Imediat după terminarea primului război mondial, lumea a fost obligată să treacă la reconstruirea clădirilor distruse în timpul luptelor. În București, o clădire care a încercat să îndeplinească toate condițiile impuse de inovațiile în arhitectură a fost Palatul Telefoanelor, aflat în inima orașului, pe Calea Victoriei. În urma licitației din 1930 câștigate de ITTC, arhitectul român Edmond van Saanen-Algi împreună cu americanii arhitectul Louis Weeks și inginerul Walter Froy au proiectat și construit Palatul Telefoanelor. Scheletul de susținere din oțel fabricat la Reșița, plăcile de tablă de la uzinele Titan și elevatoarele din SUA au alcătuit o construcție de 52,35 m înălțime, terminată în 1933 și inaugurată în prezența regelui Carol al II-lea — mult timp cea mai înaltă clădire din România.

Cimitirele musulmane reprezintă cea mai durabilă și des întâlnită categorie de situri din peisajele din Dobrogea. Ele amintesc nu doar de cei peste patru sute de ani de stăpânire otomană, ci și de existența până în prezent a comunităților de turci și tătari rămași în această regiune după obținerea independenței în 1878. Pe baza cercetărilor arheologice efectuate în zona Canalului Dunăre–Marea Neagră, comunicarea își propune să treacă dincolo de dihotomia istorico-cronologică dintre epoca otomană și cea postotomană, îndreptându-și atenția asupra întregii biografii a cimitirelor musulmane.

Tablourile votive rămân, fără îndoială, unele din cele mai puternice fapte de memorie pe care spațiul eclezial le păstrează și le transmite peste veacuri. La frontiera între discursul iconografic și mărturia istorică, imaginea ctitorilor face trecerea între canonicitatea programului iconografic și întoarcerea către lume, pentru pomenirea și neuitarea ostenitorilor bisericii. Memoria colectivă ignoră adesea valoarea euristică pe care o oferă imaginea chivotului din tabloul votiv. Câteva exemple — Argeș, Stavropoleos, Pătrăuți, Bălinești, Arbore — arată în ce măsură chivotul oferit de ctitori reprezintă documente elocvente pentru reconstituirea trecerii prin timp a unor monumente ecleziale de prim ordin.

Două studii recente — unul referitor la Pitești, celălalt privind Bucureștiul, ambele vizând fostele periferii de la începutul sec. XX — oferă prilejul unor noi reflecții despre geneza patrimoniului construit din care o parte se dovedește ulterior a întrupa și valori culturale. Câteva gânduri sunt proiectate pe modul în care este abordat interesul public în legislația din România, precum și pe faptul că Ordinul Arhitecților din România încearcă să actualizeze codul deontologic propriu profesiei cu responsabilitatea față de patrimoniul cultural și natural.

Cercetarea propune o privire de ansamblu, organizată cronologic, a tipologiilor, sistemelor constructive, finisajelor și ornamenticii tâmplăriei arhitecturale timișorene (ferestre), de la barocul austriac până la curentele arhitecturale succesive. Ferestrele unei clădiri sunt unul din cele mai importante elemente ale identității sale vizuale și istorice. Prin corelarea frecvenței anumitor modele și ornamente cu zone sau cartiere timișorene, cercetarea urmărește identificarea „tendințelor” arhitecturale în ornamentică și cromatică, teme studiate extrem de puțin în spațiul românesc. Rezultatele pot deveni un valoros instrument de lucru atât pentru profesioniști din domeniul restaurării, cât și pentru autorități implicate în salvgardarea acestui patrimoniu.

Cercetările arhitectural-arheologice realizate pentru fundamentarea proiectului de conservare-restaurare a Templului Mare de Andezit au condus la descoperirea mai multor fragmente arhitecturale care îmbogățesc registrul pieselor ce alcătuiau structura templului. Cercetările din 2023 au investigat zona „depozitului” de fragmente de andezit din colțul nord-vestic al templului și zona colțului de sud-est, pentru date referitoare la modul de fundare al marilor plinte de andezit și la relația dintre terasa antică și intervențiile din cadrul proiectului de restaurare nefinalizat din anii ’80.

