Lăzile de zestre sunt obiecte complexe definite deopotrivă de proprietăți practice și de valențe culturale, artistice și spirituale. Realizate de meșteri populari, intim legate de comunitate, lăzile erau cândva mărturie a statutului social al proprietarei, incluzând adesea simboluri relevante tradiției locale. Studiul prezintă rezultatele examinării unei lăzi de zestre din Bucovina (jud. Suceava, 1899). Metodele non-invazive și minim-invazive utilizate au permis identificarea materialelor și a tehnicilor folosite, evidențiind aspecte inedite legate de calitatea materialelor și de modalitatea de rezolvare a unor vicii de tehnică. Au putut fi identificate și detalii legate de trecerea prin timp a acestor piese și de importanța care le era acordată.

Peretele estic al turnului bisericii fortificate din Viscri și cosoroabele șarpantei corului au fost analizate în cadrul unei disertații de master (Marius Moldovan și Cedric Siffermann, Universitatea din Bamberg, 2021). Pe lângă o documentare minuțioasă prin relevee tahimetrice și fotogrammetrie, autorii au datat fazele de construire și refacere ale șarpantei cu ajutorul dendrocronologiei și al inscripțiilor. Un șir de goluri dreptunghiulare dispuse diagonal pe peretele turnului — indicând înălțimea inițială a bisericii și forme ale bolților dispărute — a condus, printr-un studiu dendrocronologic suplimentar, la redatarea turnului în 1473, contrar concluziilor cercetărilor din anii 1970. Decupajele prezente în cosoroabele șarpantei corului (1643) s-au dovedit a face trimitere către reduitul bastionului estic al fortificației.

Ansamblul fostului Conac Lecca-Micșunești din satul Micșuneștii Mari (com. Nuci, jud. Ilfov), edificat la mijlocul sec. XVIII, este nominalizat în Lista Monumentelor Istorice cu două poziții: conacul propriu-zis și Turnul de poartă. Preluat de stat în 1949–1993, ansamblul a suferit intervenții și schimbări de funcțiune care au dus la pierderea unor date istorice relevante. Astăzi Turnul de poartă este în ruină și riscă să se piardă fără un sprijin minim. Autenticitatea obiectivelor este foarte mare, dar informațiile istorice certe sunt relativ puține, de aceea intervenția propusă a trebuit să fie minimă și bazată pe indiciile fizice existente.

Biserica Ortodoxă „Sfântul Nicolae și Adormirea Maicii Domnului” din Ciocănăi (com. Moșoaia, jud. Argeș), monument istoric (LMI AG-II-m-A-13595, 1840), este cunoscută pentru pictura „Disputa pe sufletul omului” de pe fațada sudică, reprezentând Moartea în două ipostaze. Pictura, chiar dacă nu respectă canoanele bizantine, redă o imagine impresionantă despre efemeritatea vieții. Întrucât imaginea Morții din mentalul colectiv contemporan s-a transformat în ceva nefiresc, pictura a suferit mai multe evenimente tragice: acoperire cu var în anii ’70 ai sec. XX și vandalizare cu spray graffiti în 2018. Administratorul monumentului istoric inițiază în prezent eforturi importante pentru readucerea sa la starea inițială.

Din Țara Românească se știe că există două biserici cu cafas, la Târgoviște și la Strehaia. O a treia, a Mânăstirii Radu Negru Vodă din Câmpulung Muscel, păstrează urmele unui cafas, identificat de arhitecții Grigore Ionescu, Cristian Moisescu și Cornel Ionescu. Importanța cafasului a fost deosebită din punct de vedere religios: el urmărea, pe de o parte, separarea femeilor conform dogmei și, în al doilea rând, apărarea vieții celor care se găseau în acel loc, într-o epocă marcată de comploturi.

Personalitatea și opera lui Vasile Pârvan (1888–1927) au suscitat interesul a numeroși cercetători, fiindu-le dedicate un număr mare de lucrări. În pofida acestui interes, imaginea lui Pârvan rămâne fixată aproape constant unui portret de maturitate, auster, sobru, chiar trist. Fotografiile înfățișându-l pe Pârvan nu sunt numeroase, iar istoriografia înregistrează o singură contribuție privind subiectul — articolul lui Valeriu Leahu din 1966, despre un lot de fotografii din arhiva Muzeului Municipiului București. Cercetările lui Alexandru Zub, George Lăzărescu și Alina Butnaru au dus la identificarea unor alte fotografii la Iași și București. Pornind de la fotografia siluetei lui Pârvan desenată în cărbune pe peretele Casei Mari de la Histria — o imagine în care Pârvan este deopotrivă prezent și absent — comunicarea prezintă o sumă de portrete (unele inedite) din arhiva fotografică a Institutului de Arheologie.

