sus(4). Hornul este astăzi prăbușit.(Fig.4)
Sistemul de fortificație consta în ziduri înalte de apărare dotate cu guri de tragere şi turnuri dispuse la colţuri de forma bastioanelor italieneşti „vechi”(Fig.5 , Fig.6), o configurație întâlnită frecvent în arhitectura reședințelor nobilire din Transilvania în perioada secolelor XVI-XVII.
Din istoria castelului surprinde numărul mare de proprietari dar și diversitatea lor socială și etnică: familii nobiliare maghiare (familia Bolyai, Ioan Gálffy – Elizabeta Perneszi – Boldizsár Szilvási, familia Tholdy şi familia Ürmösi-Maurer), doi principi transilvăneni (Ioan Zapolya și Sigismund Báthory), demnitari saşi din Sibiu (Marcus Pemflinger şi Antonius Schirmer). Nu în ultimul rând, castelul ajunge în posesia domnitorului Mihai Viteazu, dăruit în anul 1596 împreună cu alte 14 comune din apropiere de către principele Sigismund Báthory. De altfel, castelul a rămas în aminitirea populară drept „castelul lui Mihai Viteazu”. Din 1919, castelul se află în proprietatea statului.
Dintr-o primă etapă constructivă se mai păstrează un ancadrament de ușă din piatră la primul nivel al turnul de sud-vest, a cărei compoziție și profilatură a fost apreciată atât ca o reminiscență a formelor goticului târziu(5) dar și drept un ancadrament atipic, „ciudat”(6) al influenței renascentiste. (Fig.7)
În prima jumătate a secolului al XVII, sub patronajul nobilului maghiar catolic Szilvás Boldiszár, castelul și capela sunt decorate cu pictură renascentistă târzie, a căror urme se mai pot citi și astăzi pe zidurile ruinate. Astfel, în zona corului se păstrează fragmente dintr-o pictură murală policromă (Fig.8, Fig.9, Fig.10), iar pe exteriorul peretelui vestic al capelei se mai poate încă descifra reprezentarea Sf. Arhanghel Mihail și trei inscripții (Fig.11). Lipsa acoperișului sau a unei alte forme de protecție a suprafețelor pictate lasă aceste valoroase mărturii de decor renascentist să dispară treptat. În alte porțiuni din capelă, se mai păstrează fragmente din stratul de zugrăveală albă cu inscripții și maxime cu mesaj religios, în limba maghiară (Fig.12), care a acoperit picturile în perioada de după 1630, sub patronajul familiei nobiliare Tholdy de confesiune reformată.
De asemenea, castelul a suferit mai multe refacerii în perioadele de conflicte politice sau sociale, frecvente în Transilvania secolelor XVII-XVIII. Inscripția anului 1669, încă vizibilă pe o grindă de lemn din aripa principală a castelului, mărturisește despre una din aceste refaceri (Fig.13).
Degradările de la nivelul paramentului au scos la iveală și o serie de fragmente din ancadramente profilate sau blocuri simple de calcar – spolii – încorporate în zidăria mixtă din piatră de râu și cărămidă, care pot proveni din monumente ruinate ale antichității sau din ev mediu sau chiar din structura aceluiași castel – reutilizate într-o etapă ulterioară de refaceri (Fig.14).
Istoria recentă
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, castelul ajunge în proprietatea nobilului Béla Ürmösi-Maurer senior, dar imediat după primul război mondial urmașii îl vor vinde statului român.
Din anul 1922, în clădirea castelului va funcţiona Dispensarul medical comunal (Secția de Sănătate a Raionului Mediaș) care va întreține într-o bună stare clădirea până în anul 1960 când dispensarul se mută în vechea școală, iar în castel se instalează sediul C.A.P.-ului. Mai multe încăperi din interiorul castelului sunt atunci transformate în magazii.
În anul 1967, Direcția Monumentelor Istorice realizează un proiect de restaurare a castelului – Proiect nr.3264/67 din data de 20.10.1967 cu titlul Restaurarea castelului lui Mihai Viteazu din Buia, Mediaș (arhiva INP, fond DMI – dosar 2656) – prin care se propunea conversia funcțională a castelului în „tabără de vară de interes raional” și a capelei în muzeu. Proiectul nu se va realiza niciodată.
În anul 1975, castelul este evacuat și într-un final abandonat, declanșându-se astfel degradarea rapidă și ireversibilă a edificiului.
În ultimii 37 de ani de abandon, au dispărut multe elementele de valoare printre care menționăm: o lespede cu ornamente renascentiste în relief plat și cu inscripția „Johannes Gálffi” (un fragment din perioada 1580-1588) folosit în compoziția unui ancadrament de ușă la intrarea în capelă; elementele decorative ale capelei – pictura murală, tavanul casetat pictat de secol XIX, amvon zidit de formă hexagonală decorat în stil baroc târziu și cu baldachin pictat și sculptat din lemn încadrat în secolul XVII-XVIII, tribunele de lemn pictate cu inscripții și blazoane familiale; o piatră funerară sculptată în basorelief dedicată Elisabetei Perneszy de Osztopán, cu reprezentarea blazonului susținut de doi îngeri și o inscripție; etc.
Inclusă adesea în noi liste de restaurare, curtea nobiliară din satul Buia se află și astăzi într-un abandon total. Însăși vizitarea ei devine periculoasă: acoperișul și tavanele lipsesc (Fig.15), iar zidurile nesprijinite se prăbușesc treptat (Fig.16, Fig.17, Fig.18). Materialul rezultat din prăbușirea zidăriei dispare „fantomatic” de la fața locului, atrăgându-ne atenția asupra „rolului” actual al ruinelor: carieră de piatră.
arh. Letiția COSNEAN
NOTE
2 . Bielz 1964, Kovács 2006, Lángi 2010
4 . Bielz 1964, p.229, Arhiva I.N.P., Roşca 1919
BIBLIOGRAFIE
***Proiect de restaurare – Castel Buia, Sibiu, 1967, Arhiva INP, Fond DMI, Nr. Inv. 2656
BIELZ, Iuliu, Castelul de la Buia, în: Acta Musei Napocensis, I, 1964, p.225-236
KOVÁCS, András, Késö reneszánsz építészet Erdélyben 1541-1720 [Arhitectura Renașterii târzii în Transilvania], Budapesta – Cluj-Napoca, 2006
KÓVÁRI, László, Erdély Régiségei, 1852, p.145
LÁNGI, József, Pusztuló falképek Erdélyben [Decaying Murals in Transylvania], articol bilingv în: Transsylvania Nostra, nr.2, 2010, p.49-58
ROŞCA, Sofroniu, Castelul din Buia (Ardeal) „Mihai Viteazu”. Scurt istoric cu 10 ilustraţiuni, Sibiu, 1919
Ilustrații