„Măgura Uroiului” (jud. Hunedoara) este o formațiune geologică de tip coș vulcanic cu terase naturale, încadrabilă în categoria peisajelor culturale organice de tip relicvă. Situl a făcut obiectul unei documentații de urbanism pentru Zone Construite Protejate, care a cuprins o analiză teritorială, o evaluare a regimurilor de protecție suprapuse și un studiu de peisaj completat de analize din domeniul arheologiei. Prin corelarea cercetărilor au fost identificate urme ale utilizării antropice din paleolitic până la finalul Primului Război Mondial și formulate direcții și măsuri specifice de protejare. Prezentarea expune metodologia de cercetare a peisajului, problemele identificate și recomandările formulate în vederea protejării sitului.

Amplasamentul Curtea de Argeș include Mănăstirea Curtea de Argeș, Biserica Sfântul Nicolae Domnesc și Biserica Sân Nicoară, construcții expuse unor acțiuni seismice din surse crustale (Făgăraș-Câmpulung) și de adâncime intermediară (Vrancea). Prezentarea corelează informații, documente și imagini pentru a obține o viziune interdisciplinară asupra evoluției în timp a științei și practicii restaurării. La Mănăstirea Curtea de Argeș s-a atins performanța de a se înlocui reconstrucția după cutremure cu restaurarea structurală. Un caz special îl constituie Biserica Sân Nicoară, la care nav și turnul s-au dovedit vulnerabile la mișcările seismice, conducând la avarii grave cumulative, ulterior combinate cu acțiuni antropice de demantelare, până la distrugerea aproape totală.

Palatul Karl Kunz din Timișoara și-a petrecut mare parte din existența sa de 121 de ani lipsit de o parte esențială a decorației originale: grupul statuar al celor patru anotimpuri, reprezentate prin figuri feminine alegorice. Absența a persistat până în toamna anului 2024, când, datorită unui efort comunitar, prima dintre statui a fost reinstalată. Construit între 1902 și 1903 în stil Secession, palatul prezintă o fațadă bogat ornamentată. În 2024, Asociația Prin Banat a inițiat un proiect de refacere a statuilor, sculptorul Nagy Attila realizând prima statuie după fotografii istorice. Evenimentul de montare a atras peste 50.000 de vizualizări online și a stimulat continuarea demersului.

Cercetarea analizează și cartografiază arhitectura vernaculară din zona Banatului, de-a lungul râului Caraș, generând o metodologie de cercetare prin realizarea unui format de inventariere și descriere a peisajelor și clădirilor istorice. Importanța cercetării este dată de efemeritatea și fragilitatea patrimoniului vernacular, aflat frecvent în ipostaza pierderii prin demolarea sistematică sau alterarea totală în urma refacerilor. Arhitectura vernaculară poate fi considerată un „monument viu” al identității locale. Prin această cercetare se analizează evoluția istorică a așezărilor și se cartografiază tipologiile de case, de la casa tipică de colonist din perioada habsburgică până la tipologiile din prezent.

Într-un articol publicat în 1991, impulsionat de observarea decorului bosat al blocurilor din paramentul bastionului de vest al porții și de un vechi releveu din 1958, s-a realizat o analiză limitată a monumentului. Lucrarea de față reia cercetarea privind interpretarea vestigiilor arhitecturale existente în prezent și analizează reconstrucția realizată în deceniul 1960–1970 a vestigiilor fortificației tomitane în zona cuprinsă între teatrul Fantasio și turnul Măcelarilor, deoarece unul din scopurile acesteia — încurajarea turismului — ar fi putut interfera cu conservarea și restaurarea lor corectă.

Comunicarea prezintă rezultatele cercetării arheologice preventive din „Centrul istoric al orașului Dej”, monument istoric de categoria A, cod LMI CJ-II-a-A-07597, din anii 2021–2022, și rezultatul strădaniei de semnalizare și punere în valoare a monumentelor cercetate.