Lucrările de transformare a vechiului Colegiu Kún din Orăștie în sediu al Muzeului Civilizației Dacice au readus în atenție vechea școală reformată de aici (ridicată în sec. XVII), prin descoperirea unei rețele de ziduri ce i-au aparținut. În prima jumătate a sec. XVII, principele Gheorghe Rákóczi I a construit o clădire cu etaj pentru această școală; demolată în 1863 cu ocazia construirii aripii nordice a Colegiului Kún, fundațiile sale au fost parțial refolosite. O parte a acestor fundații a fost suprapusă ulterior de ziduri legate de evoluția edilitară a zonei în sec. XIX–XX, oferind indicii despre transformările din apropierea cetății medievale.

Despre influența franceză asupra arhitecturii românești s-a scris relativ mult, dar despre arhitectul Paul Gottereau — a cărui moștenire se face puternic simțită în capitală — se cunoaște prea puțin, mai ales că practica sa însumează peste 70 de proiecte în România. Și mai puțin se știe că multe dintre acestea au fost concepute în imobilul de pe strada Georges Clemenceau nr. 7, unde arhitectul și-a avut locuința și biroul timp de aproape trei decenii. Subliniind principalele etape de construcție — de la ridicarea din 1883 până la ultimele intervenții cunoscute din sec. XX — și variatele regimuri de proprietate, comunicarea surprinde destinul acestei case în care s-a „desenat” istorie pentru București.

O recentă temă de proiectare vizând Cula Greceanu de la Măldărești a prilejuit o reevaluare a surselor primare și secundare legate de componentele ansamblului din care face parte. S-au obținut astfel informații relevante atât pentru patrimoniul construit existent, cât și pentru cel dispărut în anii 1929–1934, odată cu o serie de intervenții ireversibile și nedocumentate dirijate de inginerul Nicolae Greceanu. Lucrarea prezintă această reconstituire de documentație care poate direcționa pe viitor o cercetare multidisciplinară și un eventual proiect de restaurare.

Istoria noastră recentă este marcată de pierderi. Distrugerile afectează adesea clădiri abandonate dintr-un fond construit valoros, a căror lipsă de utilizare este prezentată ca argument în favoarea desființării. Printre cele mai vulnerabile au fost și continuă să fie clădirile industriale. Intenția transformării fostei platforme industriale Rulmentul din Brașov în zonă verde și demolarea majorității construcțiilor a ridicat semne de întrebare privind valoarea ansamblului și semnificația sa pentru un oraș renumit cândva pentru industria sa. Teama unei pierderi iremediabile a condus la lansarea unui proiect de cercetare amplu, care a adus la iveală un trecut pe care nu și-l mai amintea multă lume. Urmărind evoluția ansamblului, se descoperă straturi istorice întrepătrunse care demonstrează că distrugerea nu este întotdeauna soluția.

Aflat în fața ruinelor monumentului triumfal de la Adamclisi, acum mai bine de un secol, arheologul Grigore Tocilescu reflecta: „Singure voi ruine înnegrite ați remas izolate, ca un viu rătăcit în mijlocul întinsului pustiu, ați supraviețuit timpilor și oamenilor…”. Ruinele monumentului și ale multor altora i-au supraviețuit lui Tocilescu, dar nu toate construcțiile dobrogene au avut aceeași soartă. Transformările radicale de după 1989 au dus la dispariția aproape completă a agriculturii centralizate de stat în Dobrogea, cu consecințe imediate asupra patrimoniului construit: alături de ruinele orașelor antice — protejate și îngrijite — dispar, se ruinează și se „arheologizează” numeroase structuri mai recente, din care adesea nu mai rămân decât fundațiile, vizibile uneori doar în fotografiile aeriene.