Comunicarea analizează patru cazuri: (1) La Callatis, între 152 și 154, un lung șir de coloane acoperite de arhitrave-frize din calcar cu o inscripție grecească — identificarea a 20 de fragmente ridică noi întrebări privind natura edificiului; (2) La Tomis, în 116 sau 117, arhitrave-frize din marmură cu inscripție bilingvă — decorul vegetal oferă indicii despre dispunerea colonadei; (3) Un alt edificiu tomitan din a doua parte a sec. II, din care s-au păstrat fragmente de arhitrave-frize corintice, poate dintr-o fațadă de tip scaenae frons; (4) O arhitravă dorică la Histria cu o inscripție martelată ce ascunde o dedicație către un împărat roman din sec. II.

Necesitatea protejării monumentului a constituit impulsul pentru conservarea, restaurarea și punerea în valoare a cetății Sarmizegetusa Regia. Demersul a avut drept fundament înțelegerea ruinei din punct de vedere arheologic și arhitectural. Descoperirile arheologice au fost dublate de documentarea arhitecturală detaliată a diferitelor componente ale fortificației — toate segmentele de zid ale incintei, porțile, drumurile, variile construcții din interior — rezultatele aducând importante date noi. Punerea în operă a proiectului a presupus intervenția propriu-zisă asupra ruinelor și introducerea infrastructurii de prezentare și vizitare, cu aportul echipei de proiectare coordonate de restaurator Călin Bârzu.

Castrul Drajna de Sus (com. Drajna, jud. Prahova) a fost identificat în punctul „Grădiște”, pe un platou la confluența râului Drajna și a pârâului Ogretin. Cercetările anterioare, de la Gr. Tocilescu (1888) până la echipele coordonate de M. Zahariade (1992–2015), au fost completate prin Proiectul CASTRU ROMAN DRAJNA DE SUS, finanțat PNRR/2023. Comunicarea evaluează baza documentară existentă și noile date din recunoașterea pe teren, reunind într-o sinteză informațiile bibliografice, documentare, cartografice și prospecțiunile non-invazive.

Localitate emblematică a toreuticii din România, ilustrată magistral de monografia lui Alexandru Odobescu Le trésor de Pétrossa (1889–1900), Pietroasele nu este mai puțin importantă prin monumentele și siturile arheologice de pe dealurile și din văile așezării. Cercetarea fusese începută chiar de Odobescu în 1866. Între descoperirile de prim ordin ale săpăturilor sistematice s-au numărat thermele castrului, a căror restaurare și punere în valoare cu fonduri europene este în curs. Din nefericire, un „drum al vinului” complet inventat a tras un pod ce strâmtorează thermele dedesubt — absența unei strategii de dezvoltare a compromis interesul public, ratând includerea thermelor într-un pol cultural remarcabil.

Ansamblul Bisericii Evanghelice Fortificate Drăușeni (com. Cața), monument istoric de categoria A, are valoare istorico-arhitecturală deosebită reflectată în patrimoniul arheologic, etapele de evoluție și componentele artistice. Lucrările de restaurare din 2009–2012 au fost sistate din lipsă de fonduri, starea de conservare a bisericii, zidurilor și celor șase turnuri deteriorându-se accelerat. În 2022 a fost lansată licitația pentru documentațiile de proiectare, cu autoritate contractantă Institutul Național al Patrimoniului. Echipa a urmărit surprinderea esenței istorice a ansamblului pentru a-l transforma într-un obiectiv de interes cultural și turistic, propunând un plan de interpretare a spațiului historic dinamic, educativ și accesibil. Documentația a fost avizată de Ministerul Culturii în toate fazele de proiectare.

Pornind de la premisa că monumentele sunt inserate într-un context și se raportează la o comunitate, prezentarea analizează interesul public ce însoțește protejarea patrimoniului din perspectiva spațiului public și a comunității. Studiul de caz propus este unul dintre cele mai valoroase ansambluri urbanistice ale Bucureștiului: Academia Militară (astăzi Universitatea Națională de Apărare „Carol I”), exemplu de arhitectură modernă și operațiune urbanistică importantă a Bucureștiului modern. În ultimii ani, spațiul public a primit noi utilizări, iar intervenții urbanistice de amploare sunt realizate sau preconizate în proximitatea ansamblului, ridicând întrebări despre relevanța sa în contextul urban actual.