Ansamblul penitenciarului-spital de la Târgu Ocna reprezintă, într-o primă etapă, manifestarea ideilor progresiste ale lui Grigore Al. Ghica și aplicarea prevederilor Regulamentului Organic pentru sistemul de detenție din Moldova. Ulterior devine martorul luptei împotriva tuberculozei, concretizată în perioada interbelică într-un program național de construcție de sanatorii. Evoluția ansamblului se raportează la contextul local — edificarea sa fiind legată de profilul minier al orașului — și la cel național: cele două Războaie Mondiale și regimul comunist au generat pierderi semnificative de substanță istorică. Golurile cu indiciile asociate provenind din corpuri demantelate „vorbesc” despre concepția unui ansamblu edificat la mijlocul sec. XIX.

Clădirile epocilor trecute păstrează întotdeauna mărturii ale oamenilor care le-au construit și ale celor care le-au folosit. Casa familiei Macca — în trecut sediu al Muzeului Național de Antichități, astăzi al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” — se înscrie în acest discurs unde fragmentele trecutului pot fi văzute, admirate sau așteaptă să fie descoperite. Povestea sa începe în ultima decadă a sec. XIX, exprimând dorințele familiei Petre și Elena Macca. Formele inițiale ale locuinței aristocratice s-au diluat treptat după dispariția Elenei Macca, clădirea trecând prin transformări succesive. Comunicarea reconstituie straturile arhitecturale și istorice ale acestui monument.

Faptul că biserica mănăstirii franciscane din Cluj-Napoca se prezintă astăzi fără vitralii poate fi considerat o excepție, dat fiind că majoritatea celorlalte biserici fostfranciscane sunt împodobite cu acest element artistic. În cursul cercetărilor arheologice preventive din 2012–2013, au fost descoperite aproximativ 100 de piese din sticlă colorată în masă și parte dintr-o rețea de plumb. Modul de decorare cu grisaille pare, la analiza optică, diferit de cel întâlnit la alte vitralii montate la finalul sec. XX. Studiul compoziției chimice a nouă fragmente, efectuat prin metodele PIXE și PIGE în fascicol extern, a adus noi informații despre originea și datarea acestor piese.

Comunicarea prezintă cercetarea preliminară care a pus în evidență aspectele arhitecturale și de conservare ale decorațiilor edificiului din Calea Griviței nr. 28. Elementele decorative înscriu clădirea în tipologia construcțiilor instituționale urbane din zona centrală a Bucureștiului, în stil eclectic. Imobilul datează din sec. XIX, cu transformări succesive în sec. XX–XXI. Se cunoaște că în 1862, școlile militare din București și Iași au fost unificate și au funcționat în acest local. Construcția prezintă importanță istorică și arhitecturală, este monument istoric înscris pe Lista Monumentelor Istorice din 2015 (cod LMI B-II-m-B-18845) și contribuie la valoarea centrului istoric al Bucureștiului.

Spre deosebire de urmele descoperite cu mijloace arheologice — care se bucură aproape prin definiție de prestigiul apt să împiedice intervenții denaturante — fragmentele de clădire aflate la vedere se dovedesc frecvent mai vulnerabile în fața argumentelor de natură arhitecturală și urbanistică. Reflecția se bazează pe două studii de caz prezentate la simpozionul ARA la o distanță de două decenii: primul din 2002 (strada Demetru Ion Dobrescu nr. 5), care a ridicat problema distincției terminologice între fragmentele de monumente istorice ce ar trebui abordate precum o clădire clasată intactă și cele care nu suportă decât intervenții minime; al doilea din 2021 (Casa Udriște Năsturel din Herăști), care a extins și reanalizat raționamentul inițial.

Trecerea prin timp a ctitoriei bucureștene de la 1724 a însemnat o îndepărtare treptată de imaginea sa inițială, datorată egumenului Ioanichie, sporită și înfrumusețată odată cu ridicarea ctitorului la rangul de mitropolit al Stavropolei, și restituită sec. XX de arhitectul Ion Mincu — în alternativa adaptării la Bucureștii lui Carol I. Pornind de la cercetarea picturii murale, comunicarea formulează câteva observații privind modul în care criteriul autenticității a marcat, la cumpăna dintre sec. XIX și XX, restaurarea uneia dintre cele mai reprezentative construcții ecleziale ale capitalei.