În contextul actual al Bucureștiului, patrimoniul industrial începe să fie integrat într-un circuit de reutilizare și reabilitare. Castelele de apă, apărute din sec. XIX, au beneficiat de o arhitectură și tehnologie proprii — deși cu caracteristici similare, fiecare construcție a fost proiectată individual până în 1956. O bună parte au fost demolate, iar altele se află în stare avansată de degradare. Urmărind inițiativele de inventariere și protecție la nivel internațional (Germania, Franța, SUA, Belgia), studiul inventariază construcțiile din București din a doua parte a sec. XIX până în 1956 și dezvoltă o fișă de obiectiv și două studii de caz, cu scopul de a conferi protecție acestor construcții prin clasarea în Lista Monumentelor Istorice.

Comunicarea este o contribuție la etica mediului construit și pornește de la două premise: (a) Monumentul istoric stă la intersecția interesului general pentru protecție legală și cel pentru celebrarea valorilor simbolice — o protecție morală; (b) Definirea teoretică a conceptului de monument nu este suficientă fără o angrenare a perspectivelor etice. Prin extinderea comunității morale, se acordă statut moral și entităților non-organice. Argumentația se concentrează pe analogiile cu etica mediului, implicațiile acordării unui statut moral monumentului și pe teoriile etice care funcționează sau nu în transferul de la calitatea de bun simbolic la definirea statutului moral al monumentului.

Comunicarea are ca punct de plecare disputa privind amplasarea traseului Autostrăzii București–Alexandria tangent la situl arheologic „Popești — Cetatea geto-dacică Argedava” — sit de importanță sud-est europeană încă din epoca bronzului, excepțional pentru epoca geto-dacică prin legătura sa cu originile statului sub regele Burebista. În ciuda confirmării de către Ministerul Culturii a viciilor avizului inițial, autostrada va trece prin zona de protecție a sitului, la cca. 10 m de cetate, afectând situl științific, distrugând potențialul arheologic al zonei de protecție, peisajul cultural și orice șansă de valorificare pentru publicul larg. Comunicarea discută cum a fost abordat interesul public de toate instituțiile implicate.

Proiectul în curs de finalizare de la Amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a rezolvat două provocări principale: prezentarea monumentului arheologic fără nicio intervenție de reconstrucție și recuperarea spațialității și caracterului unui amfiteatru — spațiu antic pentru spectacole și procesiuni — fără reconstrucții. Aceste direcții au fost completate de operațiuni de conservare-restaurare a materiei antice cu completări minimale ale unor elemente dispărute (praguri). Introducerea unor tribune parțiale metalice pentru spectacole este complet reversibilă și clar evidențiată față de ruină. Toate operațiunile au fost precedate și dublate de cercetări arhitectural-arheologice care au îmbogățit cunoștințele despre amfiteatru.

Cercetarea descoperirii arheologice a celor patru capitale medievale și din modernitatea timpurie a Țării Românești urmărește determinarea valorii acestora pentru evoluția comunității românești. Descoperirea Curții de Argeș prin săpăturile Comisiunii Monumentelor Istorice din 1920 a avut un impact remarcabil pentru regândirea evului mediu românesc, reflectată în scrierile lui Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu. Comunicarea abordează și cercetările de la Câmpulung, Caliacra și capitalele provinciale, analizând modul în care interesul public a însoțit sau nu aceste descoperiri de-a lungul timpului.

„Ca la noi, la nimeni!” Adeseori aceste vorbe au fost rostite când monumente sau personalități culturale din România au fost, într-o formă sau alta, distruse, uitate, nedreptățite. Bunele practici ale țărilor din vestul Europei au fost invocate pentru a sublinia dezastrul în astfel de situații. Oare chiar așa stau lucrurile? Prezentarea vorbește despre un caz recent din Bavaria: artistul Franz Weiss (1903–1981), pictor, designer de fațade și interior, proiectant de decorațiuni sculpturale și grafică publicitară din Kempten, despre lucrările acestuia și mai ales despre soarta operelor sale. Cu această ocazie vor fi expuse și câteva lucrări originale ale artistului.